Arhiva zilnică: 28 aprilie 2014

În politica energetică din ultimii șapte ani, puterea partidului – cartel psdpnlusrudmr a făcut toate greșelile din lume, a furat, a deturnat, a acționat în conflicte de interese și a trădat. Datele de mai jos sunt exacte și sunt publice… În 2019, producția totală de energie electrică a României a fost de aproximativ 56,9 TWh. În 2025, producția internă a scăzut la circa 51,4 TWh. Producția hidrocentralelor a fost, în 2019, de circa 16 TWh. În schimb, în 2025, a fost de doar 12,4 TWh. Hidroelectrica (principalul producător) a raportat o producție netă de ~11,85 TWh în 2025. La data de azi, nu mai puțin de opt hidrocentrale sunt fie închise operațional (Vidraru), fie începute, dar oprite prin litigii de mediu, în urmarea contestațiilor unor ONG – uri, cu sau fără legătură cu unii politicieni*. Producția cumulată a hidrocentralelor oprite ar putea aduce un surplus de 0,7–1 TWh/an și ar contribui la reducerea importurilor și la echilibrarea sistemului. Grindeanu spune că Buzoianu de la USR a închis șapte hidrocentrale. Cu siguranță că Buzoianu a avut o mare contribuție la această minune de management energetic, dar Grindeanu este dintr-o sucursală a partidului – cartel psdusrpnludmr care a fost mereu la putere (chiar și când a fost în „opoziție”), deci vina și răspunderea sunt aceleași și acoperă și sucursala pnl, precum și sucurasala udmr. În domeniul hidrocentralelor, știința (cu care se împăunează „ielitele” politice aflate mereu la putere) consemnează că este secetă frecvent în această zonă a Europei și a lumii, iar Dunărea, din când în când, are cote hidrologice reduse. Nu e ca și când nu s-ar ști că este nevoie de mișcări controlate ale debitelor din lacurile de acumulare. În plus, termocentralele pe cărbune au fost concepute, printre altele, pentru a compensa penuria de energie hidro în perioadele de secetă.

Ce au făcut „autoritățile” românești din 2019 încoace? Ținând neapărat să joace rolul elevului silitor (dar nu prea inteligent) al Comisiei Europene, politicienii și birocrații de „ielită” din guvernele de după 2019 au închis sau pus pe traiectorie de închidere toate minele de cărbune și toate termocentralele pe cărbune. Este o minune că azi încă mai sunt în funcțiune două termocentrale pe cărbune (mă întreb cât o să mai dureze, că nu prea mai avem cărbune din producția internă, fiind nevoiți să luăm din Africa de Sud, Brazilia și… Ucraina). Cu mult mai grav este că închiderile erau jaloane în PNRR, pentru a „accesa” bani, cu destinația termocentrale pe gaz. Banii au fost luați, au fost deturnați pe alte destinații și comisionați vârtos (pe consultanță) și nu au fost utilizați pentru termocentralele pe gaz. Vine acum momentul în care, în același timp, nu avem energie de echilibrare de la centralele pe cărbune, nu avem centrale pe gaze și, în plus, trebuie să dăm banii înapoi, la UE, pentru că așa a fost conceput PNRR…

În domeniul nuclear, avem o centrală care ar fi trebuit să aibă funcționale nu două, ci patru reactoare. Reactoarele 3 și 4 sunt o himeră încă din 1990 și așa vor rămâne în următorii 20 de ani de „stabilitate” a partidului – cartel psdpnlsusrudmr. Reactoarele 1 și două sunt demult depășite, urmând a intra în revizie la anul – ceea ce, în stil românesc, va dura cel puțin cinci ani. Colac peste pupăză, din cauza reducerii debitului Dunării, unul dintre cele două reactoare funcționale este oprit, existând „șansa” opririi și a celui de-al doilea. Ai zice că suntem foarte buni la solar și eolian. Una dintre cele mai „înfloritoare” afaceri din ultimii șapte ani a fost cea cu parcurile fotovoltaice sau eoliene. De fapt, ce a mers bine a fost „dezvoltarea”, iar nu producția. Cei care fac parcuri fotovoltaice sau eoliene vând proiectul, rare fiind situațiile în care ajung să producă acolo energie ei înșiși. Oricum, producția are ca principală problemă dificultatea aproape insurmontabilă de racordare la rețea. Pur și simplu, rețeaua nu face față producției de energie regenerabilă. Mult mai interesant este, însă, că românii au fost încurajați să devină prosumatori: să cumpere panouri de la chinezi, să facă cheltuielile necesare pentru racordul la rețea, să îți modifice casele și curțile și… să aștepte racordul sau compensarea/plata energiei produse și introduse în rețea. Ideea a avut un uriaș succes în România – se vorbește de opt sute de mii de prosumatori. Ce nu a mers? Racordul la rețea. Compensarea sau plata. Imposibilitatea de stocare. Așa se face că ziua producem o cantitate mare de curent, care îl face foarte ieftin, dar noaptea nu îl stocăm, deci suntem nevoiți să îl cumpărăm extrem de scump. Printre altele, se întâmplă asta pentru că producția și stocarea sunt dublu taxate cu tva.

Chiar m-am întrebat de ce nu avem și noi, ca bulgarii, capacități de stocare a energiei regenerabile? Se pare că este vorba doar de vechea „inteligență” a puterii: hiper-birocrație și taxe care descurajează. E mai scump să stochezi decât să produci (deși ar trebui să fie taman invers) și, în plus, ca să ai o baterie, trebuie să cumperi două panouri suplimentare. Între timp, intermediarii din energie fac profituri de 1500 la sută pe an, în fiecare dintre cei șapte ani de când a început declinul energetic al României. Este de-a dreptul ridicol să vezi că: (i) în baza sistemului de solidaritate energetică la nivel de UE, România contribuie cu energie re-distribuită unor state ca Germania sau Austria, mai ales pe timp de zi – vindem ieftin, iar cumpărătorii stochează și ne revând, din când în când, pentru că sunt „solidari”, dar foarte, foarte scump; (ii) România a ajuns pe punctul în care cere ajutor energetic de la… Ucraina, o țară în plin război, care are un consum industrial de patru-cinci ori mai mare decât România… Colac peste pupăză: România își propune să construiască cel puțin o giga – fabrică de inteligență artificială, care va consuma 1500 de MW, adică mai mult decât capacitatea totală a celor două reactoare funcționale de la Cernavodă. Iar această mașinărie infernală, care va rula o sută de mii de acceleratoare de IA, va fi utilizată sută la sută de corporațiile care vor finanța proiectul cu un mizilic de două-trei miliarde de euro… Așadar, România, țară care dispune de toate mijloacele cunoscute de producție a energiei electrice, nu are energie electrică. Ca să conchid: Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă.

Dacă istoria uneori diferă și alteori e ciclică, credința creștină rămâne însă aceeași. Iisus Hristos ne spune: „Dacă îți dă cineva o palmă peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.” Nu știu dacă toți suntem în stare de așa ceva. Eu, în privința mea, am rezerve. Dar cel puțin trebuie să înțelegem de la cine am primit palma respectivă. Și dacă merită. Așa cum merităm oare noi, ca popor, să fim luați constant la palme în ultimii 36 de ani? Boala secolului nu este cancerul, SIDA, depresia sau stresul cronic. Boala acestui secol al vitezei, când „diavolul nu mai are răbdare”, este involuția intelectuală și spirituală a omenirii. Cu o gândire măruntă, confuză, egoistă, indiferentă și ieftină, alături de o incultură crasă… de o sclavie față de progresul tehnologic și informațional. Cum spune dl profesor Corvin Lupu: „Mergem înainte coborând.” Societatea modernă a cultivat și promovat oameni nepăsători, mediocri, necredincioși, bârfiți, răutăcioși, dușmănoși, invidioși, răzbunători și, în final, ucigași ai aproapelui, care și-au pierdut identitatea morală și spirituală. Când nu mai ai identitate ca om al lui Dumnezeu, nu-L mai ai nici pe Dumnezeu în tine. Ești un om al nimănui. Ești o victimă sigură a diavolului, care ne vinde azi drăcia numită „concept modern”. Nu există concept modern. Există doar omul cu Dumnezeu, care gândește normal, și omul fără Dumnezeu, care gândește anormal. Bunăoară homosexualul: nu este nici bolnav — merge pe picioare, mănâncă, muncește, se odihnește — adică are un metabolism normal; nu este oligofren — unii au chiar două sau trei facultăți; nu este autist sau retardat mintal; nu este mutant genetic — împreunarea cu o femeie poate da urmași, deci e sănătos biologic. Problema homosexualului, ca și a altora rătăciți în întuneric, este următoarea: sunt oameni fără Duhul Sfânt. „Nu este Duhul Meu în oamenii acesta”, spune Dumnezeu despre cei din vremea Potopului. Și atunci, în astfel de oameni nu putem vedea roadele Duhului: pacea, bunătatea, curăția, smerenia, răbdarea. Nimic nu e mai rușinos pe pământ și mai alterabil în biologia umană decât faptul că un bărbat își pierde sentimentul de atracție față de femeie, sensibilitatea masculinității și a bărbăției — pentru că Dumnezeu le-ar fi luat darul pentru păcatele lor. Sunt oameni care au pierdut harul și firul inteligenței divine și s-au dezumanizat, devenind niște „legume raționale”: un mic animal rațional vorbitor într-o lume plină de păcate.

Trăim într-o lume care nu suportă credința creștină, care nu suportă o Românie creștin-ortodoxă. De aceea, în topul discreditării apar mereu — și sunt fabricați — preoți beți, hoți, curvari, borfași și alte blasfemii pline de răutate. De ce? Pentru ca poporul să-și piardă credința în Dumnezeu. Dar nu avem de ce să o pierdem: nu Dumnezeu fumează, nu Dumnezeu greșește, nu Dumnezeu păcătuiește. Tot ce este viu poate greși. Noi trebuie să ne păstrăm credința ortodoxă. Poporul român nu și-a pierdut, de-a lungul timpului, caracterul de sfințenie și creștinism. Poporul român a dat un număr mare de sfinți, cei din urmă cunoscuți sub denumirea de „Sfinții Închisorilor” — mucenici, mărturisitori și martiri, care au umplut cerul României cu stele. Acest fapt îi supără pe cei lepădați de credința creștină și de Dumnezeu: forțe obscure occidental-europene, forțe ale întunericului — kazar-neomarxiste — care vor să ne înlocuiască credința, valorile și tradițiile cu un europenism, globalism, ateism și „transgenderism” de prost gust.

Cei care ne conduc azi sunt aroganți, analfabeți, degenerați și schimonosiți moral și intelectual. Pentru a ne recâștiga libertatea, demnitatea și suveranitatea trebuie să scăpăm de lesa europenist-progresistă, reprezentată la noi de USR și de partenerii de jaf din guvernare. Trebuie să ne eliberăm de acel „cordon sanitar” — de fapt, un cordon colonial și ombilical al Occidentului colectiv, de exploatare și jefuire a României. România azi nu mai are stat; nu mai are o conducere care să reprezinte interesele majorității poporului român, care dorește un regim politic suveran. Avem un președinte cu grave probleme de natură medicală, izolat la Cotroceni; un guvern pe care-l consider ilegal și ilegitim, pupător de clanțe la Bruxelles; și o putere constituțională moartă și aruncată la gunoi. Avem un președinte ales de drept care, în loc să stea în fruntea statului, petrece mult timp prin tribunale și în birourile procurorilor. Avem un tsunami — un cutremur economic care calcă totul în picioare. Politica este complicată, dar, înainte de toate, este a doua cea mai veche „meserie” din lume, după prostituție, din care unii au „extras seva și moralitatea”. Nu degeaba se spune că, în politică, trăim cu toții precum la bordel — cu speranță. Trăim cu o clasă politică care este „trangender politic”.

Trebuie, pentru început, să avem curajul să-i spunem răspicat Occidentului, după ce ne-a furat alegerile democratice: nu a stat niciun rus cu pistolul la ceafă în spatele nimănui ca să-l votăm pe Călin Georgescu. Trebuie să revenim la normalitate și la Adevăr! Și să se termine cu sperietoarea numită Rusia — dușmanul de serviciu al poporului transgender-neomarxist de la Bruxelles! Azi, mai mult ca oricând, trebuie să fim înțelepți și uniți, pentru că orice țară care se dezbină din interior se pustiește. Suntem victime ale unor manipulări și minciuni diabolice, menite să facă poporul să-și piardă încrederea în Dumnezeu, în credință, în Biserică și în cler. Ca încheiere, gândiți-vă la următoarele. Cei care mă cunosc știu prea bine că nu sunt un comunist convins sau profund — dimpotrivă, sunt dintre cei „verzi la crez și la suflet”. Dar sunt convins că, atunci când l-am omorât pe „cărmaciul Nicolae” în sfânta zi de Crăciun, ne-am bucurat cu toții. Azi, parcă regretăm că am fost prea pripiți, văzând urmările unui dezastru negândit. Să nu ajungem să ne pară iarăși rău că am dat cu pietre în Biserica lui Hristos, în preoții de lângă noi, cu slăbiciunile și neputințele lor, în „Sfinții Închisorilor” batjocoriți și discreditați de o societate indiferentă și orbită de păcate! Ei și-au câștigat raiul și mântuirea. Noi, pentru început, trebuie să ne recâștigăm Țara — o țară guvernată de ordine și stabilitate.

Am trăit în două lumi complet diferite și le port în suflet cu o claritate aproape dureroasă. Pe de o parte, port memoria caldă a satului și a orașului mic românesc — un univers în care ulița sau strada principală funcționau ca o mare sufragerie comună. Pe de altă parte, trăiesc realitatea rece și grăbită a marii metropole, unde milioane de oameni se intersectează zilnic fără ca vreunul să privească cu adevărat în ochii celuilalt. În comunitățile noastre de acasă, noțiunea de „străin” aproape că nu exista. Fiecare om purta o identitate clară, un nume, o familie și o istorie cunoscută de toți. Dacă într-o după-amiază toridă de vară sau într-o seară brumată de toamnă vreun sătean exagera cu paharul la cârciuma din colț și adormea la marginea drumului, sprijinit de un gard, lumea nu trecea pe lângă el ca pe lângă un bolovan. Inevitabil, primul trecător se oprea din drum. Îl scutura ușor de umăr, îl striga pe nume și încerca să-l aducă la realitate: „Măi Vasile, scoală, tată, și du-te acasă că te caută femeia și te prinde noaptea pe drum!”. Dacă omului îi era rău cu adevărat, comunitatea activa un cod nescris al solidarității. În câteva minute se aduna jumătate de uliță. Un vecin aducea o cană cu apă rece de la fântână, altul pleca în fugă la dispensar sau dădea telefon la Salvare, iar un altul se ducea într-un suflet să anunțe neamurile. Nimeni nu se întreba dacă merită sau nu să fie ajutat, dacă are bani în buzunar sau dacă e un om important. Era un om de-al locului aflat la ananghie, iar mila creștinească și bunele maniere ale comunității nu permiteau nimănui să-și întoarcă privirea. Plasa de siguranță a satului funcționa impecabil, ținând oamenii laolaltă.

La mii de kilometri depărtare, în inima Londrei, regulile jocului se schimbă radical. Aici, timpul nu se mai măsoară în anotimpuri sau în bătăi de clopot, ci în lire, în chirii scumpe care bat la ușă la sfârșit de lună și în ore lungi de muncă la foc automat. În acest furnicar uriaș, fiecare om este mânat de un singur obiectiv suprem: supraviețuirea. Oamenii merg pe stradă cu privirea fixată în ecranul telefonului sau în propriii pantofi, purtând căști pe urechi pentru a se izola de zgomotul lumii. Ești înconjurat de o mare de oameni, dar ești mai singur ca niciodată. Iar dacă pe un trotuar din vestul Londrei un om se prăbușește brusc — fie din cauza bolii, a epuizării sau a necazurilor care l-au doborât -, spectacolul indiferenței devine de-a dreptul înfiorător. Mii de pași grăbiți continuă să bată caldarâmul. Mulțimea nu se oprește. Trecătorii își ajustează doar traiectoria cu câțiva centimetri, ocolind trupul căzut la pământ ca pe un simplu obstacol temporar, un obiect neînsuflețit care încurcă traficul pietonal. Fiecare își vede de drumul lui, de trenul pe care trebuie să-l prindă, de minuta de întârziere care l-ar putea costa la salariu.

Dar ironia cea mai dureroasă – un adevărat paradox al civilizației moderne — apare atunci când trecătorul este însoțit de un câine. Am privit nu o dată cu un gust amar această scenă: stăpânul observă omul prăbușit pe trotuar și își trage scurt și ferm câinele de lesă, cu o grijă exagerată, protectoare, pentru ca nu cumva lăbuțele curățate ale animalului să atingă haina murdară sau trupul neputincios al omului de pe jos. Se ferește câinele de om, în timp ce omul nu se mai apleacă spre om. Compasiunea s-a mutat cu totul spre regnul animal, în timp ce ființa umană a devenit invizibilă, un deșeu al metropolei.

Ce am câștigat și ce am pierdut, până la urmă, când am schimbat liniștea comunității de acasă pe lumina orbitoare a marelui oraș? Am câștigat poate un trai mai bun, o stabilitate financiară și siguranța zilei de mâine. Dar am plătit pentru ele cu cea mai scumpă monedă: omenia. Lângă gardul din sat, un om căzut era o chemare la fapte bune pentru toți vecinii. Pe trotuarul din Londra, un om căzut e doar o problemă de spațiu pentru cei care se grăbesc spre nicăieri. Iar dacă vom continua să trecem unii pe lângă alții fără să ne pese, riscăm ca într-o zi, când ne vom prăbuși noi înșine, să fim doar un alt obstacol ocolit cu grijă de lesa unui câine.