Arhiva zilnică: 3 februarie 2014

Cărți apărute la Parohia Malovăţ

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța, că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs. spirituale, cât și ale celor dragi. Parohia noastră pune la îndemâna tuturor cărți ziditoare de suflet, de Religie, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs. O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus. Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele. Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul „Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar. Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie. Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

1. Catehism creștin-ortodox, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2026, 600 pag., 60 lei. Catehismul este cartea care răspunde întrebărilor creștinului privind aspectele principale ale învățăturii creștine-ortodoxe. El se prezintă sub formă de întrebări și răspunsuri. Vom găsi în această carte întrebări și răspunsuri privind învățătura despre Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre Biserică, Sfintele Taine, viața de aici și cea de dincolo, despre judecata particulară și cea universală, despre sfârșitul lumii, despre rugăciune, sărbători și slujbe, despre comportamentul creștinului în comunitate și multe-multe alte aspecte ale vieții. Cartea a respectat întru totul Textul stabilit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Ea a fost tipărită pentru a fi donată, așa cum este obiceiul în parohia noastră de Sf. Paști enoriașilor parohiei noastre. Au mai rămas câteva exemplare, pe care le punem în vânzare, urmând ca la sfârșitul anului, cu prilejul Nașterii Domnului, să tipărit altă lucrare ziditoare de suflet, pe care s-o dăruim enoriașilor noștri.

2. Norica Ion, Evadarea din iad, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2021, ediția a V-a, 40 pag., 5 lei. Autoarea este o creștină modestă dintr-un sat bănățean. În urma unei experiențe nefericite, a ajuns într-un mediu pseudo-religios. A avut prilejul să cunoască realități dure, care o duceau până în pragul disperării. Nu și-a pierdut nădejdea în Dumnezeu, ci a luptat pe brânci, cu post și cu rugăciune, cu credință puternică și a reușit să scape din mrejele acelei grupări sectare. În paginile broșurii de față își dezvăluie povestea vieții și astfel reușește să-i determine pe mulți să nu-și părăsească credința străbună, iar pe alții să-i aducă pe calea cea dreaptă mântuirii. Doamna Norica Ion face astfel o adevărată lucrare de apostolat pentru Domnul Iisus Hristos.

3. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Liturgică. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2026, 254 pag., 40 lei. Lucrarea de față adună în paginile ei materialele cu profil liturgic, organizat pe reviste, pe teme și probleme. Sperăm să fie de folos utilizatorilor, fiindcă, de fapt, acesta este și scopul realizării și publicării lucrării de față. Am conspectat, așadar, revistele „Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), „Ortodoxia” (1949-2008) și „Mitropolia Olteniei”(1948-2008). În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază disciplinele teologice. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos. Am împărțit materialul pe revistele consultate, iar în cadrul fiecărei reviste am organizat materialul după programa analitică a învățământului teologic, pentru ca lucrarea noastră să devină cât mai utilă celor ce o vor folosi. La multe dintre materialele conspectate am adăugat și un scurt rezumat. Am realizat un indice de autori la sfârșitul cărții, astfel încât lucrarea noastră să devină un instrument practic. Sperăm ca truda noastră să fie de bun augur tuturor celor ce se vor nevoi să studieze Liturgica.

4. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Sfânta Scriptură. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, 360 pag., 40 lei. Având în vedere timpul foarte puțin de care dispune omul zilelor noastre și specializarea lui tot mai necesară pe ramuri foarte restrânse ale Teologiei, am decis să realizăm bibliografii pe ramuri de activitate și de studiu cât mai specializate. În acest sens, am socotit foarte necesară editarea de început a capitolului privind Secțiunea Biblică. Cele peste 2.000 de studii, articole, recenzii și reportaje publicate în revistele conspectate începând din 1874 și până aproape în zilele noastre dovedesc cu prisosință interesul de care s-a bucurat studiul Sfintei Scripturi în teologia românească. Am conspectat, așadar, revistele ,,Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), ,,Ortodoxia” (1949-2008), ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008) și ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei(1946-2009)(selectiv). În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază Sfânta Scriptură, fie că sunt profesori, doctoranzi, masteranzi, studenți în Teologie, preoți, călugări sau, pur și simplu, doritori de cunoaștere într-ale Bibliei. Regretăm că nu am avut posibilitatea să conspectăm toate revistele teologice care au apărut de-a lungul timpului, iar pe cele ce le-am consultat nu am avut posibilitatea să le aducem ,,la zi”. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos.

5. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. IX, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2026, 384 pag., 40 lei. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să dăm la lumina tiparului cel de-al IX-lea volum din Jurnal. Este un an plin de frământări politico-sociale, dar și religioase. Revoluția avusese început în decembrie din anul precedent, dar nu se terminase. Relații conflictuale, izbucniri tumultoase, uneori și violete, încercări de schimbare în toate domeniile, înfrânate de temeri și concepții tributare unor vechi ideologii, aspirații particulare și colective dintre cele mai curajoase caracterizează această perioadă. Alimentație fluctuantă, ajutoare și ecouri din străinătate, bucurii și speranțe se surprind la tot pasul. Tensiuni externe, schimbări structurale în configurația politică a lumii, războaie și speranțe se regăsesc de-a lungul întregului an.

6. D. Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 286 pa format A5, hârtie offset, copertă policromă, 40 lei. Parcurgând cărţile Părintelui Dumitru Bălaşa dedicate istoriei dacilor, sesizezi cu uşurinţă că sunt scrise de un mare patriot şi deţin ele însele o mare doză de patriotism, care te copleşeşte. Datorită cărţilor Părintelui Dumitru Bălaşa, dacii îşi regăsesc vadul în istorie, în ciuda celor ce-au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-i facă să dispară de pe scena ei. Părintele Dumitru Bălaşa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creştin şi de preot. Chiar dacă unele dintre tezele şi ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărţile sale vor fi tipărite şi retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospeţimea informaţiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conştiinţa acestora şi datorită istoricului Dumitru Bălaşa.

&. Noul Testament, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2025, 860 pag., 60 lei. Este obiceiul în Parohia Malovăț ca-n fiecare an, de Crăciun și de Paști, să li se dăruiască enoriașilor parohiei noastre câte o carte. Pentru recenta sărbătoare a Nașterii Domnului – 2024 am retipărit Noul Testament după textul stabilit de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu singura deosebire că am folosit o literă mai mare, pentru a fi accesibil și ochilor mai obosiți, mai îmbătrâniți! Ne-au mai rămas câteva exemplare nedonate, pe care le punem în vânzare, spre a fi de folos și altora.

8. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. V(1986), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2022, hârtie offset, imagini color, tipar offset, copertă policromă, 464 pag., 50 lei. Volumul al V-lea din Jurnal privește anul 1986. Este un an destul de încărcat de evenimente politice și sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Este un an în care se continuă procesul de intensificare a unei stări de revoltă mocnită în statele Pactului de la Varșovia, un an în care starea conflictuală izbucnită în Polonia în anii precedenți capătă noi forme, noi manifestări, dar și noi victime. Este un an de pregătire pentru marile schimbări din anii 1989-1990. Jurnalul ne oferă filmul evenimentelor interne și internaționale din anul respectiv, ajutând cititorul să perceapă pulsul lucrurilor și stărilor de spirit. Cum era și firesc, Jurnalul pare, la prima vedere, să inventarieze evenimentele, faptele, gândurile, zbaterile din viața unui sau unor eroi principali, dar tocmai în felul acesta se conturează mai bine contextul politico-social în care acestea se desfășurau. Un concurs de crize multiple, precum cea politică, economică, socială, ideologică, determină o înrăutățire vizibilă, de la o zi la alta a vieții, a existenței individului. Lipsuri de tot felul ale celor mai elementare bunuri de consum, încălcări grosolane ale drepturilor și libertăților care caracterizează o lume civilizată, temeri de tot felul, lipsa de încredere dintre oameni, fac viața aproape imposibilă. La acestea toate se adaugă, ca un corolar al batjocurii și umilinței, o propagandă oficială aproape demențială, menită să contrazică realitatea concretă și să creeze o realitate fictivă, iluzorie.

9. Pr. D. Bălașa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român, Bârda, Editura ,,Cuget Romanesc”, 150 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 20 lei. Editura noastră a publicat cartea regretatului părinte Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român. Ea reprezintă o noutate în domeniu, dar în sensul că urmăreşte contactele pe care le-a avut poporul român pe o perioadă de cea. două milenii cu Occidentul, cât şi implicaţiile pe care le-a avut scaunul papal, mai precis papa, cu aceste contacte româno-occidentale. În spatele unor evenimente cruciale din istoria românească s-au vehiculat interese ale papalităţii de expansiune şi prozelitism în spaţiul românesc. Părintele Dumitru Bălaşa apelează pentru justificarea susţinerilor sale la o bibliografie impresionantă şi la reinterpretarea unor documente şi cronici de epocă mai mult sau mai puţin cunoscute în lumea ştiinţifică românească. Autorul este conştient de importanţa filonului dacic în spiritualitatea românească şi tocmai de aceea tratează poporul român drept popor „daco-român”. Conştiinţa descendenţei româneşti din trunchiul traco-dacic îl aveau şi popoarele occidentale cu care românii au intrat în contact de-a lungul vremii şi acest lucru le-a făcut să aibă o politică în mare parte ostilă, menită să împiedice realizarea idealului românesc de „Dacia Mare”. Părintele Dumitru Bălaşa socoteşte că realizarea acestui ideal a constituit un adevărat fir roşu al întregii istorii româneşti bimilenare şi în sprijinul acestei teze aduce argumente documentare mai mult decât convingătoare. Părintele Dumitru Bălaşa se dovedeşte a fi, – şi în cazul de faţă –, ca preot şi istoric, un adevărat bătrân al naţiei sale. Repune în discuţie fapte şi evenimente istorice, documentează fiecare afirmaţie, ne prezintă lucruri, pe care le credeam arhicunoscute, ori altele mai puţin cunoscute şi ne face să cădem pe gânduri. Ne dă sfaturi cu discreţie, dar mai degrabă ne ajută să ajungem la concluzii. Nu îndeamnă la ură, la şovinism, ci doar la cumpătare, prudenţă şi obiectivitate. Papalitatea pentru el este elementul cheie, care a condus din umbră multe dintre evenimentele ce au adus atâta suferinţă strămoşilor şi moşilor noştri, care au provocat ură şi războaie între popoare. Neamurile au fost adevăraţi pioni de şah, pe care papa i-a folosit ca să-şi atingă scopurile, să-şi întindă stăpânirea. Dacă astăzi atâţia consideră legăturile ce se ţes vizibil între lumea ortodoxă şi cea catolică drept o binecuvântare, un dar al papalităţii, părintele Bălaşa ne îndeamnă la prudenţă şi la multă, multă atenţie. Calul troian prezintă multe surprize şi de aceea e bine să fim suficient de maturi în abordarea evenimentelor. Istoria stă mărturie în acest sens. Cine are urechi de auzit să audă! Aceştia ar trebui să fie cititorii de toate categoriile, diplomaţii, dar mai ales cei ce-şi iubesc cu adevărat ţara. Cartea părintelui Bălaşa este un act de autentic patriotism într-o vreme în care globalizarea şi înstrăinarea devine crezul unor întregi generaţii. După ce o citeşti, nu poţi decât să exclami: „într-adevăr, cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”

10. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal(1989), vol. VIII, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 440 pag., numeroase imagini, 60 lei. Prezentul volum cuprinde însemnările din anul cel mai fierbinte de la sfârșitul secolului trecut: anul Revoluției Române. Găsim aici multe realități de la nivel internațional, național și local din cele mai diverse domenii. Unele sunt culese direct de pe teren de autorul acestor rânduri și ele, în majoritate, au un caracter inedit, altele sunt reținute de la emisiunile unor posturi de radio străine, cum erau ,,Europa liberă” și ,,Vocea Americii”, pe care le ascultam cu viditate la acea vreme.

11. . D. Bălașa, Țara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 342 pag., format A5, hartie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 40 lei. Părintele Bălașa scrie cu convingerea că dacii n-au pierit, ci, dimpotrivă, s-au dezvoltat de-a lungul istoriei ca un popor măreț, cu notabile realizări în toate domeniile de activitate. Își susține tezele cu nenumărate dovezi documentare, arheologice, lingvistice, etnologice. Poate unele dintre ideile sale vor fi contestate de anumiți cercetători, dar, cu siguranță, de multe va trebui să se țină seamă în istoriografia românească viitoare. Bătrânul istoric nu se sfiește să răstoarne statui, să atace teze care păreau de neclintit până de curând și să ne dea un exemplu grăitor de ceea ce înseamnă a fi istoric și patriot. Când citești cărțile Părintelui Bălașa, – tu însuți fiind român -, te simți mai puternic, mai mândru, mai optimist, mai încrezător în viitorul nației tale, cu mai multă speranță în propriul tău viitor. Bătrânul istoric se dovedește a fi, cu prisosință, un bătrân al nației sale, un învățător, un dascăl. Scoate la lumină acele momente înălțătoare ale trecutului, care ne pun la loc de cinste în rândul marilor popoare ale Europei, ce-au reușit să-și cucerească demn drumul prin veacuri, convingându-ne că avem toate șansele să redevenim noi înșine; aduce în discuție situațiile critice ale istoriei noastre, poticnirile și insuccesele, felul cum am știut și am reușit să le depășim, convingându-ne că vom găsi întotdeauna resursele necesare să revenim pe linia de plutire, ne convinge, vorba poetului, că ,,românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”. Nu mai este posibilă realizarea Daciei Mari ca entitate juridică, element de drept internațional, fiindcă contextul politic nu mai permite un asemenea fapt istoric. Totuși, în contextul europenizării și globalizării, daco-românii au datoria sfântă să întărească legăturile lor cu frații de aceeași origine de dincolo de fruntariile politice, să-i ajute să-și păstreze limba, credința, muzica, dansul și tradițiile, într-un cuvânt, să-i ajute să-și păstreze specificitatea etnică, lingvistică și spirituală. În sensul acesta, istoricul ne asigură că putem realiza Dacia Mare. O Dacia Mare în conștiințele noastre, în concertul spiritual de valori al lumii. Cărțile Părintelui Dumitru Bălașa nu se adresează numai istoricilor, cercetătorilor, specialiștilor, ci sunt scrise într-o limbă ușor accesibilă tuturor iubitorilor de istorie românească, de limbă și de țară românească. Astăzi, în contextul unei perioade critice, în care românii sunt atât de încercați pe plan intern sub toate aspectele și atât de discreditați pe plan extern, când sunt tratați de multe ori ca niște rude sărace și înapoiate ale europenilor, Părintele Bălașa ne aduce destule argumente, care ne fac să înțelegem că acestea sunt încercări și crize de moment și că valorile adevărate de care dispune poporul român sunt perene și nu vor fi distruse, așa cum speră vrăjmașii lui. Părintele Dumitru Bălașa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creștin, de preot. Chiar dacă unele dintre tezele și ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărțile sale vor fi tipărite și retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospețimea informațiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conștiința acestora și datorită cărților Părintelui Bălașa. Cărțile Părintelui Bălaşa sunt un act de autentic patriotism într-o vreme în care globaliza rea şi înstrăinarea devine crezul unor întregi generaţii. După ce le citeşti, nu poţi decât să exclami: ,,Într-adevăr, cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”

12. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Drept canonic. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 176 pag., 30 lei. Ne pare rău că nu am reușit să conspectăm toate publicațiile bisericești, pentru a oferi semenilor noștri un evantai complet al trudei a sute de ostenitori într-ale condeiului, dar avem mulțumirea că am oferit măcar un asemenea material apărut în principalele reviste bisericești centrale, precum ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Ortodoxia” și ,,Studii Teologice”. La acestea s-a adăugat ,,Mitropolia Olteniei”, ca publicație eparhială. E mult, e puțin, nu știm! Dar atât am putut! Lucrarea de față adună în paginile ei materialele cu profil canonic, juridic, organizat pe reviste, pe teme și probleme. Sperăm să fie de folos utilizatorilor, fiindcă, de fapt, acesta este și scopul realizării și publicării lucrării de față.

13. . Al. Stănciulescu-Bârda, Monografia satului Malovăț-Mehedinți. Contribuții, Malovăț, 2025, 672 pag., 60 lei. După mulți ani de cercetări, am reușit să dăm la lumină această carte. Ea cuprinde aspecte istorice, culturale, sociale, folclorice șli multe altele care privesc atât istoria și viața localității, cât și a țării. Ne-am împlinit astfel o datorie de conștiință față de oamenii și locurile de aici. În istoriografia universală se spunea cândva că marile istorii pornesc de la istoria localităților, oamenilor, evenimentelor, monumentelor etc., de la istoria mică. Acestea devin ca niște cărămizi în edificiul marii istorii a țării. Sperăm că și noi am împlinit un astfel de deziderat prin lucrarea noastră. Cititorul se va convinge.

14. . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Teologia morală. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 274 pag., 30 lei. Lucrarea cuprinde peste 3.000 de mențiuni bibliografice dedicate Teologiei Morale, selectate din următoarele reviste: ,,Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), ,,Ortodoxia” (1949-2008) și ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008). Cele mai importante dintre studii au fost rezumate sub formă telegrafică, pentru a ajuta cititorul să se orienteze mai ușor. În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază Teologia Dogmatică, fie că sunt profesori, doctoranzi, masteranzi, studenți în Teologie, preoți, călugări sau, pur și simplu, doritori de cunoaștere într-ale Bibliei. Regretăm că nu am avut posibilitatea să conspectăm toate revistele teologice care au apărut de-a lungul timpului, iar pe cele ce le-am consultat nu am avut posibilitatea să le aducem ,,la zi”. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos. Am împărțit materialul pe revistele consultate, iar în cadrul fiecărei reviste am organizat materialul după programa analitică a învățământului teologic, pentru ca lucrarea noastră să devină cât mai utilă celor ce o vor folosi. La multe dintre materialele conspectate am adăugat și un scurt rezumat. Am realizat un indice de autori la sfârșitul cărții, astfel încât lucrarea noastră să devină un instrument cât mai practic. Sperăm ca truda noastră să fie de bun augur tuturor celor ce se vor nevoi să înțeleagă și să propovăduiască adevărul transmis nouă Sfânta Biserică.

15. . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisori către Eminescu, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 194 pag., 30 lei. Volumul cuprinde câteva zeci de ,,scrisori” fictive adresate lui Mihai Eminescu, în care se fac comparații între stările de lucruri descrise în poeziile lui și realitățile de azi. ,,Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru a văzut lumina zilei Eminescu. Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor. Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor! Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor. Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă. Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea. Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!”

16. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Monografia satului Bârda-Mehedinți. Contribuții, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, 592 pag., 50 lei. După mai bine de cincizeci de ani de căutări în arhive, biblioteci și pe teren, am reușit să dăm la lumină o lucrare de proporții privind monografia unui sau din județul Mehedinți, Bârda, care este și satul natal al autorului. Cartea este împărțită pe capitole, precum: Aspecte istorice, File de cronică, Tradiție, credințe și folclor, Aspecte culturale(școala, biserica, editura), personalități de ieri și de azi din viața localității. Găsim în această carte mult folclor cules de pe teren de-a lungul unei vieți, tradiții și obiceiuri, găsim povestiri legate de viața satului și a oamenilor săi, fii ai satului care au ajuns până la nivelul de a da mâna cu președintele țării, de a discuta de la egal la egal cu prim-ministrul Japoniei, găsim oameni devotați culturii, care fac ca din acest cătun să plece săptămânal spre toate colțurile țării și ale lumii nenumărate cărți din cele mai diverse domenii. Cartea se adresează tuturor fiilor satului de azi și de mâine, dar și tuturor celor care păstrează în inima lor respect și dragoste față de lumea rurală în care s-au plămădit de-a lungul vremii marile personalități ale țării. Monografia aceasta nu este numai un act de cultură, ci și un strigăt disperat către toți cei cu putere în vremea noastră de a face ceva pentru a nu lăsa pradă dispariției aceste rezervoare de lume, de istorie, de tradiții, de cultură, fiindcă ele sunt cele mai reprezentative elemente ale identității noastre românești în concertul popoarelor.

17. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Teologia Dogmatică. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, 408 pag., 50 lei. Cele aproape 3.000 de studii, articole, recenzii și reportaje publicate în revistele conspectate începând din 1874 și până aproape în zilele noastre dovedesc cu prisosință interesul de care s-au bucurat studiile teologice în cultura românească. Am conspectat, așadar, revistele ,,Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), ,,Ortodoxia” (1949-2008) și ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008). În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază Teologia Dogmatică, fie că sunt profesori, doctoranzi, masteranzi, studenți în Teologie, preoți, călugări sau, pur și simplu, doritori de cunoaștere într-ale Bibliei. Regretăm că nu am avut posibilitatea să conspectăm toate revistele teologice care au apărut de-a lungul timpului, iar pe cele ce le-am consultat nu am avut posibilitatea să le aducem ,,la zi”. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos. Am împărțit materialul pe revistele consultate, iar în cadrul fiecărei reviste am organizat materialul după programa analitică a învățământului teologic, pentru ca lucrarea noastră să devină cât mai utilă celor ce o vor folosi. La multe dintre materialele conspectate am adăugat și un scurt rezumat. Am realizat un indice de autori la sfârșitul cărții, astfel încât lucrarea noastră să devină un instrument cât mai practic. Sperăm ca truda noastră să fie de bun augur tuturor celor ce se vor nevoi să înțeleagă și să propovăduiască adevărul transmis nouă Sfânta Biserică.

18. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, vol. XIII, 666 pag., 70 lei. Volumul cuprinde numerele 481-520 din publicația parohiei noastre ,,Scrisoare pastorală”. Este însoțit de numeroase fotografii color. Cu ani în urmă, când am început să edităm ,,Scrisoarea pastorală”, n-am îndrăznit să ne gândim, că într-o bună zi vom ajunge să depășim numărul de 500! Am socotit atunci, că rezolvăm niște probleme imediate, că răspundem nevoii de a intra mai direct și mai des în legătură cu enoriașii noștri. Au trecut anii, ,,Scrisoarea pastorală” a devenit un sprijin foarte important în activitatea pastorală și nu numai. Nu cred că azi ne-am mai putea lipsi de ea: pentru preot a devenit o necesitate și o obișnuință; pentru credincioși o necesitate și o punte le legătură cu preotul, cu Biserica. Nu toți au posibilitatea să vină la biserică în duminici și sărbători; dar toți au posibilitatea să primească ,,Scrisoarea pastorală”, s-o citească, să ia cunoștință de multe și de toate, să afle realitățile în care se desfășoară viața religioasă din parohie. Pentru a avea acces mai mare la zona de interes a enoriașilor noștri, am dat un conținut cât mai variat și mai plăcut publicației noastre, fără a depăși însă cadrul în care se cuvine a se manifesta și a se exprima un preot. Adevărurile de credință și morală creștină le-am expus într-o formă cât mai accesibilă, având în vedere nivelul diferit de pregătire religioasă al cititorilor noștri. În felul acesta publicația noastră a căpătat un plus de aderență la sufletele lor. Am însoțit articolele teoretice de materiale care priveau realitatea imediată, practică, din care omul înțelept poate culege multă învățătură folositoare pentru suflet. Am scos în evidență figuri de seamă din istoria Bisericii, din viața parohiei, am prezentat fapte și întâmplări de ieri și de azi, din care omul înțelept are multe de învățat. Am adăugat publicației noastre un mare număr de informații referitoare la viața parohiei, la activitatea pastoral-misionară, culturală și umanitară c se desfășoară în parohia noastră. Citind câteva numere din ,,Scrisoare pastorală”, îți poți da cu ușurință seama că în parohia noastră se lucrează ,,la foc continuu” pe multiple planuri și această lucrare are în obiectiv mântuirea sufletelor enoriașilor noștri și slava lui Dumnezeu.

19. . Viața Sfântului Ștefan cel Mare, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2023, 200 pag., 30 lei. Lucrarea de faţă se compune din legende, file de cronică şi amintiri păstrate din generaţie în generaţie despre Ştefan cel Mare şi Sfânt. Reînvie astfel o epocă, oameni, fapte şi întâmplări. Dintre toţi eroii bucăţilor de lectură, Ştefan este cel mai bine conturat. Poporul i-a încununat chipul în viaţă, dar mai ales după moarte, cu aură de sfânt datorită strădaniei sale neobosite de a apăra valorile spirituale creştine şi umane, datorită respectului şi dragostei dintotdeauna faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte. Actul de canonisire ca sfânt a domnitorului român oficiat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a venit ca o recunoaştere oficială a unei stări de fapt, a unei recunoaşteri a ceea ce poporul român îşi însuşise demult. Culegerea de faţă aparţine lui Simion T. Kirileanu şi reprezintă de fapt a șasea ediţie.

20. Pr. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Justiția și proverbul românesc, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2022, 72 pag. format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 10 lei. Am încercat în lucrarea de față să facem o sinteză interdisciplinară, prima pe această temă din bibliografia de specialitate, din câte cunoaştem. Am descoperit elemente interesante privind dreptul cutumiar cu toate aspectele sale. Am înţeles cât de bogată spiritual a fost lumea vechiului sat românesc, care-şi avea instituţii bine structurate, sisteme de conduită morală şi juridică. Dreptul cutumiar ce se aplica la noi îşi avea rădăcini în vechile sisteme juridice romane şi geto-dace, dar avea similitudini şi cu sistemele juridice cutumiare ale altor popoare europene. Dreptul ca şi morala erau foarte apropiate ca sisteme ideologice şi de conduită practică. Proverbele sunt printre puţinele relicve spirituale, care ne ajută să reconstituim vechiul sistem juridic românesc, Jus Valachicum, cum se mai numea, care a coordonat activitatea şi relaţiile strămoşilor noştri cu rezul­tate dintre cele mai notabile. Sperăm că lucrarea de faţă va reuşi să întărească respectul faţă de spiritul de justiţie al poporului român, faţă de valorile sale spiri­tuale tradiţionale, în cazul de faţă proverbele, faţă de obştea sătească tradiţională.

21. . Gh. Duncea, TUDOR VLADIMIRESCU, KAKVOG SAM GA POZNAVAO, Drugo izdanje i predgovor Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Trad. Prof. Milena Bibeskovic, Bârda, Izdavačka kuća „Cuget românesc”, 2023, 60 pag., 10 lei. „Ðorđe Dunča je jedan od najbliskijih prijatelja Tudora Vladimirescu . Bili su zajedno od Tudorove 5 godine. Bili su školski drugovi, ortaci u poslovima, drugovi u vojsci, u bitkama. Ovaj rad sadrži zapise autora, koje je on napisao nekoliko dana posle Tudorove smrti, kad je i on sam čekao da bude uhvaćen i ubijen. Ovaj je tekst napisan i ostavljen kao amanet budućim generacijama da bi se saznali nepoznati detalji iz biografije velikog heroja. Objavu ovog rukopisa smatramo kao dužnost naše savesti i nadamo se da će ući u naučni krug i da će privući pažnju istoričara.”

22. România în flăcări, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, 362 pag., 40 lei. Cartea de față este un florilegiu de articole din presa germană privitoare la desfășurarea luptelor de pe frontul românesc din Primul Război Mondial. Ele au fost selectate și traduse de Prof. Constantin C. Popian din Bistrița Vâlcei, aflat la acea vreme prizonier în Germania. Reporterii de front ne redau filmul evenimentelor în cuvinte, cu mare minuțiozitate. Totul e zugrăvit pe zile și pe locații cu exactitate nemțească, ceea ce face din acest volum o sursă importantă sub aspect istoric și militar. Nu trebuie să ne surprindă tonul și afirmațiile megalomane ale autorilor, fiindcă scenele descrise de ei privesc prima parte a războiului, când se părea că trupele Puterilor Centrale sunt invincibile, iar România este definitiv învinsă. Totul ia sfârșit însă, când pe harta operațiunilor militare apar localități și evenimente precum Mărășești, Mărăști și Oituz, care au schimbat definitiv soarta frontului românesc, constituind în același timp preludiul realizării României Mari. Nepotul traducătorului, Părintele Pr. Dr. Ioan –Cătălin Dragu de la Roma, a zăbovit multe ceasuri în arhivele Vaticanului, selectând acele materiale primite la cancelaria papală, care priveau contextul în care se desfășurau evenimentele politice din România și din Europa.

23. Psaltire, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2023, 238 pag., 30 lei. Avem bucuria de a pune în mâna cititorilor noștri una dintre cele mai răspândite cărți, din care au citit generații și generații la bucurie și la durere, la necaz și la vreme de încercare, în momente legate de viață și de moarte. Este una dintre marile capodopere ale literaturii universale, dar și cea mai citită carte a Vechiului Testament. În ea găsim rugăciuni profunde și răscolitoare, în care se regăsește fiecare muritor, fiecare dintre cei ce cred în Dumnezeu și-I caută ajutorul.

24. Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Viața Cuvioasei Teofana Basarab, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, ediția a IV-a, 2022, 280 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă plastifiată, 40 lei(ediție color). Fiica Voievodului Basarab I, întemeietorul Țării Românești, ajunsă țarină a Bulgariei, trăiește o viață de jertfă și sacrificii personale, dar desfășoară o activitate culturală fără precedent în cultura bulgară. Se știe foarte puțin despre ea în istoriografia românească, dar ea devine primul monah român cunoscut până în prezent, anterior lui Nicodim cel sfințit de la Tismana. Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român. Nu putem înţelege altfel o căsătorie încheiată din raţiuni politice. Nu putem înţelege altfel o femeie umilită, persecutată de propriul soţ, cu un copil otrăvit de a doua soție a soţului ei, alungată de la curte şi obligată să se călugărească, ea, împărăteasa ţării. Nu putem înţelege altfel tăcerea şi supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său. Drama personală şi eşecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanşa conflicte armate între români şi bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în faţa expansiunii tătare şi turceşti. Răbdarea ei şi înţelegerea situaţiei ca pe o rânduială de la Dumnezeu, bunătatea şi înţelepciunea, grija pentru operele de cultură, au făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă şi să o cinstească în consecinţă, ca pe o personalitate de frunte a vieţii lor politice şi religioase din epoca medievală. Cartea aceasta a făcut parte din dosarul de canonizare al Cuvioasei Teofana Basarab. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea în ședința din 14 febr. 2022, iar la 21 mai 2022 a fost oficiată slujba canonizării propriu-zise la Patriarhia Română. Va fi sărbătorită pe 28 oct. în fiecare an.

25. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Aleea cu statui, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, vol. I, 336 pag., hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 40 lei. Materialele cuprinse în aceste volume sunt scrise de-a lungul anilor și, în majoritate, publicate în diferite volume și periodice. Am socotit că e păcat să rămână risipită atâta muncă, mai ales că ea poate fi de mai mult folos sub această formă cititorului de azi și dintotdeauna. Fiecare capitol din seria acestor volume cuprinde un medalion, prin care încercăm să conturăm chipul/personalitatea unui om, fie că l-am cunoscut personal, fie că am studiat viața și faptele aceluia. Cele mai multe portrete sunt ale unor oameni pe care i-am cunoscut direct: patriarhi, mitropoliți, episcopi, preoți, profesori universitari, simpli profesori și învățători, sfinți și păcătoși, poeți și scriitori, funcționari, prieteni, oameni de rând. Ideea realizării acestor volume mi-a dat-o Nicolae Iorga prin lucrarea sa Lumea prin care am trecut. I-am dat denumirea de Aleea cu statui, socotind că viața însăși este un drum pentru fiecare dintre noi și de-a lungul acestui drum, vrând-nevrând, relaționezi cu oameni de tot felul, buni și răi, virtuoși ori păcătoși, vrednici sau delăsători. Unii m-au învățat ce trebuie să fac și cum să-mi organizez viața, timpul și activitatea ca să realizez ceva folositor societății, alții m-au învățat ce nu trebuie să fac în viață. Am urmărit mai mult faptele lor decât vorbele și teoria despre viață. În volumul I se regăsesc medalioane și prezentări dedicate unor personalități precum: Pr. Dr. Nicolae ACHIMESCU, Ioan ALEXANDRU, Mitrop. Bartolomeu ANANIA, Patriarhul TEOCTIST, Tudor ARGHEZI, Dr. C. ARSENI, Teofana BASARAB, Pr. D. BĂLAȘA, Prot. Petru BUBURUZ, Prof. Dr. Gh. BULGĂR, Costel BUSUIOC, D. CANTEMIR, Prof. Dr. I. C. CHIȚIMIA, Șerban CIOCULESCU, Prof. Dr. Emilia COMIȘEL, Mitrop. Nicolae CORNEANU, J. Y. COUSTEAU, Mitrop. Nifon CRIVEANU, Al. I. CUZA, DIANA, Pr. Gh. DUMITRESCU-BISTRIȚA, Pr. I. DURĂ, Prof. Al. ELIAN, Mihai EMINESCU, Dumitru FĂRCAȘU, Pr. Prof. C. GALERIU, Ilarie HINOVEANU, Nicolae IORGA și mulți, mulți alții.

26. .Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XII, 2022, 676 pag.(11 color), , hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 60 lei. Cartea cuprinde numerele 441-480 din publicați parohiei noastre ,,Scrisoare pastorală”. La început am crezut că este o încercare de a ține o legătură mai strânsă cu enoriașii parohiei noastre, o adevărată necesitate. Pe parcurs ne-am dat seama de utilitatea unei astfel de ,,publicații”, atât pentru mine, ca preot, cât și pentru enoriași. Deși timidă și săracă, ,,scrisoarea” a început, încă de la primele numere, să se strecoare peste hotarele parohiei noastre, fiind copiată și retrimisă de colegi, fiind chiar reprodusă în unele publicații din țară și din străinătate. Prieteni și cunoscuți de aproape și de departe ne-au încurajat și astfel am început să publicăm materiale, care nu priveau doar parohia noastră, ci îmbrăcau o tematică mai largă, de interes general. Ne-am diversificat ușor subiectele pe care le-am abordat: religioase, istorice, literare, sociale, culturale etc. Am reușit, ușor-ușor, să realizăm un adevărat univers al parohiei noastre, în care numărul actorilor s-a mărit de la un număr la altul. Ne-am străduit, pe cât am putut, să prelungim predica și activitatea pastorală dincolo de spațiul liturgic al bisericii. Prin faptul că am răspândit gratuit această ,,scrisoare” tuturor enoriașilor parohiei noastre, ea a devenit un sprijin valoros în activitatea pastorală.

27. . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, ediția a III-a, 2022, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 237 pag., 30 lei. Am adunat în prezenta lucrare un buchet de povestiri, amintiri, texte diverse, care au o temă comună: femeia în cele mai diverse ipostaze ale existenței sale: tânără, adultă, bătrână, mamă, soție, fiică, soră, iubită. Am evitat teoretizarea propriu-zisă despre femeie, ci am cules din viață, din cele ce am cunoscut în trecerea mea prin lume, acele fapte și întâmplări, care ajută la zugrăvirea unor personaje, caractere, obiceiuri și năravuri din psihologia feminină, din ,,eternul” feminin. Ediția a II-a a acestei lucrări, apărută cu 20 de ani în urmă, a primit premiul revistei de cultură ,,Iosif Vulcan” din Australia. De atunci s-au mai adăugat multe, s-au mai scris multe, așa încât și cunoașterea s-a mai aprofundat. Lucrarea este, la urma-urmei, un omagiu adus femeii, tovarășa noastră de viață.

28. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2022, vol. IV(1985), 406 p., format A5, hârtie offset, copertă policromă, numeroase imagini color în interior, 30 lei. Volumul al IV-lea din Jurnal privește anul 1985. Este un an destul de încărcat de evenimente politice și sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Este un an în care se continuă procesul de intensificare a unei stări de revoltă mocnită în statele Pactului de la Varșovia, un an în care starea conflictuală izbucnită în Polonia în anii precedenți capătă noi forme, noi manifestări, dar și noi victime. Este un an de pregătire pentru marile schimbări din anii 1989-1990. Jurnalul ne oferă filmul evenimentelor interne și internaționale din anul respectiv, ajutând cititorul să perceapă pulsul lucrurilor și stărilor de spirit. Cum era și firesc, Jurnalul pare, la prima vedere, să inventarieze evenimentele, faptele, gândurile, zbaterile din viața unui sau unor eroi principali, dar tocmai în felul acesta se conturează mai bine contextul politico-social în care acestea se desfășurau. Un concurs de crize multiple, precum cea politică, economică, socială, ideologică, determină o înrăutățire vizibilă, de la o zi la alta a vieții, a existenței individului. Lipsuri de tot felul ale celor mai elementare bunuri de consum, încălcări grosolane ale drepturilor și libertăților care caracterizează o lume civilizată, temeri de tot felul, lipsa de încredere dintre oameni, fac viața aproape imposibilă. La acestea toate se adaugă, ca un corolar al batjocorii și umilinței, o propagandă oficială aproape demențială, menită să contrazică realitatea concretă și să creeze o realitate fictivă, iluzorie.

29. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. VII(1988), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, 426 pag., numeroase fotografii color, 50 lei. Anul 1988 a fost un an al așteptărilor și speranțelor. Evenimentele internaționale și mai ales cele din U. R. S. S.. măreau speranța unei schimbări majore și în țara noastră. Criza alimentară însă era insuportabilă. Manifestări fățișe de protest și rezistență la măsurile autorităților politice și administrative avem puține, dar ele existau în realitate. Era un fel de fierbere mocnită a populației, o stare explozivă, care aștepta doar momentul prielnic ca să explodeze. Fiecare se temea de celălalt, de toți ceilalți, fiindcă își dădea seama că la cea mai mică formă de protest poate fi arestat și ,,prelucrat” până la distrugerea fizică. Era o stare de rezistență tacită, de așteptare. Erau și forme de manifestare a unei libertăți controlate din umbră, supravegheate și admise până la un anumit nivel. Criza nu era numai de ordin alimentar, ci se manifesta în aproape toate formele vieții și activității. Te simțeai controlat și supravegheat la tot pasul, îți dispăruse încrederea în prieteni și cunoscuți, ba chiar și într-ai casei tale. Nu-i suspectai că te-ar fi trădat cu bună știință, ci-ți era teamă că în discuțiile pe care urmau să le poarte cu alții vor face, cu voie sau fără voie, divulgări de informații privind cele ce aflaseră de la alți membrii ai familiei. Ca preot, auzeai multe și de toate, dar trebuia să fii foarte prudent, fiindcă multe puteau să fie în mod intenționat transmise, răstălmăcite și interpretate. Ca preot, trebuia să fii naiv, ca să consideri că nu ești permanent sub lupa autorităților, că nu ți se speculează fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare faptă.

30. Carte de rugăciuni, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, ediție a II-a, 2022, 452 pag., tipar și hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 30 lei. Cartea, aflată la a doua ediție, vine ca o necesitate în viața spirituală a credincioșilor. Cuprinde numeroase rugăciuni pentru cele mai multe trebuințe ale vieții și ale activității omenești, la care se adaugă multe noțiuni de catehism creștin ortodox, acatiste, cântări îndeobște cunoscute și răspândite în comunitățile de creștini. Înțelegând neputințele multor bătrâni, am folosit o literă mai mare, pentru ca textul să fie cât mai lizibil și potrivit pentru lecturare chiar și pentru ochii obosiți.

31. Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în biserică, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, 208 pag., 10 lei.

32. Arhim. Ilie Cleopa, Îndreptar pentru Spovedanie, Sihăstria, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, 64 pag., 5 lei;

33. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. III(1984), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2021, 450 pag., 30 lei. Sunt sigur că nu va îndrăzni cineva să mă acuze că l-am plagiat pe George Orwel sau pe Alexandr Soljenițin. În vremea când scriam acest volum nu aveam acces la astfel de cărți. Cred însă că se pot găsi multe similitudini. Așa, bunăoară, avem comun faptul că ne referim la aceeași perioadă din viața unei lumi intrate într-un vădit con de umbră. Ce-i drept, ei se referă la o lume aparent imaginară, conturată metaforic; eu mă refer la oamenii, faptele și vremurile concrete, pe care le-am trăit eu însumi. Poate avem comun faptul că absurdul se întâlnește destul de des în paginile acestor lucrări, că multe dintre legile care ne guvernau atunci par desprinse dintr-un univers definit simplu ,,noaptea minții”, că drepturile cele mai elementare ale individului sunt asemenea unui preș de care își șterge picioarele orice neica-nimeni cățărat pe vreo treaptă a scării sociale. Poate mai avem comun faptul că, în ciuda tuturor privațiunilor și umilințelor de tot felul în vederea împlinirii unui ideal social iluzoriu, artificial, irealizabil, se zămislea pe-ncetul, în sufletul individului, dar și în mentalul colectiv, speranța că răul trebuie să aibă un sfârșit, că și răbdarea celor mulți are o limită peste care nu se poate trece!


Traseul „Via Transilvanica” trece pe la sanctuarul dacic de la Pustiosu

Ascuns în Munții Orăștiei, la doar câteva sute de metri de Via Transilvanica și fiind parțial uitat, sanctuarul de la Pustiosu (cetate dacică) este încă un loc plin de mistere. Terasele sale adumbrate de pădure, sunt presărate cu blocuri masive de andezit, unde ruinele unui presupus templu i-au intrigat pe arheologi, dar și pe căutătorii de comori. Celebrul de acum traseu touristic Via Transilvanica traversează România, din Bucovina până la Dunăre, pe un traseu de peste 1.400 de kilometri, care leagă unele dintre cele mai pitorești locuri din Carpați. În Hunedoara, un segment de 150 de kilometri al rutei de drumeție, inaugurat în 2022 sub numele de Terra Dacica, trece prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina (Munții Șureanu) și pe la poalele Retezatului. Călătorii coboară de aici la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și părăsesc județul și Terra Dacica la Porțile de Fier ale Transilvaniei, trecătoarea dintre Ardeal și Banatul Montan, respectiv dintre Hunedoara și Caraș-Severin. În Hunedoara, Via Transilvanica le înfățișează drumeților o mulțime de locuri atractive: satele pastorale din Munții Șureanu (Măgureni și Târsa), locurile stânelor și sălașelor arhaice (Poiana Omului, Fundătura Ponorului), văile sălbatice ale pâraielor de munte (Sibișel, Grădiștea, Ponor), platourile montane locuite din cele mai vechi timpuri (Luncani, Vârtoape), ținutul cetăților dacice (Sarmizegetusa Regia, Costești, Blidaru) și al celor mai vechi așezări romane (Ulpia Traiana Sarmizegetusa).

Un segment aparte al traseului leagă Valea Grădiștii – locul pe care s-au înșirat cele mai spectaculoase așezări dacice din România – de Platoul Luncanilor. La Grădiștea de Munte, după ce călătorii părăsesc Valea Grădiștii, lăsând în urmă șoseaua Costești – Sarmizegetusa Regia pentru a urca prin pădure spre satul pastoral Târsa, ei trec la câteva sute de metri de unul dintre locurile pline de mister ale ținutului cetăților dacice. Pare un loc aproape uitat, doar o potecă nemarcată încă de la ocolul silvic local, în stânga drumului forestier, spre așezarea dacică de pe Dealul Pustiosu din Hunedoara, aflată la circa 20 de minute de mers pe jos, pe un traseu aproape paralel cu Via Transilvanica, dar care urmează un presupus drum dacic. Vechea potecă urcă tot mai mult spre coama dealului, lăsând tot mai jos valea adâncă a pârâului Pustiosu (Apa Mică), folosită de turiști. Aproape de culmea dealului, acoperite de pădure, pot fi identificate terasele fostei așezări dacice și rămășițele unei mari clădiri cu absidă, identificată de istorici drept sanctuar. Așezarea dacică a fost descoperită în anii ’50 de arheologii conduși de Constantin Daicoviciu, iar de atunci oamenii de știință nu au mai cercetat-o. În schimb, în anii ’90 și 2000, ruinele edificiilor sale au fost scormonite de căutătorii de comori. „Pe partea stângă a Apei Grădiștei, înainte de a se împreuna cu Valea Anineșului, se înalță un deal împădurit cu fagi înalți, cunoscut de către localnici sub numele de Pustiosu. Acest deal se întinde în direcția S-V, de-a lungul Apei Grădiștei, începând de la confluența acestei văi cu Apa Mică, hotărnicind spre S-V satul Grădiștea Muncelului de satul Luncani. În ciuda numelui pe care îl poartă acum acest deal, cu râpe abrupte, el este plin de copaci, formând o pădure deasă de fagi înalți, nu prea bătrâni. Nimeni dintre localnici nu-și aduce aminte de acest deal purtând un nume atât de curios și de nepotrivit cu situația locului”, notau arheologii Constantin Daicoviciu, Nicolae Gostar și Ion Horațiu Crișan, în raportul cercetărilor de la Pustiosu, din 1955. În anii ’50, arheologii au urmat un traseu asemănător cu cel al potecii de astăzi spre așezarea dacică. Au pornit de la casa brigadierului, aflată la confluența Apei Mici cu Apa Grădiștei, au urmat drumul forestier în susul văii circa 150 de metri, apoi au intrat pe o potecă ce urca pe una dintre dâlmele Dealului Pustiosu. De aici, au continuat pe o pantă lină, urmând ceea ce cercetătorii au identificat drept un drum antic, amenajat pe culme și ușor adâncit în pământ de folosirea îndelungată. De-a lungul acestui traseu au observat mai multe terase, iar după aproximativ 15–20 de minute de mers au ajuns la o terasă mai largă, în apropierea căreia drumul antic se bifurca, cu o ramură spre nord și alta spre vest. Terasa care le-a atras atenția se întindea pe aproape un hectar, având formă semicirculară, cu vârful pe direcția nordică, iar în partea de sud se sprijinea de poalele unei dâlme înalte și prăpăstioase. Spre nord se aflau drumul antic și pădurea care cobora spre valea Apei Grădiștei. Peste 100 de copaci înalți ocupau terasa din fața pintenului de pe Dealul Pustiosu, astfel că oamenii de știință au avut dificultăți în cercetarea așezării. Totuși, încă din primele zile de la începerea săpăturilor au descoperit numeroase blocuri de piatră antice, de calcar și andezit, folosite în componența unor construcții, ceramică, obiecte de fier și câteva movile care indicau urme ale unor edificii antice. Cea mai importantă descoperire a fost reprezentată de ruinele unei construcții circulare, în interiorul căreia se afla o încăpere de formă circulară, iar în interiorul acesteia, o altă încăpere rectangulară și o veche vatră de foc. Sanctuare necunoscute ies la lumină și intrigă oamenii de știință.

„Prin două intrări se pătrundea într-un coridor larg, rotund, de unde, prin alte patru intrări, se ajungea în interiorul unui spațiu tot de formă rotundă cu pereți de chirpici văruiți în alb. Lumina pătrundea aici prin ferestruici așezare undeva sus în perete, deoarece acest zid era destul de gros și în consecință mult mai înalt decât zidul cercului exterior. Ultima începere, cu o vatră de foc în mijloc, era probabil încăperea cea mai luxoasă a acestui grandios edificiu dacic. Lumina venea foarte probabil din partea de vest, printr-o deschidere fixată în peretele celui de-al doilea cerc”, notau arheologii. Acest tip de edificii cu absidă a mai fost identificat și în alte așezări dacice, cele mai cunoscute fiind cele de la Sarmizegetusa Regia, Fețele Albe și Piatra Roșie. Unii arheologi le-au descris ca fiind clădiri cu rol religios sau de întâlnire ale căpeteniilor dacice. Alte construcții asemănătoare, de formă circulară, descoperite în munții din împrejurimile Sarmizegetusei Regia (Rudele, Tâmpu și Maleia), au fost prezentate de unii istorici drept locuințe pastorale sau ale muncitorilor din exploatările miniere antice. „Aceste locuințe, care derivă probabil din acel primitiv tugurium (n.r. colibă), erau mult apreciate, datorită eleganței și rotunjimii liniei, de către arhitecții daci. Din relieful roman deducem că intrarea era împodobită cu ornamente sculptate în lemn”, arăta istoricul Constantin Daicoviciu. Arheologii au stabilit că așezarea de pe Dealul Pustiosu data din secolul I î.Hr. și ar fi fost distrusă în urma unui incendiu. O altă construcție ridicată pe locul ei a fost și ea devastată de foc. După 1990, sanctuarul Pustiosu a fost cercetat cel mai adesea illegal de către căutătorii de comori, care au scormonit zidurile sale. Aici a ajuns și omul de știință și publicistul Andrei Vârtic (1948–2009), din Republica Moldova, cunoscut mai ales pentru preocupările sale legate de istoria veche a spațiului carpato-danubian. Acesta descria plastic așezarea, uimit de numărul mare al rocilor de andezit de pe terasele sale și de modul în care era terasată, pe partea nordică, umbrită, a pantei.

„Vine la rând Pustiosu, munte cu sanctuare din andezit. Piatra cu dimensiunile de 432×360×180 = 27.993.600 cm cubi, despre care am vorbit și-n altă parte, zace aici în cantități respectabile pe o terasă colosală, rotunjită în creasta muntelui, străjuită și ea de un fel de construcție din pământ de felul celor de pe Comărnicelul Cetății și Sub Cununi. De ce i-au trebuit dacului aceste pietre veșnice, andezitele? De ce a trebuit să le taie din rocă, urmând linia câmpului magnetic din timpul solidificării – cum a arătat cercetarea noastră, să le fasoneze, să le aducă de la mari depărtări și să le pună în anumite locuri fără sensuri utilitare? Nu faci nici casă, nici grajd, nici chiar sanctuar, din andezite (care are sensul să fie fundamentul atât de perfect la baza unor construcții din nuiele, fețuite cu lut și chirpici?)”, nota acesta. În apropiere de Pustiosu, într-o altă vale adâncă, la Gerosu, pădurea ascunde rămășițele unor mine de uraniu abandonate din anii ’90. Explorările geologice în Munții Orăștiei ar fi avut loc încă din anii ’40. „Primele cercetări privind prezenţa uraniului în zonă au fost făcute de nemţi, prin 1942-1943, acei nemţi care l-au ajutat pe Constantin Daicoviciu să facă săpăturile la Cetate (n.r. Sarmizegetusa Regia). Mina pe care o începuseră se mai vede şi acum, se numeşte, cu umorul caracteristic românilor, Gaura Neamţului, şi se află puţin mai sus de sat, pe malul drept al apei (n.r. Grădiștea)”, relata Cornelius Ionescu, un bun cunoscător al zonei. În primii ani ai comunismului, când exploatarea resurselor naturale ale României era controlată în mare parte de sovietici, goana după metalele rare a continuat în Munţii Orăştiei, până în vecinătatea Sarmizegetusei Regia, însă zăcămintele descoperite nu au fost considerate viabile.

„În timpul ocupaţiei sovietice şi până prin 1980 s-au făcut în continuare săpături, dar doar pentru prospectare, nu şi de exploatare. Minele de pe versantul stâng al Grădiştei, de pe Valea Gerosu, Valea Largă, sunt făcute de ruşi pentru exploatarea uraniului. Minele au fost, de fapt, abandonate după 1989, lăsându-se închiderea lor pe seama timpului”, afirma Cornelius Ionescu. În anii ’90 și 2000, unii localnici se plângeau de faptul că locurile unde se mai vedeau încă rămășițele minelor nu au fost ecologizate. Garda de Mediu Hunedoara anunţa însă că fostele perimetre miniere nu prezentau un nivel ridicat de radiaţii, încât să pună în pericol sănătatea oamenilor. Andrei Vârtic explorase și el dealul Gerosu, un deal acoperit acum de păduri vaste. „Chiar alături de Pustiosu, mergând pe cerc spre Sud, atingi cu mâna (de pe Dealul Muncelului, cota 765), muntele Gerosu, cel cu minele moderne de uraniu în el. L-am trecut și noi cu radiometrul în mână, inima lui (a radiometrului) bătând ca inima unui iepure bătrân fugărit de o vulpe tânără. Aceste mine de uraniu au fost săpate industrial ani de-a rândul. Cu ce s-a luat din ele cu basculanta, cu vagonul de cale ferată dus este (căteva ani în urmă pe Valea Grădiștii urca un trenuleț, linia căruia a fost demontată în câteva zile după închiderea exploatării, trenuleț nemaipomenit de trebuincios și localnicilor – azi nu mai au cu ce să-și ducă la Oraș produsele muncii lor de crescători de oi și vite)”, relata publicistul în volumul „Drumul spre Kogaionon”. Potrivit raportului „Strategia României pentru Resurse Minerale Neenergetice orizont 2035”, în zona Grădiștea de Munte există rezerve de Niobiu și Tantal, dar și de pământuri rare – un grup de 17 elemente chimice esențiale în fabricarea produselor de înaltă tehnologie. În ultimii ani, așezarea de pe Dealul Pustiosu a continuat să rămână ascunsă călătorilor, în ciuda apropierii sale de doar câteva sute de metri de Via Transilvanica. Prin marcarea potecii existente se poate include în lista obiectivelor și sanctuarul dacic de la Pustiosu, aceasta după o prealabilă cercetare arheologică mai amplă și o posibilă restaurare. (G.V.G.)


Ruinele cetății medievale din Rășinari (jud. Sibiu)…

Puțini oameni dintre cei care traversează Rășinariul (jud. Sibiu) către stațiunea Păltiniș cunosc faptul că, la ieșirea din sat, în vârful dealului din dreapta drumului se află ruinele unei cetăți românești cu aproximativ 40 de cazemate. Legendele mai spun că a fost ridicată de fratele uriașului care a construit cetățuia din Cisnădioara (ca întrecere între cei doi), în timp ce istoricii nu exclud existența unei mai vechi cetăți sau așezări dacice. Pentru rășinăreni, dealul pe care se află ruinele chiar așa se și numește: Cetățuia. Localnicii îi cunosc rostul și îi bănuiesc trecutul, dar pentru cei din afara satului identificarea vârfului de deal pe care se află ruinele este dificilă, din moment ce nu există niciun traseu sau potecă marcată. Istoricii estimează că aceste ruine ar fi resturi ale unei cetăți medievale ridicată în secolul XIV. Ca să ajungi aici poți să urmezi un traseu deja marcat în cadrul proiectului „Anii Drumeției” și botezat „Călugărul” (traseul pornește din Rășinari, parcurge coama de deasupra cătunului Trăinei și ajunge până la intersecția drumului către Păltiniș cu cel către Gura Râului). Traseul este marcat cu triunghi albastru pe fundal galben, iar pentru a ajunge la ruine va trebui să fiți atenți atunci când urmând traseul, după ieșirea din Rășinari, veți intra în pădure: după aproximativ 200 de metri, în momentul în care ajungeți pe coama dealului împădurit cu stejar și molid, în loc să urmați traseul marcat, faceți stânga, pentru a vă întoarce, practic, înspre Rășinari. După câteva zeci de metri veți zări un loc de popas, cu două mese solide din scânduri groase de stejar, cu bănci, dar și o pancartă pe care este scrisă în trei limbi una din legendele cetății din Rășinari. După ce treceți de această pancartă, urmând poteca ale cărei urme sunt clare prin patul vegetal, pe următoarele sute de metri veți descoperi zidurile vechii cetăți medievale de deasupra Rășinariului. Această variantă de traseu se poate face în aproximativ 45 de minute. Cei cărora li se poate părea dificil de urmat traseul de drumeție din Rășinari, pot alege să urce cu mașina până în vârful dealului care desparte satul lui Cioran de cătunul Trăinei. În acest vârf de deal pot lăsa mașina și, pe jos, pot urma drumul de iarbă către dealul împădurit botezat Cetățuia. La fel, în momentul în care vor intra în pădure, unde vor întâlni traseul marcat către „Călugărul”, pentru a ajunge la ruinele cetății trebuie să se întoarcă, pe culmea dealului, către Rășinari. O drumeție pe acest traseu nu va consuma mai mult de 20 de minute de mers pe jos până la destinație. Pădurea din dealul de deasupra Văii Ștezii, pe care se află ruinele cetății, este relativ tânără și luminoasă. Ruinele cetății se văd din loc în loc, fiind acoperite din abundență cu vegetație și pământ. Ziduri groase ies de sub rădăcinile unor copaci – unii dintre aceștia smulși de una din vijeliile de la finele anului trecut -, iar prima impresie este aceea a unor urme de vechi pivnițe. În vremea sezonului rece, printre ramurile desfrunzite pădurea lasă loc unei vederi care, pe deasupra Rășinariului, bate mult până dincolo de Sibiu. De altfel, acesta este și unul din motivele pentru care administrația din Rășinari vrea să amenajeze aici un punct de belvedere.

Zona a fost studiată arheologic cu câțiva ani înainte de revoluția din 1989 de către specialiști din cadrul Muzeului Național Brukenthal. „Între Răşinari şi Poplaca se află urmele unei cetăţi cu ziduri de piatră legată cu mortar, din epoca medievală. Diametrul ei maxim este de 265 m. Spre Răşinari panta este foarte abruptă zidul construindu-se, în consecinţă, doar pe cornişa dealului spre Poplaca, fiind precedat de un şanţ cu val. În interiorul fortificaţiei se observă fundaţii ale unor construcţii (cca 40) patrulatere de piatră (cazemate), a căror funcţionalitate nu a fost precizată. Fortificaţia se datează, probabil, din secolul XIV d.Hr. Cetatea este adeseori amintită „la Poplaca”, este menționat în Repertoriul arheologic al județului Sibiu. „Este vorba de o cetate românească, una care face parte dintr-o linie întreagă de cetăți ridicate și la Avrig, și la Orlat sau și la Porumbacu, de exemplu. Nu știm dacă acestea nu au fost, cumva, ridicate cu sprijinul regilor maghiari. Nu este vorba de o așezare, ci de o cetate, una care – spre deosebire de sași – nu are biserica în interiorul zidurilor”, arată și istoricul Răzvan Pop. El nu exclude varianta ca cetatea să fie ridicată pe vechiul loc al unei așezări dacice. Pe dealul Cetățuia, de altfel, Repertoriul arheologic al județului Sibiu amintește de faptul că aici a fost descoperit un denar (monedă romană de argint) din vremea împăratului Hadrian (117 – 138, d.Hr.). S-a golit, parţial, interiorul unei pivniţe din pietre cioplite adosate laturii nordice a zidului de incintă. Practicarea celorlalte secţiuni din interiorul cetăţii a arătat că încăperea amintită este singura amenajare interioară existentă/păstrată. În urma cercetării pivniţei au apărut fragmente ceramice medievale aparţinând unui opaiţ şi unei căni-ulcior. Al treilea obiectiv al cercetării arheologice a fost acela de a sonda elementele de fortificaţie aflate la nordul cetăţii, stabilind dimensiunile şanţului de apărare şi ale valului de pământ. Cercetarea arheologică a fost finalizată, fiind reconstituit planul fortificaţiei medievale.

După pancarta aflată pe traseul spre cetate aflăm cum în legendele locului, cetatea din Rășinari își are originea legată de cea din Cisnădioara. „Veșnic este vorba despre doi uriași în legendele despre această cetate”, spune profesoara Carmen Olteanu, pasionată de istorie, directoare a școlii și nepoata preferată a lui Cornel Lubinschi, scriitorul care a publicat cartea „Legendele Rășinărene”. Cea mai cunoscută variantă dintre legendele despre cetatea din Rășinari spune că doi uriași, frați, au decis să-și facă fiecare câte un palat: unul la Cisnădioara, iar celălalt la Rășinari. Când se apropiau de final, cel din Rășinari s-a lăudat că n-are el nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a termina, în ciuda avertismentelor fratelui său, care îl povățuia să fie smerit. Iar furtuna care a venit curând a lăsat în ruine ceea ce a ridicat uriașul din Rășinari. Care, văzând că palatul fratelui său din Cisnădioara este intact, a început să arunce cu bolovani, omorându-și în cele din urmă fratele. În încercarea de a distruge cetatea din Cisnădioara, uriașul din Rășinari a continuat să arunce cu bolovani, dar – alegând în cele din urmă o stâncă prea mare – s-a prăvălit în râpa dinspre sat, găsindu-și astfel sfârșitul. „Uriașul s-a prăvălit, din stâncă în stâncă, până jos, unde a rămas nemișcat. Era acolo un schit de călugări, de la care și-a luat atunci numele și apa Ștezii de azi. I se zicea atunci Valea Călugărenilor. Aceștia l-au luat pe uriaș și l-au îngropat pe locul în care este astăzi grădina Barcianu”, se încheie legenda culeasă și publicată de Cornel Lubinschi.

Răşinariul este primul sat transilvănean menţionat în documnte încă din 1204, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ca făcând transhumanţa în Ţara Românească. Numele comunei – Răşinari – este , după toate aparenţele un derivat al substantivului răşină (de brad). Până a nu se fi întemeiat Sibiul, sătenii-aşa cum ne spune tradiţia- trăiau din vinderea răşinei pe care o duceau în târguşorul din apropiere, Cisnădia, cu care plăteau şi contribuţia către stăpânii locului. Este aşadar posibil ca locuitori acestei comune să se fi numit deci „răşinari”, nume care ulterior a devenit numele comunei. Mai este posibil însă, ca numele comunei să fie rezultatul unei etimologii populare, precum de altfel admite şi folologul român Dr. Sextil Puşcariu. Astfel, s-ar putea ca numele original al comunei să fi fost Râuşor, cum s-a numit până la începutul sec. al- XX-lea râul-graniţă dintre Răşinari şi Cisnădioara. Cea mai veche dovadă a existenţei omului pe teritoriul actualei localităţi o constituie un fragment de topor de piatră (augit-andezit) găsit în anul 1954 pe muntele Rozdești și datând din epoca neolitică. Câteva date indirecte arată că satul exista cu mult înaine de atestarea documentară consemnată de Coriolan Suciu. Este vorba despre o donație făcută de domnitorul Radu I (1377-1384) bisericii „Cuvioasa Paraschiva” la 1383 şi de participarea cneazului Cândea de Răşinari la semnarea înțelegerii de la Cristian (10 ianuarie 1383) ce pune capăt răzvrătirii românilor din satele sibiene împotriva abuzurilor greavilor saşi. Acestea dovedesc o realitate istorică incontestabilă, anume aceea că pe teritoriul actual al satului trăia o comunitate românească ortodoxă, ocrotită de domnitorul Munteniei, sub ascultarea căruia va fi stat o vreme şi capabila ca, sub conducerea juzilor locali să se opună cu forţa armelor oricăror încercări de cotropire a hotarului strămoşesc, a drepturilor şi libertăţilor lor. Răşinariul, ca de altfel toate satele din Mărginime, făcea parte din Scaunul Sibiului, comuna şi locuitorii săi încadrându-se în teritoriul pe care regele l-a donat coloniştilor germani din Sibiu. Datele şi documentele istorice indică o bună convieţuire a românilor cu coloniştii pe aceste meleaguri şi, mai târziu vorbesc, despre legăturile pe care Răşinariul, prin poziţia s-a strategică de aşezare de graniţă, le păstra cu voievozii români din Ţara Românească. De-a lungul istoriei sale, Răşinariul a fost o aşezare destul de ocrotită, adăpost pentru prigoniţii de tot felul. Mărginenii au fost declaraţi de foarte devreme oameni liberi, fără obligaţii feudale şi cu conducere autonomă, ceea ce a favorizat o dezvoltare constantă a satelor din zonă. Poate un studiu mai amănunțit al acestei cetăți – fortificații de la Rășinari, cu posibilități de reconstituire și organizare a unui punct touristic, va atrage mai mult vizitatorii și iubitorii de istorie către punctul de belvedere propus a fi realizat, dar și către misterioasa cetate.


În numele unei prea continue generații prea mereu „de sacrifciu”: prea obosiți în așteptarea de mai bine…

Când? Când ne vom trezi? Când nu va mai fi chiar nimic de făcut? Când vom realiza că am fost împinși, printr-o bulă de iluzii, într-o amăgire a posibilității de a fi noi marii jucători de pe piața energetică a UE, când realitatea, nici măcar nu de peste atât de mulți ani, va fi aceea că nu vom conta pe măsura sacrificiilor făcute pentru piața energetică a zilei de mâine?… A celei energetice, a aceleia de resurse, a aceleia agro-alimentare, cu terenuri fertile transformate în suporți pe mii de hectare a sticlei și fierului „energetic”: panourile solare. În jurul nostru, lumea se mișcă… Se agită, se contrează… „Jucătorii” se impun ca părți ai ospățului sau sunt împinși pe post de bucate… Oportunismul internațional al țărilor care vor să (mai) conteze mâine este mai exacerbat ca niciodată… A ajuns la nivele similare, nu doar unui egocentrism al lupilor, ci al intereselor și, mai ales, prezențelor geo-strategice… Singurele care vor conta în noile ordini mondiale, rocade, de mâine… Am fost amăgiți spre viitorul „verde” al UE, al sacrificiilor noastre pentru a respecta acest țel, dar numai al unora, distrugând, fără noimă, și fără șanse de reclădire, centralele pe cărbune… Am îngenuncheat și decapitat industrii întregi… Pentru că ne-a spus Europa că nu vom mai avea nevoie de cărbune… Nici de petrol… De fapt, mesajul era altul… Nu vom mai avea voie să avem (ne)voie; nici de cărbune, nici de petrol… Dar „traducerea” ar fi fost prea naționalistă, prea suveranistă, provocatoare la adresa „listingului” cu marote (și alea „țeluri”, ținte, stegulețe, nu-i așa?!) de accepturi „political correctness” pentru a privi în față iadul care ni se pregătea…

Nu va mai fi nevoie de cărbune! Nici de petrol!… Și le-am înghițit așa cum ne-au fost servite; ca unei colonii… Industria noastră petrochimică s-a prăbușit, rafinăriile au fost închise sau lucrează doar în regim de „avarie”… De avarie, nu pentru țară, nu pentru interesele noastre de țară, ci, din plin, pentru frontul de război al intereselor bruxeleze…

Noi nu mai avem nevoie de petrol, nici voie, dar comenzile de petroliere în lume s-au înmulțit… Au bifat o cerere uriașă, iar armatorii caută șantierele de construire, deja, nu doar a unor petroliere, ci a unor superpetroliere… Iar cum durata de viață unei astfel de nave este de câteva decenii, și nici un armator nu ar arunca banii pe eventuale nave gata epave (așa cum s-a întâmplat cu flota noastră de petroliere, în vechiul regim, construite cu sacrificii în baza unei șanse istorice, dată de relațiile cu Iranul, mecanism prăbușit din cauze nonconjuncturale, ca astăzi, cu un Iran presat, „minat”, acum și la propriu, de interesele israelito-americane), cum astfel de nave de transport petrolier sunt, așadar, construite pentru a fi folosite un deceniu, doi, este clar că aceea criză generală, finală, a epocii unei resurse, petrolul, este departe. „Momentul zero” al declasării țițeiului dintre resursele energetice este departe… Iar prin mișcarea de acum a unor mari armatori de a comanda superpetroliere (comenzi ce au atins deja un sfert din ceea ce s-a construit în ultimii ani), putem intui că acel „orizont”, punct de plecare al ceasului de „lepădare” definitivă de petrol, este dincolo de anul 2050…

Dar noi respectăm („până la sânge”, propriul sânge, ar vrea unii, cu „slava” lor cu tot…) ordinele Europei… Ne mor șantierele navale, falimentează, sunt falimentate, sunt duse în pragul unor mecanisme care să facă aproape imposibilă repornirea lor, cel puțin nu sub dreptul nostru, iar armatorii lumii strigă, caută șantiere navale dispuse, capabile, dornice să construiască… Mangalia se stinge sub cenușa falimentului impus, comandat, provocat, dar și sub presiunea deprofesionalizării, prin plecarea oamenilor din domeniul lor de expertiză. Muncitori, lucrători, specialiști, experți pe care, prin acțiuni mârșave similare, România i-a pierdut definitiv dimpreună cu alte ramuri industriale…

Ne-au fost închise combinatele; am pierdut zeci de specialiști… Iar astăzi, dacă printr-o minune s-ar construi o nouă astfel de perlă, din păcate pentru o coroană deja știrbă a industriei noastre, nu ar mai avea cine să lucreze acolo… Specialiștii au plecat, s-au pensionat, și, cel mai grav, li s-a acrit până la sentimentul de scârbă pentru a mai avea acea disponibilitate a noului început… A unor noi începuturi, fie și cu oameni îmbătrâniți, obosiți în așteptarea de mai bine, cătrăniți de dezamăgirile, visele pierdute în numele unei prea continue generații de sacrificiu…

Probabil, toate acele superpetroliere, de care au nevoie armatorii, vor fi construite; nu și de către noi… Și vor fi construite prin șantiere ce vor folosi din greu resursele energetice hulite pentru alții… Iar noi vom lăsa (și) șantierul din Mangalia să moară… Și toate acele ultime resurse industriale… Că nu mai avem (ne)voie. Și ne vom pune panouri solare și pe cap, doar să respectăm impunerile UE… Ba, am împânzit deja țara cu panouri solare, pe mii de hectare, fără a ține cont că, în timp ce le montăm, tehnologia lor se revoluționează, că, deja, în alte țări sistemele se schimbă, că tot ceea ce montăm noi devine depășit, apoi caduc, apoi poate chiar următorul mare deșeu adus în cantități industriale în România (nici măcar ca „second hand”, ci de „noi”, ca prețuri)… Că vor fi devenit depășite înainte de a le fi conectat pe toate… Și când vor fi gata toate acele insule de panouri fotovoltaice ni se va spune, din nou, că s-au schimbat (pentru binele UE, desigur!), strategiile energetice, paradigmele… Și nu mai este nevoie de ele, rămânând deșeuri pe toate acele câmpuri luate, furate din zona agriculturii, ca „vechituri” tehnologice de care nici o țară nu are habar cum să scape… Așa cum se va întâmpla și cu turbinele eoliene, pe are le înfigem cu spor în mantia țarinei (ca pe niște țăruși ai foametei de mâine, a nevoinței după produse agricole…) și pe care țările vestice nu știu cum să le dezafecteze (ecologic) după finalizarea ciclurilor lor de viață… Pentru că, da!, vântul este o resursă continuă… Dar turbinele eoliene au viața lor… Și soarele ne dă lumină la nesfârșit, dar panourile au cicluri finite de viață…

Și de parcă nu era de ajuns această bulă (non)energetică în care suntem închiși, sub numele amenințător de „blackout”, evident, promovat ca inevitabil european, „political correctness” – o să auzim mâine, nu în numele familiei Europei, ci al sprijinului necondiționat pentru Ucraina, suntem pe cale să intrăm în avarie și cu sistemul hidroenergetic al „Porților de fier”. Cu șanse ca acestea să fie transformate în cenușăresele unui sistem energetic pe care îl va controla în Europa, clădindu-și propriul „atu” de intrare în UE, după propriile condiții, Serbia… În numele căreia, nu întâmplător, vorbește „partenerul nostru strategic”, ambasada SUA de la Belgrad (și nu Serbia, ca stat suveran), aceasta anunțând deschidere procesului de identificare a unui constructor pentru „Porțile de Fier 3”… Centrală care, prin sistemul său „revoluționar” (de pompaj în bazin, prin reversibilitatea debitelor de apă), va afecta zona hidrografică din aval, dinspre perlele deja aproape de altădată, „Porțile de fier 1 și 2”. Dar tăcem… Cum am făcut și cu Bîstroe… Alții și-au făcut lucrările pentru a le fi lor bine, nu nouă, nu mediului… Iar, da!, Serbia ar putea fi Ucraina de mâine a UE din multe puncte de vedere… Pentru că, dacă va construi „Porțile de fier 3” va avea un cuvânt suficient de puternic în UE. Unde va intra poate când Moldova încă nu va fi… Pentru că Serbia este sprijinită de „unchiul Sam”. Și, ferice pentru ea, nu ca „partener strategic”…


Precupeții cu simbrie…

Nu dronele „prietenilor” ne omoară, suntem distruși de un sistem medical în paragină. Doctorul a devenit precupeț, nu vindecător: o critică aspră la comercializarea medicinei, unde profitul înlocuiește îngrijirea umană, iar pacienții sunt văzuți ca clienți, nu ca ființe aflate în suferință ce necesită empatie, competență și integritate. Jurământul Hipocratic nu este o relicvă istorică, nu este un ornament în geanta unui medic. Este ADN-ul profesiei medicale: „Primum non nocere”, mai întâi să nu faci rău; „beneficentia”, acționând în beneficiul pacientului; „autonomia”, recunoașterea autodeterminării individului. Aceste principii nu sunt negociabile, ele reprezintă arhitectura invizibilă care stă la baza fiecărui examen, fiecărei rețete, fiecărui diagnostic. Când un medic pretinde că își stabilește „regulile”, nu doar eludează o orientare el rupe legăturile cu un lanț de responsabilitate care se întinde pe peste două mii de ani. Transformă medicina dintr-o știință a serviciului într-o practică de dictare și pacientul dintr-un subiect cu drepturi într-un obiect cu simptome. Dar aici se află adevărata problemă: astfel de declarații sunt rareori incidente izolate, sunt simptome. Simptome ale eroziunii sistemice, prin subfinanțare, supraîncărcare administrativă și presiunea de a îndeplini cotele de asigurare în loc să atenueze suferința umană. Atunci când statul neglijează cadrul, când educația continuă rămâne sistematic subfinanțată, când supravegherea etică lipsește, când medicii sunt striviți între „hârțogărie” și contactul cu pacienții, atunci luarea deciziilor individuale devine ultimul bastion al controlului. Dar controlul nu este competență, iar autoritatea nu este autoritarism. Adevărata autoritate a unui medic nu provine din puterea de a încălca regulile, ci din disciplina de a le întruchipa chiar și atunci când nimeni nu îl privește.

Și totuși: Ce se întâmplă când regulile nu mai sunt împărtășite, ci impuse unilateral?

Atunci încrederea devine o stradă cu sens unic, iar medicina o formă de monolog. Apoi, atenția medicului se mută de la pulsul pacientului la propria poziție, iar diagnosticul începe să fie ghidat de structura practicii, nu de realitatea bolii. Acesta nu este un scenariu teoretic. Este logica nerostită din spatele întreruperilor inexplicabile ale tratamentului, a diagnosticelor precoce ratate și a decalajului tot mai mare dintre ceea ce medicina „ar putea” face și ceea ce „face”. În cele din urmă, întrebarea nu este dacă un medic individual își stabilește propriile reguli, ci dacă noi, ca societate, suntem încă pregătiți să apărăm regulile care ne protejează pe toți: regulile decenței, empatiei și inviolabilității demnității umane în patul de bolnav. Căci atunci când medicina își abandonează fundamentele etice, ceea ce rămâne nu este doar un cabinet de consultații gol, este un vid în care se mișcă alte forțe: cele ale economiei, birocrației și arbitrariului. Și în acest vid, arta vindecării încetează să mai fie vindecare, devine o tehnică al cărei scop nu mai este ființa umană, ci eficiența administrării sale. Acesta nu este progres. Aceasta este o retragere din responsabilitate, din istorie, din promisiunea pe care Hipocrate a făcut-o odată cu sângele și cuvântul său. Și această promisiune nu poate fi rescrisă, doar respectată din nou.

Mă întrebam de ce am devenit atât de acid cu acești „răufăcători stradali”…? O să răspund. După 25 de ani, timp în care nu am apelat la ei, m-am trezit într-un sistem complet modificat, iar doctorii au devenit precupeții sănătății noastre. Mă gândeam la respectul pe care îl atribuiam acestei caste și mă întrebam de ce acest respect a dispărut. Acești tineri care „spun că practică medicina” au ajuns la autosuficiență infatuată și declarată: tu nu mai contezi, contează diurna încasată pe durerea ta. Dar să fie pace ! Iar acel jurământ Hipocratic astăzi a devenit o iluzie. Dar ce spunea jurământul…? El începe prin invocarea zeilor medicinei. Apoi medicul se angajează să își respecte profesorii la fel ca pe proprii părinți și să transmită cunoștințele medicale mai departe. Tratamentele și prescripțiile trebuie făcute exclusiv spre folosul și spre binele bolnavului, evitând orice rău. Se interzice explicit administrarea de substanțe letale, recurgerea la avort (în varianta antică) și utilizarea bisturiului în cazurile de litiază. Păstrarea secretului profesional asupra aspectelor observate în timpul tratamentelor. Din toate acestea a rămas acel titlu de medic care nu mai respectă nimic; bani să curgă.


Unde suntem? Unde vom fi?…

Energia costă în Europa de trei ori mai mult decât în SUA. Acest cost se reflectă atât în buzunarul omului de rând, cât și în lipsa de competitivitatea sau chiar în falimentul cvasi-generalizat al întreprinderilor UE. Pe viitorul pe termen mediu, nu se întrevede nicio luminăță la capătul tunelului – producția de energie scade, pe măsură ce se abandonează tot mai multe capacități de producție din surse clasice sau nucleare (doar Franța are un program de reconstrucție a centralelor atomice), necesarul de energie pentru mașini electrice, încălzire casnică pe energie electrică, digitalizatre, centre de baze de date și Inteligență Artificială crește. Lecție de economiei politică, de clasa întâi: o marfă care este rară, dar și foarte insistent cerută, va deveni o marfă scumpă. E aritmetică simplă.În aceste condiții, a gândi și a pune rapid în practică o strategie europeană de Securitate Energetică, în condiții de reziliență și competivitate este a încerca să rezolvi un fel de teoremă a lui Fermat sau o ecuație Dirac de trei ori mai încâlcită (three times quantic entanglemet, gen). Cea mai mare bătaie de cap: pe de o parte avem o cerere de electricitate care crește exponențial, iar pe de alta nu avem destule surse ca să o acoperim.

Cererea enormă și în continuu crescătoare vine de la centrele de baze de date, acele chestii pe care nu le vedem, dar care ne asigură digitalizarea și care consumă foarte, foarte multă energie electrică, intrând în competiție nu numai cu industria clasică și agricultura (ocupații cam pe cale de dispariție în Europa, care a decis să le externalizeze în China, de care acum e dependentă), ci și cu plitele electrice, automobilele și autobuzele electrice și Inteligența Artificială. Trecerea de la sursele clasice de energie la cele „verzi” nu s-a făcut, nu este posibilă tehnologic, e foarte scumpă, e fluctuantă (poate da dese balck out – uri) și nu este suficientă. Irlanda, țara care găzduiește sediile europene ale tuturor întreprinderilor Big Tech americane și care are cele mai multe centre de baze de date pe cap de locuitor, datorită politicilor fiscale super prietenoase aplicate în ultimii 20 de ani, nu mai puțin de 23 la sută din totalul de energie a țării e păpată de acești monștri sacri digitali. Creșterea economică spectaculoasă din ultimii ani se răzbună acum prin prețuri enorme la energie pentru populație și afundarea în insolvență a industriei clasice și a agriculturii.

Mai este o problemă, chiar mai rea, revelată tot în Irlanda. Centrele de baze de date trebuie permanent răcite. Soluția obișnuită aplicată în ultimii zece ani a fost răcirea cu vapori de apă, ceea ce are nu numai costuri financiare mari, ci și costuri ecologice – apa uzată este apă moartă, inutilizabilă în consum uman, animal sau agricol. Actorii din domeniul cu care am discutat la Parlamentul European sau la vizitele efectuate la câteva centre de baze de date au spus că acum se folosesc sisteme circulare de răcire cu apă, iar nu vapori, dar nu mi-e clar dacă toată lumea a renunțat la vapori. Sunt sigur că nu e cazul cu centrele de baze de date (puține la număr) din România. Nvidia, gigantul american care face cipurile pentru IA și centre de date, valorează acum cam 4,7–5,4 trilioane de dolari. Este de departe cea mai valoroasă companie listată la bursă din lume, depășind Apple, Meta, Google, Microsoft și Amazon. Nvidia înghite o grămadă de energie și risipește milioane de tone de apă pe zi. Cu toate acestea, crește permanent nevoia de energie și de apă. Chiar e de neînțeles cum se face că tehnologia, în loc să ieftinească energia, o scumpește și o rarefiază…

Europa rămâne pe loc. Producția de energie tot scade, în timp ce consumul crește. Iar nota de plată finală se „sprijină” pe buzunarul consumatorului, care va fi nevoit, curând, să achite noi taxe pe amprenta de carbon, sub formă de certificate de CO2 pentru automobile personale, fumul de la centrala de apartament sau de la sobă și cota parte din biletul de acces în mijlocul de transport în comun, unde nu calci decât dacă faci plăți… digitale… Este ceea ce ne pregătește UE sub forma noului Emissions Trading System, intitulat, ca în Rambo sau în Star Wars, ETS2. Întrebarea mea este: n-ar fi fost mai logic să încercăm mai întâi să acoperim cererea uriașă de energie necesară digitalizării, mașinilor electrice și Inteligenței Artificiale și, din mers, să facem tranziția lină spre energia „verde” și gratuită, ca în filmele SF?


Despre noua robie…

Ceea ce se petrece sub ochii noștri nu este o simplă criză și nici o întâmplare trecătoare a istoriei. Este una dintre acele răscruci rare în care o specie întreagă este obligată să decidă dacă dorește să rămână liberă sau dacă preferă confortul lanțurilor. Omul modern se află în fața unei alegeri mai importante decât toate alegerile politice ale ultimului secol. Va deveni conștient de propria sa condiție sau va accepta să fie administrat asemenea unei turme? Va redescoperi sensul libertății sau va intra, cu entuziasm și recunoștință, într-o nouă formă de sclavie, una digitală, invizibilă și aproape perfectă? Tiranii trecutului erau primitivi. Ei ridicau ziduri, construiau închisori și trimiteau soldați. Tiranul viitorului nu va avea nevoie de nimic din toate acestea. El va locui în rețele, în statistici, în algoritmi și în fluxuri financiare. Nu va ordona; va sugera. Nu va amenința; va condiționa. Nu va închide porțile; va face imposibilă ieșirea. Visul oricărui despot a fost întotdeauna același: să spună oamenilor ce să mănânce, ce să gândească, de cine să se teamă și pe cine să urască. Diferența este că, astăzi, pentru prima dată în istorie, există instrumentele necesare pentru realizarea acestui vis la scară planetară. Frica a fost întotdeauna moneda de schimb a puterii. Un om speriat renunță la drepturi pe care, în vremuri normale, le-ar apăra cu propria viață. Un popor speriat cere singur lanțurile. Le cere în numele siguranței. Istoria nu duce lipsă de exemple. De fiecare dată când cineva a îndrăznit să spună că omul este mai mult decât o piesă într-un mecanism, a fost ridiculizat, discreditat sau eliminat. L-au întrebat și pe Isus cine este el ca să vorbească despre adevăr. Un tâmplar dintr-un sat obscur. Puterea a râs întotdeauna de adevăr înainte de a-l condamna. Adevărul are însă o particularitate ciudată: nu poate fi ucis. Pot fi uciși oamenii care îl rostesc, dar nu și adevărul însuși. Omul educat știe acest lucru. El poate asculta două voci și poate judeca singur. Poate cântări argumente. Poate spune „nu”. Omul needucat, în schimb, trăiește într-o panică permanentă. Aleargă de la o sperietoare la alta, de la un slogan la altul, de la un stăpân la altul. El nu mai caută adevărul; caută doar adăpost. Poate că acesta este motivul pentru care educația a devenit primul sacrificiu al epocii noastre.

Timp de decenii, școala a fost golită de sens, cultura a fost transformată în divertisment, iar cunoașterea în informație de consum rapid. Civilizația nu a mai produs cetățeni, ci consumatori. Nu oameni care să înțeleagă lumea, ci oameni care să cumpere produse. Rezultatul îl vedem astăzi. Instituții incapabile să gândească independent. Guverne care reacționează, dar nu mai conduc. Specialiști care se tem să vorbească. Funcționari care execută fără să înțeleagă. O lume întreagă în care responsabilitatea a fost înlocuită de procedură. Într-un asemenea sistem, adevărul devine incomod. Întrebările devin periculoase. Îndoiala devine suspectă. Și totuși, civilizația a progresat tocmai datorită celor care au pus întrebări. Dacă omenirea este într-adevăr amenințată, atunci de ce concurența este mai puternică decât cooperarea? De ce profitul învinge adesea binele comun? De ce instituțiile care ar trebui să protejeze viața sunt obligate să gândească în termeni de rentabilitate? De ce oamenii care ridică probleme legitime sunt atât de des transformați în inamici? Aceste întrebări nu sunt periculoase. Dimpotrivă. Ele sunt semnul unei societăți sănătoase. O civilizație începe să moară atunci când încetează să mai pună întrebări. Există astăzi o iluzie răspândită printre cei puternici: aceea că pot prospera într-o lume pe care o sărăcesc. Că își pot construi palate într-un deșert uman. Că pot acumula bogății nelimitate fără să distrugă chiar temelia care le-a făcut posibile. Dar nimeni nu se îmbogățește singur. Fiecare mare avere este rezultatul muncii a milioane de oameni, vii și morți. Drumurile, școlile, fabricile, limbile, tradițiile, descoperirile, sacrificiile generațiilor trecute, toate acestea se află în spatele fiecărui succes individual. Când o elită uită acest lucru, începe să creadă că este auto-creată. Atunci apare boala veche a tuturor imperiilor: megalomania. Megalomanul nu mai vede oameni. Vede cifre. Nu mai vede comunități. Vede piețe. Nu mai vede cetățeni. Vede resurse. Nu mai vede viitorul. Vede doar propriul său reflex în oglindă. Iar istoria este necruțătoare cu asemenea oameni. Imperiile au căzut. Regii au dispărut. Dictatorii au devenit note de subsol în manuale. Numai omul a rămas. Omul simplu, anonim, acela care seamănă grâul, construiește casele, crește copiii și îngroapă morții. El este adevărata civilizație.

Poate că marile pericole ale secolului nostru nu sunt virusurile, nici crizele economice și nici tehnologia. Poate că adevăratul pericol este uitarea. Uitarea faptului că libertatea este fragilă. Uitarea faptului că demnitatea umană nu poate fi măsurată în bani. Uitarea faptului că niciun sistem nu valorează mai mult decât omul pe care pretinde că îl servește. Când o societate ajunge să considere omul un mijloc și nu un scop, ea începe deja să decadă, iar atunci când libertatea este sacrificată pentru promisiunea siguranței absolute, rezultatul nu este nici libertate, nici siguranță. Rezultatul este robia. O robie atât de subtilă, încât cei care o poartă ajung să o numească libertate. O robie atât de perfectă, încât lanțurile ei nu mai sunt văzute. Și poate că aceasta este cea mai mare tragedie a epocii noastre. Nu că există oameni care vor să conducă lumea, ci că există milioane de oameni dispuși să renunțe la propria judecată pentru a fi conduși.

Despre manipulare, frică și pierderea libertății

Noii manipulatori, formați din unirea celor două puteri ale Războiului Rece, având la dispoziție toate informațiile despre comportamentul și psihologia omului în diverse orânduiri și cunoscându-i bine slăbiciunile și punctele forte, le folosesc pentru a-l aduce pe om în starea de disperare și tăcere, de impotență mentală și fizică, subjugându-l. În loc să ducă specia spre evoluție și înălțare intelectuală, să o facă să se bucure de beneficiile conștiinței superioare, un „mușchi” greu de întreținut pentru cei avuți, care nu vor accepta niciodată devansarea. Aceștia preferă să plătească prețul stagnării evoluției umane pentru a-și păstra supremația. Ei vin cu tot felul de distracții menite să abată atenția de la problema reală, inventând permanent alte pericole. Să te orbească, să-ți arunce praf în ochi ca să nu vezi când ești lovit. „Uite, vine Bau-Bau. Culcat!”… O civilizație care ar putea fi onestă este forțată să se transforme peste noapte într-una a escrocilor și a înșelăciunii. Oameni care lovesc fără milă, frate contra frate, soră contra soră, dezbinați sistematic. Se organizează tot felul de atacuri teroriste pentru a menține populația în panică, dezorientată. O populație needucată nu are resursele necesare pentru a se apăra împotriva acestui tip de terorism. Iar cei care știu și ar putea ajuta sunt adesea arestați sau reduși la tăcere sub diverse pretexte. Cu ocazia acestei pandemii, populația fiind închisă în case, profitorii au manipulat și monetizat, prin tot felul de noi șiretlicuri, viața oamenilor până la epuizare psihologică. Au apărut noi forme de violență și crimă în societăți și națiuni: țări bombardate, conducători executați, familii întregi de refugiați rătăcind printre străini, toate acestea pentru a obține puterea, de către o mână de oameni bolnavi și paranoici. Ce folos să deții puterea dacă nu mai rămâne nimeni care să te admire?

Au infestat internetul cu sute de canale de informare care emit știri confuze, doar pentru a genera profit. Mulți au devenit milionari din acest haos informațional. Internetul ar fi trebuit să rămână un spațiu liber, un bun public, precum aerul sau pământul. Altfel, riscă să alunece spre irelevanță. Dacă nu se va găsi un „vaccin” împotriva acestor apucături distructive care acționează asupra speciei și conștiinței umane, ne îndreptăm cu siguranță spre pierzanie. Viața nu merită trăită fără libertatea gândirii și a visării. Este una dintre cele mai mari crime ale acestui secol: invadarea și încâlcirea minții umane, amorțirea ei prin tot felul de unde, radiații, microunde și alte tehnologii invizibile. Scriitorii au datoria de a vindeca starea umanității, însă majoritatea sunt înfricoșați și dezorientați de posibilele pedepse și acuzații, mai ales de teama de a-și pierde poziția socială. În majoritate, „cosesc iarba la rădăcină”.

Puțini mai au săbii ascuțite împotriva confuziei și a dezinformării. Sunt promovați cei obedienți; iar dacă vrei să fii acceptat, trebuie și, te aliniază la „minciuna acceptabilă”. Mari scriitori ai lumii au plătit cu libertatea sau viața pentru adevărul lor: Eminescu, Fiodor Dostoievski, Ernest Hemingway și mulți alții au trăit sau au scris sub presiune, exil sau detenție. Scriitorii trebuie să găsească moduri de a-i ajuta pe oameni să-și regăsească fericirea chiar și în aceste timpuri tulburi, produse de pandemie și, mai ales, de noua formă a civilizației în care am intrat. Întoarcerea la lumea de dinainte nu mai este posibilă. Ar necesita prăbușirea a prea multor structuri. Nu putem fi pasivi, pentru că și viața noastră este implicată. A scrie doar „pe plac” nu mai înseamnă scriitură, ci servitute. Întreaga conștiință și sufletul omului sunt astăzi umilite, înjosite, terfelite în voința și demnitatea lor profundă. Nu pot înțelege acest tip de cruzime: cum poți ajunge să răpești omului chiar și sensul cuvintelor „mamă” și „tată”, al familiei, al apropierii, al îmbrățișării? Cât dispreț trebuie să existe pentru a te crede aproape dumnezeu, când ai fost doar investit temporar cu o funcție de servire și conducere a unei națiuni? Adevăratul rol este acela de a sluji poporul, nu de a-l umili. Avea dreptate președintele Donald Trump la Națiunile Unite când recomanda fiecărei națiuni să-și păstreze identitatea și să o pună pe primul loc. Populația a fost atât de sărăcită de educație și atât de înfricoșată, încât uneori nici măcar nu mai recunoaște momentul în care este umilită sau disprețuită de propriii guvernanți, iar cei aflați la putere, chiar și atunci când primesc ajutoare externe pentru țările lor, sunt adesea atât de lacomi încât le împart între ei.

Această lăcomie și vanitate devin, în cele din urmă, de neînțeles.


România – periferia colonială a U.E.

Da! România a ajuns o pajişte pustiită, unde „mieii” au fost şi sunt mânaţi spre prăpastie de către „ciobani” corupţi, de către hoţi, netrebnici şi criminali. Sentimentul de nemulțumire față de corupția endemică, față de direcția prăbușirii țării este larg răspândit în popor. Sondajele plasează constant corupția drept principala problemă a României, indicând stagnare în combaterea acestui fenomen. România se situează în topul celor mai corupte state din Uniunea Europeană, ceea ce generează o neîncredere majoră în instituțiile statului. Costul ridicat al vieții, inflația și posibilitățile economice în scădere adâncesc sentimentul de vulnerabilitate și abandon. Lipsa de reforme structurale majore și polarizarea politică alimentează nemulțumirile cetățenilor, care se simt trădați de o clasă politică coruptă, ignorantă și slugă a Occidentului. Nu există un cadru legislativ și instituțional anti-criză, iar schimbările în calitatea vieții românilor și eliminarea practicilor ilegale sunt imposibile. În decursul ultimelor două decenii, guvernele României au promovat o umilitoare politică de vasalitate, cu toate acele consecinţe dezastruoase pentru starea naţiunii şi pentru imaginea Ţării în lume. Incontestabil, mass-media este cel mai util instrument de manipulare, de menţinere a poporului în starea de ignoranţă și panică, din cauza cărora extrem de pu­ţini oameni cunosc adevărul din politica, economia, religia şi istoria României. Posibil, mulţi au auzit despre războiul bio-psihologico-psihotronic. În timpul unui „Război Cald”, duşmanul bombardează localităţile, otrăveşte apa potabilă sau răspân­deşte viruşi şi bacterii.

În „Războiul ciudat” în care se află astăzi omenirea confruntările sunt, pe cât de subtile, pe atât de distrugătoare. De-a lungul deceniilor s-au făcut experienţele bio-psihologice, unele programate prin emiterea pe lungimi bio-electronice de frecvență „Electrified Low Frequence” (E.L.F.) prin „Tesla effect” sau, mai nou, prin Inteligență Artificială. Acestea, proiectate asupra unui om provoacă decuplarea impulsurilor electrice ale creierului, diminuează funcţiunile neurologice şi psihologice ale acestuia, iar indivizii devin sugestionabili şi aduşi în stare de transă. Se pare că aşa s-a întâmplat cu poporul român. Începând cu sângerosul decembrie 1989, de 24 peste 35 de ani ne aflăm în stare de transă, și nu doar E.L.F. sunt de vină.

O multitudine de subiecte „importante” au fost aruncate haotic în spaţiul public, provocate direct sau indirect de „ingineriile” machiavelice ale mastodonţilor vremelnici ai puterii, slugi fără scrupule ale Ursulei și ai altor dictatori ai Marii Resetări. Ni s-a recomandat să fim toleranţi cu unele minorităţi naţionale… şi/sau sexuale. Ni s-a recomandat să scriem rromi, nu ţigani, evrei, nu jidani, ba chiar să fie excluse aceste cuvinte din dicţionare. Ni s-a recomandat să se interzică negarea Holocaustului în România. Care Holocaust? Evreiesc, românesc, german, roşu? În 2002 ni s-a aplicat leucoplast pe gură! Riscul de a fi criticaţi de U.E. & Co. pentru declaraţii „antisemite” sau homofobe, i-a făcut pe mulţi politicieni să se abţină de la a mai spune public ce gândesc cu adevărat. Ca o frustrare suplimentară la modul în care Uniunea Europeană a tratat și tratează copilul vitreg – România -, să ne amintim că Franţa a fost vocea care s-a alăturat Olandei și altor state care s-au opus intrării României în spaţiul Schengen. În ipocrizia sa, Occidentul a învinuit România că face discriminare rasială. În ipocrizia sa, Occidentul a învinuit România că face discriminare între români şi maghiari. În ipocrizia sa, Occidentul a promovat, a încurajat producerea unor evenimente de genul celor din martie 1990, de la Târgu Mureş, când românul Cofariu şi maiorul Aurel Agache au fost victime ale bestialităţii umane, nu cum fals şi deliberat s-a promovat ideea în Occident că un „ungur a fost bătut sălbatic de români”. Conducerea lagărului concentraționar numit UE s-a erijat în „educatoare” asemenea unui Makarenco în versiune contemporană.

Românii au acumulat prea multă frustrare de-a lungul Istoriei. Sentimentul de frustrare colectivă este o temă recurentă în sociologia și istoria românească, fiind atribuit secolelor de dominație străină, strategiilor geopolitice, tranzițiilor dificile, dominației dictatoriale a UE, care au generat un decalaj resimțit constant față de Occident. Să ne amintim doar de valurile de migrație a românilor, explicate prin lipsa mlocurilor de muncă, decalajul de sărăcie de acasă, prin neîncredere în liderii de carton ai națiunii, prin neîncrederea în instituțiile statului. Este vina lor că au permis, mai permit încă să fie înşelaţi şi jefuiţi. Este vina lor, dar pentru asta au suferit mult prea mult în decursul Istoriei. Mai suferă şi astăzi. Din păcate, cei mai mulţi se exprimă ca la şedinţele de sindicat de altădată: să se facă, să se dreagă… dar, concret, doar se lamentează, le este ruşine că sunt români! Când copiii românilor iau premiile de sub nasul occidentalilor, le mai este ruşine că sunt români? Dacă nu, să spună tuturor: iată, ei sunt Români! Îi întreb: cum rămâne cu Demnitatea Naţională? Nefiind luat în seamă de cei care au putere de decizie în această Ţară, eu, Cetăţean Român şi muritor de rând, fac astăzi un Recurs la Dumnezeu pentru a nu muri acoperit de ruşinea de a nu fi încercat tot ce se putea încerca pentru a face din nou din România o Ţară curată, o Ţară a Românilor! Nu lăsa, Doamne, ca până a ajunge la Tine „să ne mănânce sfinţii” nesfinți și corupți de la cârma României, și din Bordelul European, iar celor vinovaţi de distrugerea Ţării, dă-le, Doamne de trăit – vorba lui Ion Creangă – „încă trei zile începând cu cea de alaltăieri”.


Ada Kaleh: „Insula Fortăreață”

Ada Kaleh, denumirea din limba turcă, însemna „Insula Fortăreață”, regăsită și sub denumiri mai vechi, austriece, de Insula Carolina sau Insula Orșova Nouă, a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I. Insula se găsea la circa trei kilometri în aval de Orșova și avea o dimensiune de circa 1,7 km lungime și circa 500 m lățime. Era populată de circa 600 de turci. Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită prețurilor mai scăzute (fiind scutită de impozit), cunoscută pentru bazarul cu delicatese turcești, bijuterii și tutun de calitate. Insula era de asemenea renumită pentru culturile de trandafiri parfumați din care localnicii obțineau ulei esențial și parfumul de trandafir. Insula a fost locuită încă din antichitate. Herodot amintea de Cyraunis, despre care scrie că „lungimea insulei este de 20 de stadii, îngustă, plină de măslini și de viță sălbatică.”

Prima atestare documentară este într-un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificațiile bănățene, care vorbește despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh. Insula Ada Kaleh a avut o importanță deosebită în conflictele Imperiului Habsburgic cu cel otoman din cauza poziției sale strategice. În anul 1689 armata austriacă a construit aici o fortăreață. În următoarele decenii, insula Ada Kaleh a fost ocupată succesiv în mai multe rânduri de Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a revenit Imperiului Otoman, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 și 1791. Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada Kaleh a rămas posesiune turcă aflată de facto sub administrare austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei a rămas în continuare de origine turcă. Tratatul de pace cu Imperiul Otoman, semnat la 10 august 1920, nu a fost aplicat efectiv, din cauza începerii războiului greco–turc. La 20 noiembrie 1922, începe Conferința internațională de la Lausanne în problema strâmtorilor Bosfor și Dardanele, la care participă și România, iar la 24 iulie 1923, este semnat tratatul de Pace cu Turcia, prin care Ankara recunoaște drepturile României asupra insulei Ada Kaleh. Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demontate sau demolate. Încercarea reclădirii lor în aval, pe insula Șimian – ce trebuia să devină o a doua Ada Kaleh – în anii următori nu s-a finalizat, iar majoritatea locuitorilor a preferat să se mute în alte regiuni ale României, cum ar fi Dobrogea, sau să emigreze în Turcia. Ideea de a se reconstrui insula Ada Kaleh nu a fost încă abandonată, existând un proiect de refacere a principalelor monumente și construcții de acolo pe insula Șimian. Dar, cum la noi proiectele cu tentă culturală merg mai încet, poate copii noștri sau nepoții să se bucure de un bazar cu produse turcești specific în Insula Șimian.

Insula Șimian de pe Dunăre păstrează amintirea unuia dintre cele mai stranii proiecte istorice din România secolului XX. În anii ’60, autoritățile au început să mute aici o întreagă cetate Vauban, împreună cu așezările și mormintele de pe insula Ada Kaleh. În anii ’60, peste 20.000 de oameni au muncit la realizarea Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I. Proiectul hidroenergetic, inaugurat la 16 mai 1972, avea să cuprindă hidrocentrala Porțile de Fier I, situată pe Dunăre, în localitatea Gura Văii (Drobeta-Turnu Severin, Mehedinți), barajul Gura Văii – Șip, care lega malurile românesc și sârbesc ale Dunării, și lacul de acumulare Porțile de Fier, cu o lungime de peste 100 de kilometri, de la baraj până la confluența fluviului cu Tisa, în regiunea sârbească Voivodina. În jurul său, alte lucrări importante aveau să contureze noua înfățișare a zonei, afectată de creșterea nivelului fluviului cu 30–40 de metri. Locuitorii din orașul Orșova și din satele aflate pe malul stâng al Dunării, între Orșova și Drobeta-Turnu Severin, au fost strămutați înainte ca apele lacului de acumulare să inunde așezările, iar drumurile și calea ferată de pe malurile fluviului au fost reclădite la un nivel mai ridicat, deasupra apei, vechile căi de transport fiind și ele înghițite de Dunăre.

La mijlocul anilor ’60, insula Ada-Kaleh, locuită de peste o sută de familii de turci, a ajuns și ea treptat pe fundul Dunării, însă istoricii au propus salvarea patrimoniului acesteia, împreună cu alte monumente înșirate pe țărm, care riscau să dispară și ele pentru totdeauna. Academicianul Constantin Nicolaescu-Plopșor (1900–1968), atunci coordonator-șef al șantierului Academiei Române din zona Porților de Fier, a propus salvarea mai multor monumente istorice, în ciuda eforturilor mari și a dificultăților tehnice pe care le impuneau astfel de acțiuni. De pe malul sârbesc, planurile sale vizau strămutarea unui segment din drumul roman și a Tabulei Traiana, care a fost ridicată ulterior la peste 30 de metri față de locul său inițial, a monumentelor căpitanului Koča de la Tekija, erou național sârb, și ale eroilor din Primul Război Mondial de la Donji Milanovac, precum și protejarea cetăților Culič, Golubac și Smederevo. „Pe malul nostru s-a propus să fie strămutate, în întregime sau parțial, cetatea și casa lui Regep Aga, fost pașă al insulei Ada-Kaleh, de origine turcă, casa eroului clasei muncitoare Ștefan Plavăț din Eșelnița, cetatea de la Drenkov, cunoscută încă de pe vremea lui Iancu de Hunedoara, picturile din biserica ortodoxă română din Berzasca, precum și câteva monumente de arhitectură țărănească — sălașe, case, mori, vălaie. Vor fi protejate ruinele mănăstirii Vodița, turnurile de piatră de la Tricule și cetatea de pe insula Banului, din fața barajului, în vreme ce unele monumente istorice vor fi strămutate mai sus pe mal, în dreptul localităților respective”, informa academicianul în 1968.

Insula Șimian de pe Dunăre, un ostrov întins pe 50 de hectare, în vecinătatea orașului Drobeta-Turnu Severin, avea să devină „noul Ada-Kaleh”, locul unde urma să fie mutată cetatea Vauban de pe insula Ada-Kaleh, ridicată la începutul secolului al XVIII-lea, dar și moscheea, cimitirul vechi, mormântul sfântului local (derviș) Mischin Baba, mai multe case tradiționale turcești din Ada-Kaleh, dar și flora specifică insulei, unde se cultivau smochini, trandafiri pentru dulceață, castani și moșmoane. Insula Șimian a fost locuită din cele mai vechi timpuri până în secolul XX. Săpăturile arheologice au dus la descoperirea, pe insulă, a ruinelor unor bordeie, unelte și piese ceramice specifice Culturii Sălcuța (4500–3500 î.Hr.) și a unor complexe de locuire specifice Culturii Coțofeni (3500–2500 î.Hr.). „Locuirea în perioada culturii Coţofeni pe Ostrovul Şimian este reprezentată de numeroasele morminte (13 complexe) descoperite ca urmare a săpăturilor arheologice efectuate în anul 1966. Ele se împart în două categorii: morminte de incineraţie, în care resturile incinerate sunt aşezate într-o groapă rotundă, peste care a fost aşezată o platformă de piatră de râu, şi morminte de înhumaţie, aşezate de asemenea în gropi rotunde, peste care a fost ridicată o suprastructură de piatră, în formă de trunchi de con”, arată Repertoriul Arheologic Național. Pe aceeași insulă au fost descoperite tezaure monetare de argint, cu origini celtice, dar și urme ale unei așezări hallstattiene, distruse în mare parte de așezarea geto-dacică. „Săpăturile arheologice întreprinse în anul 1966 au dus şi la descoperirea a şapte locuinţe dacice. Forma acestora este, în general, rectangulară. Podeaua este din pământ ars, întreaga lor suprafaţă fiind acoperită cu fragmente ceramice. Faptul că au fost descoperite şi numeroase fragmente de chirpic ars la roşu pe suprafaţa vetrelor locuinţelor demonstrează că acestea erau construite din paiantă şi aveau dimensiuni destul de modeste. Inventarul este destul de modest şi constă din fragmente ceramice, râşniţe de mână, o fibulă cu arc, câteva cuţite dacice, un vârf de săgeată şi un vârf de suliţă”, arătau arheologii. Istoricii arată că Insula Șimian ar fi fost locul prin care, la începutul secolului al II-lea, armatele împăratului Traian au trecut Dunărea pentru a invada Dacia.

În anii următori, la mai puțin de doi kilometri în amonte de insulă, a fost ridicat podul antic de la Drobeta, ale cărui ruine s-au păstrat pe malurile Dunării. Unii istorici arătau că a fost nevoie ca Dunărea să fie abătută parţial de la cursul normal, cu ajutorul unui braţ mort de pe malul drept, pentru a putea fi realizaţi cei 20 de piloni ai podului, care măsura peste un kilometru. Pentru construcția pilonilor podului, insula ar fi fost folosită la devierea apelor Dunării, prin ridicarea unor baraje. Folosindu-se de Insula Șimian, Apollodor din Damasc, arhitectul podului, ar fi abătut două treimi din volumul Dunării pe brațul sudic al fluviului, pentru a putea ridica direct pe uscat unele dintre picioarele podului. „Cu ajutorul unui dig puternic, Apollodor a avut posibilitatea să devieze pe acest braț cea mai mare parte din debitul apei fluviului de pe albia principală a Dunării. Prin alte canale de deviere s-a folosit, de asemenea, și de existența unui puternic banc de nisip (o prelungire a insulei Șimian), care apare și azi în timpul scăderii nivelului apei”, informa arheologul Dumitru Tudor. De-a lungul timpului, insula Șimian a mai fost locuită, însă adesea inundațiile de pe Dunăre au produs distrugeri locuințelor. Ultimele mari inundații au avut loc în aprilie 1940 și au dus la evacuarea celor câtorva familii care locuiau atunci pe insulă. După Al Doilea Război Mondial, insula a devenit pustie, însă în anii ’60, odată cu amenajarea Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I, a început transformarea ei în „noul Ada-Kaleh”. „Proiectul dorește să păstreze acest caracter de dezvoltare în timp, reprezentând în muzeu, prin locuința și gospodăria specifice, cele câteva etape de locuire, introducând o serie de ansambluri cu caracter economic (ateliere de mică industrie locală — fabrică de țigări, rahat, dulcețuri, artizanat artistic —, cafenea, bazar etc.), precum și locuințe pentru populația care se va strămuta eventual aici. Proiectul prevede, de asemenea, pe linia adâncirii acestor date, crearea unui complex turistic modern, dotat cu zone de agrement”, nota Constantin Nicolăescu-Plopșor. Artizanul proiectului adăuga că insula Șimian oferea perspective turistice importante, datorită apropierii sale de Drobeta-Turnu Severin. În același timp, urma să devină și o rezervație naturală. „Zona de vegetație a insulei Șimian corespunde satisfăcător nevoii de strămutare a speciilor caracteristice insulei Ada-Kaleh. O asemenea rezervație poate deveni un puternic centru de producție de flori și fructe mai puțin obișnuite în restul țării: smochine, moșmoane, castane, trandafiri de dulceață etc.”, adăuga arheologul.

La sfârșitul anilor ’60, o parte din zidurile fortificației Vauban se conturau pe insula Șimian, iar în vecinătatea lor au fost strămutate mormintele din vechiul cimitir din Ada-Kaleh. „Pitorescul Ada-Kaleh renaște pe insula Șimian — reconstituit fidel, de la catacombe până la semețele turnuri ale minaretelor. Chiar și trandafirii renumitelor parfumuri și dulcețuri încep să-și deschidă bobocii în aval”, informa ziarul Drum Nou în 1970. Arhitecții au căutat la Viena planșele originale ale contelui de Mercy, guvernatorul Banatului, care, la ordinul lui Eugeniu de Savoia, a început lucrările de ridicare a cetății Ada-Kaleh în august 1717. Schițele vechi și fundațiile redescoperite de arheologi ale cetății ocupate apoi de turci au fost folosite ca repere pentru reconstruirea cetății, la circa 30 de kilometri în aval. „Piesă cu piesă, fragmentate, numerotate și ambalate cu toată răspunderea, îndeosebi elementele florale și cele sculpturale au fost încărcate în șlepuri și transportate la noua așezare, unde au fost refăcute lungile galerii de circulație, zidurile cu crenelurile lor, porțile sculptate cu motive ale vremii. Apoi vor veni grădinarii. În solul nisipos, ca cel de baștină, oleandrii, smochinii, roșcovii și liliacul vor prinde noi rădăcini, împletindu-se cu iedera omniprezentă și completând imaginea de floră mediteraneană”, informa presa anilor ’70. Lucrările de reconstrucție a cetății pe insula Șimian au continuat și în anii ’80. Au fost ridicate zidurile incintei cetății, turnurile și câteva case reprezentative turcești. Autoritățile anunțau că porțile, crenelurile, ancadramentele din piatră și alte ornamente și suprastructuri ale zidurilor cetății refăcute erau cele originale, fiind demontate cu grijă de pe insula Ada-Kaleh și remontate pe insula Șimian. Proiectul noii insule Ada-Kaleh a fost însă abandonat din 1990, iar insula a rămas ocolită de turiști. Climatul submediteranean a favorizat existența în insulă a unor specii de plante care, în urmă cu peste trei decenii, se regăseau pe Insula Ada Kaleh. În ansamblu, Insula Șimian poate fi considerată o grădină botanică în miniatură. Accesul pe insulă a fost oficializat în august 2025 prin proiectul „Open Waterways”, care a stabilit rute regulate de transport nautic de pe faleza orașului Drobeta-Turnu Severin. Un moment important în revitalizarea turistică a locului a fost data de 11 iunie 2025, când pe Insula Șimian a fost montată o bornă simbolică a traseului Via Transilvanica.

În prezent, insula funcționează ca un spațiu de turism sustenabil. Aici – pe Insula Șimian – a fost amplasată o bornă a rutei Via Transilvanica, traseul turistic de peste 1.400 de kilometri care începe din Bucovina, la Mănăstirea Putna, și se încheie la Dunăre, lângă ruinele podului antic de la Drobeta. Acum, cea mai sudică bornă a Via Transilvanica a devenit insula Șimian. „Cu ajutorul autorităților din județul Mehedinți, cu implicarea partenerilor de la Asociația Front la Dunăre, ne propunem să redăm acest loc lumii. În următoarea perioadă vom lucra împreună la un ghid și un program de vizitare, pentru ca localnicii, reprezentanții comunității turce, dar și drumeții care vor străbate Via Transilvanica integral să beneficieze de toată această experiență, iar borna plasată pe insula Șimian să fie accesibilă. Știm că nu va fi ușor, însă, cu sprijinul potrivit, acest proiect este posibil”, informa pagina oficială de Facebook a Via Transilvanica. Sperăm în reînflorirea atmosferei din misterioasa Insulă Ada – Kaleh și în atragerea turiștilor dornici de aventură și atmosferă orientală, aici departe, la mal de Dunăre ieșită din defileul Porților de fier și oferită transportului și pescuitului, dar și peisajului și urmelor de locuire antică și medievală.


Numărul 780

Descarcă PDF