Arhiva zilnică: 20 februarie 2013

Hanul lui Manuc – locul unde s-a semnat tratatul de la București dintre ruși și turci (1812)

Data: 25 septembrie 2025 by George V. Grigore

Nu întotdeauna actele diplomatice importante au fost semnate în palate sau castele, ca simboluri ale puterilor implicate. Câteodată se alegea câte un loc mai popular și cunoscut. Așa s-a întâmplat și cu Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc) unde s-a semnat tratatul de la București dintre ruși și turci la 1812. Hanul acesta este unul dintre cele mai importante obiective turistice din București și astăzi, monument istoric, loc de petrecere a timpului liber în restaurantele, cafenelele și magazinele pe care le găzduiește în prezent. Se prevede ca, în viitor, prin eforturile moștenitorilor, să-și recapete și menirea de hotel. În afara faptului că am petrecut frumoase seri cu prietenii în incinta acestui han, aici a avut loc și Carnavalul „D ale Bucureștilor”, în organizarea lui Mircea Diaconu și a soției sale Diana Lupescu. Toți participanții erau îmbrăcați „ca pe vremea aceea” și se cânta melodii „la modă”, iar pe scene se „derulau” piesele lui schițele lui Caragiale, ale lui Alecsandri, Mușatescu și alți autori români de epocă. Aveam și o „bătaie cu flori” pe Calea Victoriei, cu alaiul costumelor de epocă, unde putea participa și cine mai avea pe acasă o ie, un frac, un joben, un baston. S-a mai încercat reluarea acestui eveniment, dar nu a mai avut strălucirea de atunci. Era un carnaval pe care Bucureștiul îl merita din plin. Trei zile în care ne întorceam în timp, cu adevărat. Dar să ne întoarcem la această bijuterie istorică din centrul Bucureștiului. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc (Ruse; Bulgaria). În vremea sultanului Mustafa al IV-lea a obținut demnitatea de dragoman. În anul 1808 a fost numit, simbolic, Bei al Moldovei.

În 1806, Manuc ajunge în capitala Țării Românești, și este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiași an începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreață a celor din secolul al XVIII-lea. Terenul pe care este construit a aparținut, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curții domnești. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără și alte moșii: Dragomireștii din Vale, Dragomireștii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodeț, Hagi-Gheorghe, Cuhnești, și altele, pomenite în testamentul său din 1815. Arhitectura exactă a hanului în configurația sa inițială nu se cunoaște, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Între fațada dinspre Dâmbovița și râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmbovița a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această fațadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la București din 1812 în urma căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus. Există o placă comemorativă ce amintește de acest eveniment istoric. În formă de răsplată pentru eforturile sale, sultanul Mustafa al IV-lea i-a oferit lui Manuc bei rangul de Mare Dragoman, iar țarul Alexandru I i-a oferit titlul de Cavaler al Ordinului Sfantul Vladimir. După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești (Republica Moldova). Distanța mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copiii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate proprietățile. În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu. La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii.

În data de 15 ianuarie, Faiser, arhitectul-șef al Bucureștiului, raportează Sfatului Orașului: „Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmbovița zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei țoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoștința cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să să îndatoreze chiriașii acei părți a eși din lăcuințele lor spre depărtarea primejdii ce-i amenință starea cea proastă a pomenitelor ziduri.”. Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea și reconstrucția unei mari părți a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moștenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluție, și timp de mai mulți ani, până în 1841, are loc un șir de jalbe, de cereri, de amenințări și expertize ce au ca obiect reparațiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparații erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată. Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-și averea prin testament, împărțită egal celor trei copii. Aceștia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, și avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864. Dintre clauzele acestui contract se remarcă una, destul de atipică pentru acele vremuri: „Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezență, atât către pasageri, cât și ceilalți chiriași anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească reputația hanului.”Pictorul francez Dieudonné Auguste Lancelot a vizitat pe la 1860 Bucureștiul și cu această ocazie a imortalizat imaginea unei zile obișnuite la Hanul Manuc. În însemnările sale, el nota: „Oamenii cu nervii delicați, cu pielea subțire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioșii, doritorii de a cunoaște trecutul, vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsă prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurățenie. Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case, scara cea mare care servește cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioșc cu acoperiș țuguiat și cu căpriori ieșeți afară sunt împodobite cu stâlpi și cu balustrade de un gust frumos și cu finețe lucrate. Am putea zice că e un palat de lemn; ar merita să fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, și să i se dea o destinație mai bună.[…] Galeriile în care se deschid odăile servesc de loc de plimbare și de săli comune. Sub ochii tuturor, fiecare face ca la el acasă.[…]”

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investește în reparația clădirii și îi schimbă numele în „Marele Hotel Dacia” („Grand Hotel de la Dacie”). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei și pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susținut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulțime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, și ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra. Sala Dacia a găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile politicienilor care doreau intrarea în război și unirea României cu Transilvania și Bucovina (Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu ș.a.). Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în anii: 1848, 1863, 1966-1970, 1991–1992 si 2009. Unul dintre cele mai cunoscute localuri din București, cu o istorie veche de mai bine de 200 de ani, Hanul lui Manuc aflat în centrul capitalei a fost construit la începutul secolului al XIX-lea, de către boierul Emanoil Marzaian, zis și Manuc bei, unul dintre cei mai bogați moșieri ai Balcanilor, Hanul lui Manuc a fost gazda a numeroase evenimente politice importante din istoria neamului românesc. În această locație se adunau comercianți pentru a negocia afaceri avantajoase, dar și boieri sau oficiali de rang înalt care discutau chestiuni politice esențiale în saloanele hanului. Cei prezenți se bucurau de cafele turcești aromate și de sesiuni relaxante cu narghilea. „Manuc Bei a fost preferatul autorităţilor de la Istanbul multă vreme şi obiceiurile ocrotitorilor săi turci erau bine păstrate şi „folosite” la han. Se spune că după semnarea Acordului prin care s-a încheiat, în 1812, Războiul Ruso-Turc, diplomaţii celor două puteri au celebrat depunerea armelor în rastel pe superbul cerdac de lemn al Hanului lui Manuc. Astăzi, cerdacul este locul în care sunt expuse fotografii care înfăţişează stilul de viaţă şi de îmbrăcăminte al societăţii româneşti al începutului de secol XX”, au declarat noii proprietari ai localului. De-a lungul anilor, a devenit un centru de afaceri și un loc de întâlnire pentru personalități, atrăgând negustori, diplomați și călători. De-a lungul anilor, clădirea a suferit numeroase modificări, dar a reușit să-și păstreze farmecul arhitectural original. În prezent, hanul funcționează ca restaurant și loc turistic, fiind una dintre cele mai vizitate atracții din București. Atmosfera sa autentică, cu influențe orientale și arhitectura sa impunătoare, amintește de vremurile în care marile puteri ale Europei negociau viitorul continentului în această clădire istorică. Prin vizitarea Hanului lui Manuc, turiștii pot descoperi nu doar un restaurant de elită, ci și un colț de istorie vie, un spațiu care a fost martor la schimbări geopolitice esențiale. Hanul nu este doar un loc de legendă, ci o dovadă concretă a modului în care Bucureștiul a fost, pentru o perioadă, centrul negocierilor de pace în Europa de Est. Hanul lui Manuc este mai mult decât un simplu edificiu istoric – este un simbol al păcii și al diplomației europene din secolul al XIX-lea. Semnarea Tratatului de la București în 1812 a demonstrat că Bucureștiul a avut un rol crucial în negocierile dintre marile imperii ale vremii. Astăzi, hanul continuă să fie un loc de referință în cultura românească și un punct turistic fascinant pentru cei care doresc să pătrundă în tainele trecutului. În fiecare colț al acestui han, se simte ecoul istoriei, amintind de vremurile când aici se decidea viitorul unei regiuni întregi. Poate o reînviere a Carnavalului la 1900 ar revigora și imaginea Hanului lui Manuc, ce este o capsulă a timpului trecut veritabilă în acest secol al mediului virtual.

Cetatea Histria: un nou tezaur, de aproape două milenii, a ieșit la iveală…

Data: 25 septembrie 2025 by Redacția

Histria (jud. Constanța) a fost întemeiată de coloniștii greci din Milet în jurul anului 657 î.Hr. (după istoricul Eusebiu din Cezareea) sau 630 î.Hr. (după Skymnos), ca port la Marea Neagră și distrusă prin secolul al VII-lea d.Hr. de invaziile avaro-slave. Cetatea Histria a fost identificată, în 1868, de către arheologul francez Ernest Desjardins, iar cercetările arheologice propriu-zise au fost inițiate în 1914 de către Vasile Pârvan. Chiar în prima campanie de cercetări arheologice de la Histria, Vasile Pârvan a descoperit o inscripție intitulată Horothesia, care evidenția granițele teritoriul histrian în vremea lui Traian. Săpăturile au fost continuate sub conducerea lui Scarlat Lambrino, Emil Condurachi și Dionisie M. Pippidi. A urmat o pauză, iar apoi cercetările arheologice în necropola tumulară a Cetății Histria, au fost reluate după 50 de ani de pauză, în 2015, sub coordonarea Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti, în colaborare cu Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, Muzeul Naţional de Istorie a României, Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Istorie şi Universitatea Ovidius din Constanţa. Această echipă formată din Adela Bâltâc, Paul Damian, Virgil Apostol şi Eugen Paraschiv-Grigore, are un sector de cercetare distinct în cuprinsul sitului, unde realizează – cu finanţare proprie – săpături arheologice din anul 2000 şi până astăzi, obiectivul acestora fiind studierea epocii romane timpurii la Histria.

Rezultatele celor 25 de ani de cercetare sunt unele dintre cele mai importante, fiind obţinute până în prezent numeroase date ştiinţifice şi efectuându-se varii descoperiri arheologice care permit creionarea unei imagini concrete despre aspectul cetăţii în acele timpuri. Astfel, până în prezent, echipa de arheologi din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României a cercetat o serie de edificii şi complexe arheologice databile din epoca elenistică târzie (secolul I î.Hr.) până la ultimul nivel roman timpuriu (secolele IV-VI d.Hr.). Printre acestea se remarcă noi porţiuni din două străzi, cunoscute preliminar din cercetări anterioare, un traseu de stradă necunoscut până la cercetările noastre, trei edificii de mari dimensiuni adosate acestor artere, canale de colectare a apei menajere sau conducte de apă potabilă, o fântână, un cuptor, aici fiind descoperite varii obiecte arheologice (vase de provizii, amfore, vase de lux şi de uz comun, obiecte din bronz, fier, sticlă şi os, monede, fragmente de inscripţii şi arhitecturale etc.). Cercetarea continuă și în prezent, finanțată de Ministerul Culturii și Cultelor, sub conducerea lui Alexandru Suceveanu, iar surprizele plăcute nu întârzie să apară.

Astfel, un tezaur constând în peste 40 de monede şi câteva podoabe antice din metale preţioase au fost descoperite în situl arheologic Histria, după cum ne informează Muzeul Naţional de Istorie a României. Artefacte au fost descoperite în rămășițele unei locuinţe incendiate în perioada romană. În același loc au mai fost descoperite și vase ceramice, obiecte din bronz, fier, sticlă sau piatră, unele fiind inscripționate. Condiţiile descoperirii tezaurului indică faptul că podoabele şi monedele erau păstrate într-o casetă din lemn, iar în urma incendiului acestea s-au contopit păstrând forma acesteia.

Descoperirile au fost făcute în cursul campaniei anuale de cercetări arheologice de la Histria, în cadrul sectorului Poarta Mare – Turnul Mare, coordonat de Muzeul Naţional de Istorie. „Condiţiile descoperirii tezaurului indică faptul că podoabele şi monedele erau păstrate într-o casetă din lemn, iar în urma incendiului acestea s-au contopit păstrând forma acesteia. Cel mai probabil, locuinţa aparţinea unei familii importante de la mijlocul secolului al II-lea – mijlocul secolului al III-lea după Hristos, iar obiectele de valoare erau păstrate într-un loc special, însă din cauza incendiului nu au mai putut fi salvate la acel moment. Această locuinţă romană somptuoasă, cu pavaje din calcar şi pereţi cu tencuială pictată, precum şi vestigiile arheologice descoperite prin cercetarea sa sunt mărturii semnificative pentru reconstituirea unui moment din viaţa vechii cetăţii în perioada Principatului”, reiese din comunicatul oficial. Monedele şi podoabele din acest tezaur vor fi clasate în categoria Tezaur a patrimoniului cultural naţional. Obiectele au fost aduse în laboratorul de restaurare al Muzeului Naţional de Istorie, intrând în colecţiile acestuia. Într-o primă etapă sunt necesare activităţi de investigare şi restaurare-conservare a acestor bunuri arheologice (databile preliminar în secolele II-III d.Hr.), astfel încât ulterior să poată fi prezentate public. În acest sens, Muzeul Naţional de Istorie a României va anunţa în perioada următoare data la care acest nou tezaur va putea fi prezentat – preliminar – publicului şi mass-media. Cercetările arheologice (deopotrivă sistematice şi preventive) coordonate de Muzeul Naţional de Istorie a României reprezintă una din activităţile de primă importanţă ale acestei instituţii, în special considerând faptul că prin acestea, colecţiile sale de patrimoniu sunt constant sporite şi diversificate, iar noile date ştiinţifice astfel obţinute contribuie la o mai bună cunoaştere şi înţelegere a trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat. Astfel vin comorile litoralului de acum 2000 de ani către noi, descoperindu-ne taine și mistere neștiute încă, dar care vor complete pagini consistente de istorie. (G.V.G.)

Caşcavalul popii…

Data: 25 septembrie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

Oricare dintre noi ne amintim de fabula aceea cu vulpea şi corbul. Ea a fost cunoscută din antichitate. Cel dintâi care a pus-o pe hârtie a fost Esop. A cunoscut-o La Fontaine, a făcut-o poezie în limba română Grigore Alexandrescu. Povestea e simplă: un corb a furat de undeva o bucată de caşcaval. Şedea cu ea pe o creangă şi se pregătea s-o mănânce. Multe păsări ar fi vrut bucăţica lui, dar… Tocmai trecea pe acolo vulpea. L-a văzut pe corb şi a început imediat să-i laude vocea şi frumuseţea cântecului, adică tocmai ceea ce corbul nu avea. Măgulit de laude, corbul s-a lăsat înduplecat să „cânte”. A fost destul să croncăne o dată, că i-a căzut bucata de caşcaval din gură şi vulpea chiar asta aştepta! Mi-am amintit de această fabulă, când am auzit următoarea întâmplare. Părintele Ilie Izverceanu de la Cernavârf  era un om trecut prin multe. Era un fin psiholog şi ştia să cântărească pe fiecare de la primele vorbe. Am putea spune că era un adevărat negustor de oameni. Nu se oprea întotdeauna la a-i cunoaşte pe oameni, ci încerca şi să le corecteze anumite năravuri prin glume sau situaţii comice, pe care se pricepea de minune să le creeze. Se vedea cât colo că era în vinele lui şi sânge de roman, fiindcă romanii ziceau: „ridendo castigat mores!”  Adică, râzând corectezi moravurile sau năravurile.

Într-o zi, Părintele Izverceanu era la protoierie la Severin. Era zi de şedinţă. Fiind dimineaţa devreme, încă nu începuse şedinţa. Preoţii veneau unul câte unul, îşi plăteau anumite dări, se interesau ba de una, ba de alta. La un moment dat a intrat Părintele Puiu Ciolan. I-a dat la o parte pe toţi şi, cu voce tare, ca să fie auzit, s-a adresat casierului-magaziner Ionică Negrescu: „- Nea Ionică, te rog întrerupe puţin şi dă-mi trei sticle de vin bisericesc! Trebuie să merg la cenaclu literar, că vine acolo cutare poet şi cutare scriitor şi eu trebuie să-mi prezint o carte şi să le citesc din versurile mele!” Toţi cei prezenţi s-au dat la o parte respectuoşi, făcându-i loc. Părintele Puiu publicase câteva poezii prin unele ziare şi reviste, publicase nişte cărticele de versuri şi nu scăpa nici un moment să se laude cu cunoştinţele şi relaţiile lui din lumea literară. Era ceva obişnuit, spre exemplu, să-l auzi spunând: „- Mi-a dat aseară telefon Adrian Păunescu. Era foarte supărat. Mi-a zis:  „-Bine, mă, Puiule, te aştept de atâta timp să-mi trimiţi poezii să ţi le public în „Flacăra” ! Trimiţi la toate revistele literare din ţară şi numai mie nu-mi trimiţi nimic. Ce ţi-am făcut de eşti supărat pe mine?”… Părintele Izverceanu şedea de-o parte şi privea. Cum era mai înalt decât toţi, îi privea de sus. Auzindu-l pe Părintele Puiu, a înţeles exact despre ce e vorba şi a găsit imediat medicamentul să-l vindece. I-a zis: „- Părinte Puiu! Eu demult vream să vorbesc cu dumneata, dar n-am avut prilejul. Dumneata eşti o capacitate, dom’le! Dumneata ar trebui să fii protopop aici, să ne reprezinţi în relaţia cu autorităţile statului. Dumneata ai şti să vorbeşti şi cum să vorbeşti. Eşti cunoscut peste tot ca o personalitate de prima mână a judeţului nostru…!” Părintele Puiu, mic de statură,  se oprise surprins, se uita în sus, în gura  Părintelui Izverceanu, şi gura lui se deschisese necontrolat de uimire. Nu-i venea să creadă că auzea asemenea vorbe şi mai ales de faţă cu atâţia preoţi. Dezmeticindu-se, s-a întors brusc spre magazioner şi i-a spus: „-Nea Ionică, mai ia trei sticle de vin să le bem aici!”. „-Dar cine le plăteşte, părinte?” a întrebat omul cu grijă. „-Trece-le în contul meu, nea Ionică!” A adus nea Ionică sticlele. Părintele Puiu a desfăcut una câte una, a băut el, i-a dat Părintelui Izverceanu, au bătut şi ceilalţi şi sticlele au secat în câteva minute. Părintele Izverceanu, văzând că se termină vinul, numai ce a grăit: „- Părinte Puiu, ce vorbesc eu de Severin?! Dumneata ar trebui să fii la Craiova, dom’le! Eu te văd un consilier cultural. Acolo, în creierul Craiovei, dumneata ai fi un adevărat stâlp al Bisericii. Ne-ai reprezenta cu cinste. Ai putea să publici cărţi, reviste, să aduni oameni de cultură în jurul dumneata. Ai putea să organizezi simpozioane. Mitropolitul însuşi ar trebui să aibă în dumneata un sfetnic de încredere…!”. „- Nea Ionică, mai adu repede trei sticle! Eu plătesc!” a mai zis Părintele Puiu peste umăr, nevrând să scape un cuvinţel din gura Părintelui Izverceanu. Au băut rapid şi seria a doua şi Părintele Izverceanu n-a întârziat să brăzdeze mai adânc: „- Părinte Puiu! Dumneata eşti o personalitate a culturii româneşti, dom’le! Dumneata ar trebui să fii consilier sau inspector la patriarhie. Ar trebui să umbli numai cu avionul peste mări şi ţări, ca trimis al patriarhului. Ai ajunge membru al Uniunii Scriitorilor şi al Academiei Române. Ai avea perspective mari cu capacitatea dumneata!”. „-Nea Ionică, mai adu trei sticle! Eu plătesc!” Dându-şi seama că timpul trecuse, Părintele Puiu a mulţumit Părintelui Izverceanu pentru aprecieri, şi-a cerut scuze şi a plecat în fugă. Toţi preoţii au rămas buimăciţi, privind lung în urma lui cu admiraţie. Numai Părintele Izverceanu a dat din cap semnificativ, parcă ar fi vrut să spună: „- Nu-i nimic de capul tău!”

Sângele cere sânge?!…

Data: 24 septembrie 2025 by Zoe Dantes

Dacă spui Adevărul devii o pată de sânge. Dacă taci sau minți, devii un cont în bancă. Cu multe zerouri. Astfel a ajuns societatea la nivel planetar. Divizată, cu multă ură revărsată, cu înjurături, cu frustrări și cu asasinate. Politice! Pentru opinii. Pentru o idee ești în stare să mori? Unii sunt! S-a dovedit acest lucru. În istorie. Alții doar tac. Unii instigă la crimă. Și o fac organizat. În haitele terorii, al discursului de ură. De orice fel. În orice situație. Sunt în stare de orice numai pentru faptul că o altă persoană nu are aceeași opinie. Nu contează dacă are argumente, nu importă dacă realitatea despre care vorbește este corectă sau nu. Toți trebuie să accepte ce spun doar unii. În general cei care o fac pe bani mulți și care primesc doar ordine. De „mai sus”! Din ierarhia care se dorește numită „elită”. Cei care-și spun așa, nu au nici un scrupul, nici un sentiment, nu dau dovadă de empatie sau toleranță. Deși, de cele mai multe ori se proclamă ca fiind cei toleranți. Doar pe hârtie sau pe tastaturi. În spatele tastaturilor, microfoanelor, hârtiei nu se află decât niște oameni care vor sânge. Atât! Fiecare vorbă rostită sau scrisă aduce în public încă o dâră de ură. Se strigă în cor, se urlă uneori împotriva celuilalt. Nu are relevanță împotriva cui. Nu are importanță cine pe cine distruge, neapărat cineva să fie eliminat. Oricum, oricând, în orice condiții. Ca să aplauzi un asasinat este de noaptea minții.

A unor minți bolnave, care și-au pierdut orice rațiune, care nu mai au funcționalitate. În general cei care au senzația că dețin adevărul. Atât de mult au trăit în minciună încât a devenit realitatea lor. Nu vă mai întrebați dacă în ultimele zile, cei care au revărsat ura în discursul public, pe rețelele sociale sau pe bloguri au făcut-o la comandă. Poate da! Eu am mari îndoieli. Abia în zilele ce au trecut și-au arătat adevărata față. Ei așa cred. Ăștia sunt! Așa simt. Nu cred că mizeriile spuse în urma asasinării lui Charlie Kirk sunt la comandă.

Oamenii ăștia, ale căror nume nu le voi da. Le știți toți. Nu merită decât un singur nume: nenumiți. La fel ca pe stăpânul lor: demonul, șeitanul, șarpele, sau cum vreți voi. Sunt slujitorii lui. Al celui nenumit. Se poate muri pentru o idee? Se poate muri pentru un principiu? Da! Când îți asumi. Când ești pregătit să mergi până la capăt pentru ele. Într-o dezbatere de idei și de principii. Dezbaterile de genul ăsta au făcut lumea mai bogată. Nu în bani. În idei. În perspective, în analize, în viziuni. Uneori, ca și consecință au venit și banii. Dar asta a contat prea puțin pentru oamenii ideilor. Ei au dat ideea pentru cei mulți, niciodată doar pentru propriul folos. Sunt oamenii care au schimbat istoria. Prin moartea lor pentru idee sau principiu. Au fost și sunt flacăra care a ars fără încetare și a luminat în vremuri de întuneric total. Sau vremuri de sânge. Când războaiele nu mai conteneau. Azi, din nou trăim aceleași vremuri. De sânge! Nu se mai foloseste spânzurătoarea, arderea pe rug, ghilotina. Azi se folosește arma. Cu lunetă! Azi se folosește tastura. Tot o armă letală în mâna unora. A celor sufocați de ură!

Sângele cere sânge. Dintotdeauna! Pacea cere pace! Ura cere ură. Iubirea cere iubire. Un lanț ce nu poate fi oprit decât cu pricepere și mai ales cu înțelepciune. Acolo unde nu mai există Dumnezeu, totul este permis. Mai ales crima! De orice fel ar fi ea și sub orice formă ar apărea. Asasinatul comis în SUA, ne demonstrează acest lucru. Nu a fost doar un om asasinat. Au fost asasinate ideile și principiile pentru care acest om a fost executat. În public! Execuția sa va îmbrăca forme de neimaginat. În viitorul apropiat. A fost un semnal? Poate da! Cine a pus la cale acest asasinat, s-a gândit că, de fapt, este un semnal ce va dovedi în timp că democrația reală a fost executată sau va rămâne doar o poveste în istorie?

A devenit Charlie Kirk un martir? Da! Este un punct de cotitură pentru istoria ce va scrisă în vremurile ce vin? Da. Discursurile sale vor deveni celebre? Da. Se va schimba ceva în urma acestei tragedii. Totul! De la perspective până la lucruri și situații concrete. Va urma un val de sânge? Sper că nu! Avem în istoria recentă două discursuri care au schimbat întrucâtva cursul istoriei. Cel al lui John F. Kennedy din 20 ianuarie 1961, de la inaugurare, în care spunea: „Așadar, dragi concetățeni americani, nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră”. O întrebare valabilă și azi pentru noi toți. Al doilea discurs măreț, a fost cel al lui Martin Luther King Jr. ținut la 28 august 1963, I have a Dream. Un discurs de 17 minute care a schimbat istoria. Amândoi au fost executați. La ordin. De puterea din spatele puterii. De cei care au condus lumea din umbră. Atunci! Indivizii în ale căror mâini a stat (sau nu) o armă nu mai au relevanță. Toți știm că au fost niște instrumente în mâinile altora. Din umbră!

Azi, nu mai sunt în umbră! De cinci ani sunt pa vedere. Îi știm toți! Cei care strigă pentru toleranță. Mai ales cea de gen! Cei care au dat putere minorităților să facă legile pentru majorități. Cei care au în expunerile lor publice numai venin. Nu mai stau în umbră. Au ales să fie în prima linie precum capul șarpelui ce și-a ascuns trupul în ierburi ca să nu fie văzută coada. Dar coada are clopoței. Și se aude. Deși se spune că trebuie să-i fie retezat capul, șarpele are un corp. Corpul mișcă coada. Care face să se audă clopoțeii. În zilele de azi, capul șarpelui înseamnă câțiva oameni. De la Schwab, Harari, Soroș, Obama, Biden, la cei de la OMS, Fauci până la Ursula și Macron. O legiune satanică care a adus năpasta peste o întreagă planetă. Interesant este corpul! Șarpelui! Al răului! Cei care sunt adepții lor. Cei care sunt asasini de tastură. Din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai vocali. Sunt lăsați să o facă. Cu un scop. Plătiți sau nu, adepții răului sunt la vedere. Umbrele au căpătat chipuri. Răul e unul singur dar are multe fețe. Le vedem pe toate. Expuse!

A venit clipa Adevărului! Poate deveni execuția lui Charlie Kirk un astfel de moment? Eu zic că da! America s-a îmbogățit cu un martir! Din păcate pentru noi ca oameni și pentru familia acestuia. Orice cuvânt spus, scris, nu poate înlocui durerea pierderii unui om. Care a fost executat pentru că a vorbit! Despre Dumnezeu! Despre libertatea opiniei și despre dorința de a fi respectate opiniile celor din jur. Drama este majoră. Să omori un om, din nou, pentru că are o altă opinie decât a ta, este cea mai mare nebunie de care dau dovadă demenții care-și spun „elite”. Să aplauzi cu frenezie execuția este sminteala totală din care ne zbatem toți să ieșim. Oare vom reuși?! Răul va doborî binele sau binele va învinge răul?Bătălia finală va fi tot despre idei. Despre opinii și dreptul la liberă exprimare. În fața răului, Binele nu poate să tacă! Niciodată! Chiar dacă în final va deveni o pată de sânge, trebuie să vorbească! Domnul să vă miluiască!

Gaura neagră a războiului Rusiei contra Ucrainei…

Data: 24 septembrie 2025 by Gheorghe Piperea

Războiul din Ucraina a început în 24 februarie 2022. A fost, desigur, un război de agresiune al Rusiei, dar și un război proxy al SUA contra Rusiei și, mai ales, un excelent prilej al UE de a acoperi infracțiunile comise în pandemie și furia mocnită a populației sărăcite de măsurile de „luptă” contra covid și contra schimbărilor climatice. Putin este tot atât de vinovat ca și ceilalți actori ai acestei tragedii – le-a făcut jocul, rolul său în piesă fiind cel al „dușmanului”, ceea ce a justificat aproprierea de către Ursula, Macron & co a rolului de „salvator”. România a început cheltuielile secretizate după acest moment fatidic.
Evident, bugetul public pe 2022, elaborat la finalul lui 2021 și votat la debutul lui 2022, nu avea cum să prevadă aceste cheltuieli (de altfel, așa cum ați văzut din răspunsul Consiliului Fiscal la interpelarea mea, aceste cheltuieli nu sunt trecute în budget nici în anii 2023 – 2025). Ca să poată face aceste cheltuieli secrete, guvernele Cîțu – Ciucă – Ciolacu – Bolojan au luat de la alte capitole de cheltuieli. Așadar, pentru bani turnați în gaura neagră a războiului de agresiune al Rusiei contra Ucrainei și a războiului proxy al SUA contra Rusiei, România a luat de la pensii, școli, spitale, alocații, asistență socială, persoane cu dizabilități, infrastructură de transport sau de utilități, agricultură, cultură, ordine publică, apărare contra dezastrelor. A luat fie de peste tot, fie din anumite domenii, pe care le-a condamnat la dispariție, boală, sărăcie.

Semnificative sunt două tipuri de realități ale anilor de război, pe care lumea nu le-a prea sesizat sau analizat la adevărata dimensiune: – când a devenit premier, Ciolacu a spus că el nu știe unde sunt o sută de miliarde de lei din mega-împrumuturile comise de Cîțu; nici acum nu știe nimeni ce s-a întâmplat cu acest vagon de bani; se vede din avion că nici parchetele nu vor să știe; – tot Ciolacu este cel care a cheltuit, în medie, 50 de miliarde de lei din rezerva de stat, anual; nu s-a făcut niciodată rectificare bugetară pentru a se ști de unde vin acești bani și unde se duc; nici Consiliul Fiscal, nici BNR, nici Comitetul Național pentru Supraveghere Macro-Prudențială nu au vrut să știe.

Poate că pe viitor, o nouă putere în România va vrea, totuși, să știe ce s-a întâmplat cu acești bani. Poate că așa se vor vedea fluxurile către Ucraina și către buzunare private. Mai bine zis, furturile. Guvernele stabile, pro-europene, ale României, au făcut aceste cheltuieli în secret. Nu au arătat clar și răspicat că, pentru a ne asigura că rușii nu vin și peste noi, trebuie să ajutăm financiar Ucraina. Poate că poporul ar fi acceptat (sau poate nu), dar ar fi făcut-o în cunoștință de cauză. Ar fi știut că aceste sume sunt luate din sărăcia noastră, pentru aceste destinații, cu acest scop. Dar nu. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Pentru că așa a vrut Iohannis, totul a fost secretizat. Doar secretele necesare anulării alegerilor se pot desecretiza – nu în totalitate, ci numai în proporția necesară serviciilor secrete din Franța, Germania și Marea Britanie ca să decreteze, în ciuda evidenței, că a fost ingerință străină (chestie negată recent de SUA). Ingerința străină în cheltuielile secrete nu se încadrează la chestiile nasoale…

Baza constituțională și legală a acestor cheltuieli secrete lipsește. Conform Constituției și legii, veniturile la bugetul public al României sunt destinate cheltuielilor publice românești, beneficiarii fiind cetățenii români. Dacă sunt bugetate cheltuieli cu asistența financiară internațională, adică, în favoarea unor state terțe ori a cetățenilor străini și apatrizi, acestea trebuie să fie justificate tot de interesul (colectiv și individual) al statului român și al cetățenilor români. Acesta este contractul social – dacă asemenea cheltuieli sunt deturnate de la scopul lor fundamental, atunci contractul social între cetățenii români și Statul român este rupt. Nu mai există caracteristica de stat de drept, democratic și social. Cu atât mai puțin nu există bază constituțională și legală pentru ajutoare financiare secrete acordate unor state terțe. Pentru că sunt și contribuabili (plătesc taxe, impozite și contribuții sociale), iar nu numai beneficiari ai bugetelor publice, cetățenii români trebuie să știe pe ce li se toacă banii. Nici măcar banii emiși (suplimentar față de masa de produse și servicii de pe piață) de băncile centrale sub denumirea de „relaxare cantitativă” nu cresc în copaci, căci aceste artificii monetare au un preț în scăderea puterii de cumpărare a banilor, adică, în erodarea veniturilor și averii oamenilor de rând. Dacă s-au împrumutat acești bani, cu dobânzi uriașe, precum și cu consecința creșterii gradului de îndatorare de la 38 (2019), la 56 la sută (2025), avem dreptul să știm de la cine și cu ce dobânzi.

Acest lucru nu poate să fie ținut secret de stat…

Hai cu „guvidu’”!

Data: 24 septembrie 2025 by Zoe Dantes

Vine din nou Covidul? Înseamnă că deranjul din ukri e la final. Asta e prima constatare. Am înțeles că a început număratoarea „infectaților” și a „morților” de guvid. O luăm de la capăt?! Nu aveți și voi acolo pe vreunul să facă și un altfel de scenariu? Ați dat-o cu guvidul, cu tabletele, cu testările, cu seringa, cu războiul, cu legionarii, cu pleava. Ați ajuns de râsul curcilor cu „vin rușii”, după care ați început cu „blugii și bananele”. Ne-ați asasinat psihic cu „olimpicii”, cu Mucul fără coloană, cu Taie tot Labăjean, cu hoțiile denumite „reforme”, ne-ați „omorât” cu miliția și cenzura, cu săltările de pe stradă, cu parchetele și cu haznalele tv.. Până unde o să ajungeți?! Din totală lipsă de neuroni activi, v-ați întors la guvid. Rușinos! Pentru toți banii ăștia de-i încasați, voi ăștia cinstiții ploii din „autoritatea statului” doar atât puteți? Atunci sunteți doar repetenți. Nu golani! Că ăștia au și creier. Voi nu! Dați țațo, frâu liber ăluia de-și zice Rog să o facă profesionist, ce naibii. Chemați alături și pe profesioniștii crimei, ăia de prin ministerul nesănătății, în speță pe tunsa și pe magician. Profesioniști! Nu mai zic de cine o să aibă „ouă” (table pe umeri) de data asta să vâre pe bordelul numit guvern în carantină. Că data trecută știm cine le-a făcut jocul. Că erau „infectați”. Toți. De la Orban cu chitara până la șoferi. Vă aduceți aminte cum a început operațiunea? Cu carantina de la Gerotă? Și cu aia cu flori în păr de era ea pe ventilație? Cum ați crezut toți minciunile ăstora?!

Hai cu Plandemonia Sezonul 2. Că ne plac al naibii de tare serialele. Suntem fierți pe ele! Să se numească Fauda! Să vină arahat să ne numere ouăle! De data asta! Nouă, ăstora de ne ziceti „mafioți”. Abia vă aștept de data asta. Să vă belesc. De tot! Doar că în timp ce lumea cască gura la taxe și tăieri, unii jmecheri de prin ministerul nesănătății, pun de un plan. Așa vorbește gura lumii slobodă de prin minister. Ca ar fi în plan ca toate laboratoarele de analize să aibă încă o specialitate, și anume toxicologia. Când am auzit, ca tot omul m-am întrebat de ce? Pentru care motiv ar face ăștia asta și mi-a mai ajuns la urechi că ar exista deja un anumit tip de teste. Informațiile astea circulă pe piața neagră de vreo zece zile. Unii de acolo, întrebați fiind au avut un singur răspuns:nici nu confirmă, nici nu infirmă. Interesant, nu?! Cum se va „lansa” o altă „tulpină” a guvidului care să necesite teste și analize de toxicologie? Ăștia sunt în stare de orice. Dar de orice! Mână-n mână „specialiștii” crimei. Băgați și pe ăia cu numărătoarea strategică. Că fără ăia nu se poate! Să aibă cine să vă numere proștii! Că adevărata pandemie e de prostie nu de viruși! Hai și cu botnițele, că mai sunt niște bănuți de furat. Nu-i păcat de ei?! Și de „eroi”? Cu ăștia cum stați? Aveți destui? Izoletele lui arahat sunt bune sau au putrezit între timp? Spitalele alea de carton mai există? Sau le-a luat precautul de dulap când s-a pensionat? Aveți nevoie de o nouă Plandemonie? Sigur că da. Că vine toamna, când se face recolta. De furci, lopeți și topoare. Asta o știți voi sigur ăștia de la băbăieții, și vreți să o puneți iară de o „infectare” în masă, să stea lumea în case și mai ales să închideți școlile. Că ați rămas fără directori, profesori și mai știu eu ce acarete. Asta dacă lumea nu știe încă câți directori și-au dat demisia. După unirea școlilor și după „reformele” lui David. Vor afla abia în toamnă ce haos este în învățământ. Acum știu doar cei foarte bine informați. Nu din sursele „oficiale”, ci doar din gura târgului. Care spune doar adevărul!

O să afle și restul. În septembrie! E după colț! Îi vreți pe toți în case din nou. Asta este cert. Pentru că vă este al dracului de frică de ce urmează! Vorba aia din bătrâni e autentică: de ce vă este frică nu o să scăpați! Certitudine! Problema voastră majoră o să fie că lumea a cam înțeles ce vreți voi și nu vor mai pune neuronul la mizeriile voastre. Asta e problema! Că de data asta suntem mulți! Mult mai mulți decât ăia care am urlat ca „nebunii” în 2020. S-au înmulțit oștile! Ce să vezi! Și au niște penițe ale naibii de ascuțite. Asta vă spun eu sigur că în ultimele luni i-am căutat pe rețele. Și spre deosebire de voi, eu i-am și găsit. Știu exact câți sunt! Cu ăștia toți de „rup tastaturile” și sunt extrem de aprigi la neuroni o să aveți de lucru. Mult și greu! Nu o să puteți să le închideți gura tuturor. Nu aveți cum. Vor răsări de niciunde ca ciupercile după ploaie. Unii au tăcut, alții au mai scris, dar sunt convinsă că dacă vor fi nevoiți să o facă, își vor sufleca mânecile și vor purcede la treabă. Pentru cei mulți și tăcuți. Vă anunț că oamenii au ouă! Spre deosebire de voi care sunteți „specialiști” și „surse oficiale”. Castrați! Cu tot ce ați făcut și ați pus la cale din 2020 până azi, ați reușit să îngroșați rândurile Rezistenței. Vă anunț că oamenii ăștia nu au nevoie de băbăieți. Sunt ei înșiși fiecare cât un serviciu în sine. Așa că nu vă rămâne decât să dați drumul la Plandemonia Sezonul 2. Și la testele toxicologice! Că asta pregătiți, nu? Noi vă așteptăm! Toți! Să vă belim responsabil, profesionist și mai ales definitiv. Domnul să vă miluiască!

„Oameni fără Dumnezeu”…

Data: 24 septembrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Eu știu expresia din copilărie. Am auzit-o prima oară la mamaie. Am întrebat-o ce înseamnă și mi-a răspuns, simplu, că sunt oameni care nu cred în Dumnezeu și, de aceea, ei nu înțeleg rostul lumii, nu au dragoste de semeni. Că sunt oameni care chiar dacă se realizează material, tot calici rămân în inimă și tot săraci sunt sufletește. Vorbea despre ei cu milă. În cuvinte simple mi-a explicat ce o omenire întreagă știa din vechime. Ceea ce filozofii concentraseră în rânduri pline de miez. Ceea ce pretinsele vârfuri, care astăzi promovează un fals progres, sunt incapabile să înțeleagă. Din Africa cea neagră până în Țara Soarelui Răsare, de la Roma antică la amerindieni, de la înțelepciunea tribală la gândirea sofisticată un concept s-a dovedit a fi un adevăr. Peren. Axiomatic. Demonstrat de istorie. Dacă e să ne bazăm strict pe dovezi arheologice și izvoare, până în prezent cel puțin douăsprezece civilizații strălucite și-au găsit sfârșitul având aceiași numitori comuni. Imperii înfloritoare au dispărut ori s-au dizolvat complet, întregi civilizații s-au transformat în praf și pulbere! Civilizația asiatică a Văii Indului, Civilizația europeana Cucuteni-Trypillia, Imperiul asiatic Akkadian, Civilizația europeana Miceniană, Civilizația americana Olmecă, Regatul african Aksum, Civilizația americană Maya Clasică, Imperiul asiatic Khmer, Imperiul african Mali, Imperiul african Songhai, Imperiul american Incaș și Imperiul Roman de Apus au, toate, câteva lucruri în comun. Lucruri care le-au adus sfârșitul.

Toate aceste structuri sociale ajunse la un maxim de civilizație s-au fracturat și au căzut în ele însele ca într-o gaură neagră din pricina faptului că oamenii au încetat să mai aibă credință într-o divinitate sau alta. Lipsit de conștientizarea propriului loc în lume, când omul nu a mai avut frică de Dumnezeu, a început să se creadă pe sine un zeu și nu s-a mai înfrânat de la nimic și nimic nu a mai fost tabu pentru el. Imoralitatea, lipsa de compasiune pentru popor și corupția s-au împletit, s-au hrănit și crescut una pe alta, dar și din alta. Ca un uruborus care se mănâncă pe sine pentru a supraviețui. Și în final praful s-a ales de toate. Și la propriu, și la figurat. Din cele mai vechi timpuri, noile generații au fost avertizate de acest pericol al lipsei lui Dumnezeu din viețile lor. Ideea de ordine cosmică, în care omul este chemat să își recunoască locul e foarte veche. E precreștină. Iar avertismentele privind nerespectarea ei, la fel de vechi. De la proverbe antice, populare, până în modernitate, omul fără Dumnezeu, omul care nu acordă respectul cuvenit tradițiilor este atenționat de pericolul în care se află. I se spune direct că fiind lipsit de credință, va încerca să-și umple existența cu substitute efemere. I se spune că absența Lui Dumnezeu îl va duce la o criză morală, existențială. Omul este atenționat că fără un fundament etic absolut, se va complace în imoralitate, fapt care îi va aduce pieirea.

În absolut toate culturile, atât în înțelepciunea populară, cât și în reflecțiile marilor gânditori din diverse epoci există tema „omului fără Dumnezeu”. Omul fără Dumnezeu este cel care se expune pe sine însuși, întreaga ființă umană la pericole morale, spirituale și existențiale care duc, invariabil, la extincție. Romanii aveau un proverb, din perioada secolului întâi, care spune: „Homo sine deo, umbra sine luce” – „Omul fără Dumnezeu este o umbră fără lumină”. Un proverb hindus din tradiția vedică afirmă ca „Cel care trăiește fără dharma, (ordinea divină) este departe de cer”. Un proverb chinezesc din epoca confucianistă avertizează că „Omul care nu respectă Cerul își taie singur calea.”

În secolul al IV-lea, Augustin de Hipona scria în Confesiuni: „Inima omului este neliniștită până ce se odihnește în Tine, Doamne. Fără Tine, omul rătăcește în deșertul propriei sale mândrii.” Tot el afirma: „Fără Dumnezeu, omul se laudă cu libertatea sa, dar devine sclavul propriei mândrii.”. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilii, compară omul fără Dumnezeu cu „cel care se smulge din rădăcină: se usucă și piere”. Sfântul Grigorie de Nazians în Discursuri teologice, adaugă: „Omul fără Dumnezeu este ca un orb care crede că vede, dar se lovește de toate obstacolele vieții”. În secolul al XV-lea, Dante Alighieri, în Divina Comedie, scrie „Cei care trăiesc fără a-L sluji pe Dumnezeu rătăcesc în întuneric, căci lumina rațiunii lor nu e de ajuns pentru a găsi calea”. Michel de Montaigne, în Eseuri (1580), ne avertiza că „Fără frica de Dumnezeu, omul devine propriul său judecător, iar această judecată este adesea oarbă și crudă”. John Milton, în Paradise Lost (1667), îl descrie pe omul fără Dumnezeu ca prăbușindu-se „în propriul său întuneric, unde rațiunea devine sclava pasiunilor oarbe”. Blaise Pascal, în Pensées (1670), afirma că „Omul fără Dumnezeu este ca un vas gol, care caută să se umple cu orice, dar găsește doar vidul.” și adăuga: „Fără Dumnezeu, omul se pierde în divertismente, încercând să uite vidul din inima sa, dar acest vid îl devorează”. John Locke, în Eseu asupra intelectului uman (1690), observa ca: „Fără un principiu divin, morala omului devine o convenție fragilă, ușor zdrobită de pasiuni și interese.” Jonathan Swift, în Călătoriile lui Gulliver (1726): „Fără Dumnezeu, omul se coboară la nivelul fiarelor, dar cu o cruzime pe care nicio fiară nu o poate egala. Un proverb german din secolul al XVIII-lea declară că „Fără frica de Dumnezeu, omul devine lup.” Samuel Johnson, în Rasselas (1759), face o comparație strălucită: „Omul care trăiește fără Dumnezeu este ca un marinar fără busolă, sortit să se rătăcească în furtunile vieții”. Voltaire, în Dicționar filosofic (1764) spunea ca „Dacă omul renunță la ideea de Dumnezeu, el se va închina altor idoli, mai meschini, care îl vor înjosi mai rău decât orice tiranie”. William Blake, în The Marriage of Heaven and Hell (1790), ne transmite că „Fără viziunea lui Dumnezeu, mintea omului se închide într-o cușcă de fier, unde singurele sunete sunt lanțurile propriei sale disperări.” Edmund Burke, în Reflecții asupra Revoluției din Franța (1790) subliniază faptul că atunci „Când omul respinge providența divină, el se condamnă la o libertate sălbatică, care devine sclavia propriilor vicii”. François-René de Chateaubriand, în Geniu al creștinismului (1802), făcea următoarea comparație: „Omul fără Dumnezeu este ca un arbore smuls din rădăcini: poate părea viu o vreme, dar se veșteji în curând”. Johann Wolfgang von Goethe, în Faust, Partea I (1808), observa că „Omul care neagă divinul se condamnă să rătăcească în labirintul propriei sale minți, fără ieșire”. Thomas Carlyle, în Sartor Resartus (1834): „Fără credința în ceva mai mare decât el, omul devine un sclav al clipei, pierzând orice speranță de eternitate”.

Kierkegaard, în Frică și cutremur (1843), descrie omul fără Dumnezeu ca pe „un rătăcitor în pustiu, care confundă mirajul cu apa vieții” și în Boala de moarte (1843) completa ideea: „Fără Dumnezeu, omul se prăbușește în disperare, căci doar în relația cu divinul își găsește adevăratul eu”. Jonathan Edwards, în Păcătoșii în mâinile unui Dumnezeu mânios (1741), avertiza că „Fără harul lui Dumnezeu, omul este un vas al mâniei, sortit să se zdrobească sub greutatea propriilor păcate”. Immanuel Kant, în Critica rațiunii practice (1788), observa faptul că „Fără ideea unui scop divin, rațiunea omului se rătăcește în speculații goale, incapabilă să găsească un fundament moral stabil”. Un proverb francez din secolul al XIX-lea atrage atenția că „Omul fără cer se împiedică la fiecare pas”. Un proverb italian similar transmite că „Fără lumina cerului, omul merge prin întuneric”. Un proverb englezesc din aceeași perioadă afirma că „Omul fără credință este ca o corabie fără cârmă”. Friedrich Nietzsche, în Așa grăit-a Zarathustra (1883), proclama: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum ne vom consola, noi, ucigașii ucigașilor? Ce era mai sfânt și mai puternic pe lume a sângerat până la moarte sub cuțitele noastre. Cine ne va șterge acest sânge? Ce apă ne va spăla?” Fiodor Dostoievschi, în Idiotul (1869), spune că „Fără Dumnezeu, omul nu are niciun punct fix; el devine un haos ambulant, distrugându-se pe sine și pe ceilalți”, iar în Demonii (1872) adăuga ca „Fără Dumnezeu, omul devine un lup pentru om; lipsit de frica divină, el se scufundă în haosul propriilor dorințe”. În Frații Karamazov (1880), completează ideea: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Sfântul Ioan de Kronstadt (1908) spunea că „Fără Dumnezeu, inima omului devine un pustiu arid, unde cresc doar spinii patimilor și al deznădejdii”. G.K. Chesterton, în Orthodoxy (1908), observă: „Când omul încetează să creadă în Dumnezeu, nu înseamnă că nu mai crede în nimic; începe să creadă în orice”.

T.S. Eliot, în The Waste Land (1922), descrie: „Fără credință, oamenii trăiesc într-o pustie spirituală, unde singura lege este dorința, iar singura speranță este iluzia”. Martin Heidegger, în Ființă și timp (1927), ne spune că „Omul care își refuză transcendența devine prizonierul propriului său orizont limitat, pierzând calea spre Ființă”. Emil Cioran, în Pe culmile disperării (1934), scrie: „Omul fără Dumnezeu este un animal care a învățat să gândească, dar care a uitat să trăiască”, iar în Lacrimi și sfinți (1937) adaugă: „Fără Dumnezeu, omul este un naufragiat care se agață de propriile iluzii, doar pentru a se scufunda mai adânc în neant”. Dietrich Bonhoeffer, în Costul uceniciei (1937), trăgea și el un semnal de alarmă spunând că „Omul care Îl respinge pe Dumnezeu crede că se eliberează, dar devine sclavul propriei sale autonomii iluzorii”. Albert Camus, în Mitul lui Sisif (1942), observa că „Fără Dumnezeu, omul trăiește în absurd, dar această absurditate nu trebuie să ducă la disperare, ci la acceptarea luptei de a trăi fără un sens prestabilit”. Jean-Paul Sartre, în Existențialismul este un umanism (1946), afirmă: „Omul este condamnat să fie liber; pentru că, odată aruncat în lume, este responsabil pentru tot ce face. […] Fără Dumnezeu, omul trebuie să-și inventeze propriul sens”. Simone Weil, în Așteptarea lui Dumnezeu (1950): „Omul fără Dumnezeu este ca o navă fără cârmă, purtată de valuri spre naufragiu”. C.S. Lewis, în Mere Christianity (1952), spune că „Fără Dumnezeu, omul se închină sieși, iar această idolatrie a sinelui este calea sigură spre ruină”. Aldous Huxley, în Brave New World Revisited (1958), descria: „O lume fără Dumnezeu este o mașinărie oarbă, în care omul se transformă într-un mecanism fără suflet, alergând spre propria sa pierzanie”. Alexandr Soljenițîn, în Arhipelagul Gulag (1973), mai venea cu un avertisment: „Dacă omul Îl respinge pe Dumnezeu, el devine sclavul ideologiilor și al propriilor patimi, iar această sclavie naște monștri”.

Petre Țuțea, în 322 de vorbe memorabile (2009), afirmă: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. El rămâne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător”. Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii (1971), scria că „Fără Dumnezeu, omul se crede liber, dar e doar robul propriilor patimi și al hazardului”. Octavian Paler mărturisea că „Mai mult decât de Dumnezeu, mă tem de absența lui Dumnezeu”. Valeriu Gafencu, în Calea spre fericire (2006), compara: „Fără Dumnezeu, omul se risipește în lume ca un fir de praf purtat de vânt, fără țintă și fără odihnă”. Un proverb japonez shintoist spune: „Omul care nu cunoaște kami (spiritele) este ca un copac fără rădăcini. Un proverb yoruba din Nigeria avertizează că „Omul fără orisha (Dumnezeu) este ca o frunză purtată de vânt. Un alt proverb, arab declară că „Inima fără credință este ca un puț fără apă”.

V-am purtat un pic pe mai multe continente, prin mai multe epoci și prin mai multe credințe cu singurul scop de a vă arăta cât de vechi sunt avertizările acceptării a ce ni se propune astăzi: omul fără Dumnezeu. Astăzi ni se spune și ni se transmite pe toate canalele că omul nu mai are nevoie de Dumnezeu, fiindu-și sie suficient. Astăzi, tinerelor generații li se insuflă ideea ca Dumnezeu este o piedică în calea fericirii omului. Astăzi omul e îndemnat să se piardă pe sine în goana după plăceri efemere, astăzi omul este îndemnat să se pună doar pe sine pe primul plan, astăzi omului i se țin prelegeri care ridică la rang de artă hedonismul. Toate principiile progresismului au la bază hedonismul egoist. Omul care trebuie să își satisfacă orice plăcere ignorând morala, eutanasia ca mod de evitare a durerilor și dezamăgirilor din viață, lipsa de responsabilitate individuală care poate aduce nefericire și aruncarea vinelor pe societatea este responsabilă pentru tot, transumanismul pentru că „îmbunătățește” omul fără efort, îndreptățirea oricărui moft al individului pe baza simple lui existențe, lipsa compasiunii pentru cei care nu împărtășesc aceleași viziuni, dreptul la viață negat din egoism, alienarea omului de sensurile profunde ale vieții, ruperea definitivă de rădăcini, de tradiții și înlocuirea lor cu plăceri imediate și celebrarea nimicului efemer. Ce cere anularea întregii înțelepciuni a omenirii acumulate în milenii. Practic, lumea e împinsă în hău „spre binele ei”. Iar pentru aceasta, crearea unui om fără Dumnezeu este condiția esențială pentru ca haosul să se instaleze. Deși, până și Harari, progresist până în ultima celulă, spune în Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015), că „Odată ce omul renunță la credința în zei, el începe să creadă în propria sa putere de a deveni zeu, dar această ambiție duce la o lume în care datele și algoritmii îl reduc la un simplu nod într-o rețea, lipsit de sens interior”.

Numărul 743

Data: 24 septembrie 2025 by Administrator

Descarcă PDF

Peștera Câmpenească din Munții Codru Moma – cea mai mare cascadă subterană din țară

Data: 23 septembrie 2025 by George V. Grigore

Peștera Câmpenească este una dintre primele peșteri din România descrise în literatura turistico – geografică europeană. Descrierea a fost realizată de profesorul si exploratorul vienez Adolf Schmidl în cartea sa „Das Bihar Gebirge (Muntii Bihorului) an der Grenze von Ungarn und Siebenburgen”, publicată în anul 1863. Acesta descrie portalul impresionant și cascada, afirmând despre ea că ar fi una din cele mai spectaculoase cascade din Europa. Întradevăr, cursul de apă care traversează satul Izbuc intră în subteran prin portalul de 20 metri înălțime al peșterii și se pierde în subteran printr-o cascadă spectaculoasă de peste 35 metri. Peștera Câmpenească este cea mai importantă și mai spectaculoasă peștera din masivul Codru Moma (platoul Carstic Vașcău din județul Bihor). Acești munți sunt amplasați în partea vestică a Munților Apuseni, fiind izolați de Munții Bihorului și Munții Pădurea Craiului, prin Depresiunea Beiușului. Suprafața ocupată de acești munți este de 1200 km2. Munții Codrul Moma sunt împărțiți în treisectoare morfologice. Din punct de vedere carstic, sectorul platoului Vașcău este cel mai interesant. Ocupă o suprafață de 90 km2. Relieful exocarstic al acestui platou este alcătuit din doline, uvale și câmpuri de lapiezuri. Datorită alcătuirii geologice, din roci calcaroase, pe întreg platoul Vașcău nu există aproape nicio apă curgătoare. Excepția o reprezintă râul permanent care curge în lungul depresiunii Țarina (de la nord la sud) și care este captat ulterior de Peștera. Peștera Câmpenească se găsește în partea estică a depresiunii în formă de bazin închis denumită Țarina, care se întinde între satele Câmp și Izbuc, la altitudinea de 395m. La peşteră se ajunge din şoseaua Vaşcau-Deva (D.N. 76), care trebuie părăsită în comuna Cărpineț. Se urmează drumul care trece culmea şi coboară în satul Izbuc-Ponoarele. De aici se coteşte la dreapta (nord) şi se intră pe drumul comunal, ce trece nu departe de gura peşterii. Daca vizitați peștera puteți lăsa mașina lângă drum, la circa 150 metri de cavitate. Peștera reprezintă insurgența pârâului Țarina, cu un curs de apă cu o lungime de zece kilometri. Cascada de 35 metri a fost considerată pentru mult timp ca fiind cea mai mare din endocarstul Munților Apuseni.

După 1990, odată cu explorarea mai multor peșteri, au fost găsite cascade subterane cu o înălțime mai mare decât cea din Peștera. Astfel amintim cascada din Peștera Micula și cascada din Peștera Valea Rea. Situată între pădurile Curpiniș (N-V) si Fața Dealului (N-NE), la cca. 100-150 m de ultima casă din Izbuc și la 3,5 km de orașul Vașcău, Peștera Câmpenească devine vizibilă datorită portalului de 20 metri. fiind săpată în calcare triasice. Impresionanta gură a peșterii a fost descrisă de A. Schmidl în 1863. În anul 1866, apare un studiu hidrogeologic al Muntilor Codru-Moma realizat de E. Kery. Ulterior, în anul 1901 geologul S. Mihutia a făcut probabil prima colorare hidrologică din România aici, în platoul Vașcău. Folosind praf de cărbune, acesta a demonstrat legătura subterană dintre Peștera Câmpenească și izbucul Boiu, care se găsește în apropierea centrului localității Vașcău. În urma acestor colorări s-a constatat că cei 1.700m (distanța aeriană între cele două cavități) și cei 106m (diferența de nivel între cele două puncte) au fost parcurse în patru ore. Prima explorare în subteran a fost efectuată în 1968 de către I. Viehmann, T. Rusu, M. Șerban și M. Alb, membri ai Institutului de Speologie „Emil Racoviță” din Cluj. În această perioadă se topografiază tronsonul galeriei active, până la sifonul terminal. Lungimea galeriilor topografiate însumează la acea dată 534m. În anul 1975 „Clubul de Speologie Speodava Ștei” și „Liliacul Arad” reiau explorarea peșterii. Între anii 1976-1979 se descoperă galeriile superioare, fosile ale rețelei. Topografierea peșterii va fi făcută ulterior de către membrii celor două cluburi. În urma topografierii s-a constatat că peștera Câmpenească are 1.636m lungime și o diferență de nivel de 68 metri.

Apele Văii Pamparului, după ce vin de la Călugări și străbat satul Izbuc, cotesc brusc și se prăvălesc de la o înălțime de peste 35 metri spre imensa gură a peșterii, fiind parcă înghițite de aceasta. După ce străbat o distanță de doi kilometri prin peșteră, apele Pamparului ies la lumina zilei la Vașcău, la o distanță de 500 metri de oraș, formând un „izbuc” puternic numit Izvorul Boiu. Colorarea hidrologică a fost refăcută și în anul 1978 de geologul Iancu Orășeanu, aceeași distanță între puncte fiind parcursă în zece ore. În a doua situație debitul apei era mai mic influențând astfel viteza de curgere. Ca acces, pestera are în present trei intrări descoperite, cu poziții diferite. Intrarea principală a peşterii (altitudine 395m) se prezintă sub forma unui portal de 20 metri înălţime şi zece metri lăţime sub care se află, chiar la buză, o ruptură verticală de 35 metri adâncime. Verticala este parțial surplombantă, peste ea curgând apa pârâului, formând astfel o mare cascadă. În stânga portalului, la altitudinea de 415 metri se găsește o intrare secundară, în formă de aven (puț vertical). După un puț de zece metri adâncime și niște galerii scurte, meandrate, se poate face legătura cu intrarea principală. La vizitarea peșterii, pentru a evita cascada de 35 metri, se coboară pe coardă pe langă ea, până la marginea marmitei cu apă de la baza cascadei. De la această marmită începe partea orizontală a peşterii. Cursul de apă străbate la început o sală alungită, de 20 metri lungime, foarte înaltă, dar a cărei înălţime scade brusc la șase metri, rămânând aproape constantă în toată galeria peşterii. Lățimea acestei galerii este în medie de paru metri, dar în coturile numeroase pe care le face sau în locul în care intersectată diaclaze, lățimea creşte la zece metri.

Deşi peştera este activă, în porţiunea incipientă se găsesc stalactite şi câteva draperii spectaculoase, situate în boltă sau perete. A doua parte a peşterii are un caracter ceva mai pronunţat de tunel de presiune. Pe alocuri apar nivele de aluviuni şi de materiale aduse de apă, care arată că nivelul apei creşte la viituri până la o înălțime de 3,5 metri. Peştera se termină cu un lac, format de coborârea bruscă a tavanului de la șapte metri până la oglinda apei. Mai departe, galeria este impenetrabilă pentru om, secțiunea galeriei fiind prea mica. Doar apa își continuă cursul, ieșind din nou la lumină în Izbucul Boiu. Putem conchide faptul că avem în față sistemul hidrologic format din Peștera Câmpenească și Izbucul Boiu. Galeria activă a peșterii are o pantă minimă de curgere, în cei 400 metri ai săi, coborând o diferență de nivel de doar opt metri. Peștera Câmpenească are patru nivele de eroziune, repartiția fiind următoarea: Nivelul I – activ (465m), Nivelul II – 335m, Nivelul III – 441m, Nivelul IV – 395m. În perioada explorărilor, într-o iarnă când apele erau foarte mici, Clubul Speo Lipova au forțat galeria sifonului vechi, înaintând 800m. Galeria a rămas însă netopografiată. Temperatura în peșteră este de aproximativ 16 grade C, iar a apei de 17 grade C. Peștera Câmpenească mai este cunoscută din păcate și datorită munților de gunoaie pe care încă le mai adăpostește, acest fapt datorându-se locuitorilor din zonă care se pare că o consideră o groapă de gunoi. La sfârșitul anului 2008 a avut loc o amplă acțiune de curățare a acestei peșteri cu prilejul căreia au fost scoase aproximativ zece la sută din gunoaie. Sperăm în ecologizarea zonei cât mai curând, spre a putea bucura cât mai mulți speo-turiști.

Un exercițiu de salvare cu tehnologie de vârf a avut loc în luna mai 2025 în această peșteră, când s-a putut vedea cum au reușit speologii să ajute o victimă aflată în subteran. Speologii din Bihor au testat cu succes un sistem de comunicație prin fibră optică, astfel, ei putând să fie ghidați de la distanță de medici, prin apel video. Turiștii care se accidentează atunci când explorează peșterile vor putea primi ajutor de specialitate chiar în subteran. Testarea noului sistem, care folosește tehnologie de vârf, a avut loc în cadrul exercițiului regional Salvaspeo. Echipele au coborât în peștera Câmpeneasca din Bihor, la peste 60 de metri adâncime. Lucian Frențiu, coordonatorul exercițiului de salvare, ne-a spus: „Noi am reușit, în premieră pentru România, să ducem, să montăm în subteran și fibră optică. Ceea ce le-a permis medicilor și echipei ASV, care se afla cu victima, să transmită date în timp real despre starea victimei.”Acest lucru va ajuta la salvarea victimei, spun specialiștii. Irina Gheban, medic salvator în misiune: „Medicul, care este de partea cealaltă a calculatorului, poate să vadă inclusiv cum arată victima. Îi coordonează pe colegii salvatori, poate să le dea indicații vizavi și de evacuare.” Dr. Beres Zsolt, UPU Oradea: „Eram la spital, în fața calculatorului și vedeam, auzeam exact ce se întâmplă acolo. Plus, funcțiile vitale ale pacientului îmi apăreau pe monitor. Poate fi vital câteodată.„După toate indicațiile primite, a început evacuarea din peșteră, o misiune dificilă și de durată. Adina Vietorisz-Micula, consilier tehnic Salvamont-Salvaspeo Bihor: „Pentru a evacua targa, a trebuit să echipăm peștera cu mai multe sisteme de contragreutate și mai multe palane – sisteme de extragere a tărgii și asigurare a acesteia.”

După mai bine de o oră, victima a ajuns, în siguranță, la suprafață. La exercițiul de salvare au participat 52 de speologi și patru medici de urgență. Ca rezervația naturală sistemul hidrologic din Peștera Câmpenească și Izbucul Boiu, este inclus pe lista ariilor protejate de interes național ca și rezervație speologică. Suprafața ariei protejate este de 1 hectar. Din punctul de vedere a clasificării făcute de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, categoria de importanță a sitului este de grad III. Din punct de vedere biospeologic fauna este reprezentata prin izopodul troglobiont „Biharoniscus Racovitzai”. S-a constat de asemenea existenta unei colonii de lilieci. Echipament necesar pentru parcurgere: se poate intra în peșteră doar cu: cască echipată cu sistem de iluminare, salopetă, cizme, ham, coborâtor, blocatoare, coardă și amaraje. Peștera este echipată cu șpițuri. Va trebui să aveți la voi și plăcuțe cu șurub + verigi sau carabiniere. Fiind o peșteră cu pasaje verticale, încă de la intrare trebuie să știți să parcurgeți aceste pasaje folosind tehnica de coardă specifică mediului speologic. Momentan peștera nu este închisă, accesul fiind liber dacă se respectă procedura de acces în peșterile din România. Va trebui să obțineți aviz de la Comisia Patrimoniu Speologic și de la Serviciul Județean Salvamont Salvaspeo Bihor.

Iuliu Maniu și magistrala politică Bădăcin-București

Data: 23 septembrie 2025 by George Petrovai

Iuliu Maniu a fost un maestru al politicii românești interbelice și în primii ani de după bolșevizarea/sovietizarea țării (născut pe 8 ianuarie 1873 în satul Bădăcin din județul Sălaj. A fost președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei între 1918-1920, președintele Partidului Național Român în perioada 1918-1926 și apoi al Partidului Național-Țărănesc între anii 1926-1933 și 1937-1947, sfârșindu-și viața de deținut politic pe 5 februarie 1953 în cumplita temniță din Sighetu Marmației), încât Sterie Diamandi afirmă în Galeria oamenilor politici că „e unul dintre oamenii politici pentru care conștiința e pe primul plan al preocupărilor sale” (aluzie la demisia/retragerea strategică din demnitatea de șef de guvern și de partid), că e printre puținii oameni politici care consideră morala creștină „factorul hotărâtor al progresului nostru național” (în pofida încercărilor răuvoitorilor de a-l târî în noroiul unor afaceri scandaloase, „egumenul de la Bădăcin” rămâne toată viața fidel acelor principii care-i apără integritatea morală) și că religia creștină pentru el constituia „o forță activă, inepuizabilă și veșnic proaspătă”: nepotul lui Simion Bărnuțiu pe linie paternă și al vicarului greco-catolic al Silvaniei pe linie maternă urmează Liceul reformat calvin din Blaj, apoi Facultatea de Drept din Cluj (1891-1896), studii continuate la Budapesta și Viena și încheiate cu doctoratul din 1896, pentru ca din 1897 să-și înceapă fabuloasa carieră politică, scop pentru care renunță la bucuriile căminului, chiar dacă s-a născut într-o familie de intelectuali cu nouă copii.

Potrivit opiniei lui Diamandi, din vitalul sistem conștiință–morală–creștinism rezultă „tăria acestui om politic cu ținută dârză și neinfluențat de contingențele mărunte ale vieții”, astfel că sentimentul conștiinței împăcate i-a permis lui Iuliu Maniu să privească „oamenii și evenimentele sub speciae aeternitatis”, îndeosebi atunci când bucuros se retrăgea la Bădăcin: „Acolo, în liniștea patriahală a locului natal, departe de lume și de tumultul vieții, în tovărășia naturii, în mijlocul căreia s-a născut și a copilărit, Maniu are răgazul trebuitor să treacă în revistă viața sa bogată în evenimente mari, prilejuindu-i reflexii din cele mai interesante asupra acestor evenimente și a oamenilor cu care a venit în contact”.

Dar cum a devenit o mizerabilă regulă ca oamenii de seamă ai acestei țări să fie crucificați în timpul vieții, cel mai adesea pentru onorabila abatere de la judecata și faptele rutinier-tradiționale ale celorlalți concetățeni (dacă nu în totalitate, atunci cu siguranță în marea lor majoritate), se subînțelege că nu toți contemporanii lui Maniu au avut față de el obiectivitatea și eleganța scriitorului nostru. Iată două exemple lămuritoare în acest sens: 1) Potrivit firii sale năvalnice, Nicolae Iorga punea în atacurile la adresa liderului național-țărănist toată patima sa de redutabil polemist. Dar tot el, cunoscând și prețuind cum se cuvine faptul că „nu i-a venit de hac nici Viena cu iscusita ei diplomație, nici Budapesta cu pumnul de fier al lui Tisza (contele István Tisza, nota mea, G.P.)”, afirmă cu un delicios amestec de ciudă și admirație că „nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin”! Lucru cu prisosință demonstrat și de apriga dispută politică postunionistă dintre liberali și național-țărăniști (cu neclintita vrere a lui Maniu, Partidul Național-Țărănesc apare pe 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache), adică atunci când Ionel Brătianu, omul politic care „i-a dat peste cap” pe Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Iorga, generalul Averescu, Constantin Stere, C. Argetoianu, prințul Carol, utilizează toate mijloacele de care dispunea pentru a-l răpune pe Iuliu Maniu; 2) Octavian Goga pur și simplu neagă capacitatea politică a lui Maniu din motivul pueril  că el nu reprezintă o valoare științifică sau artistică, uitând – ne dezvăluie Diamandi – că acesta este „un criteriu cu totul fals” și că cele două noțiuni (omul politic și omul de știință/artistul) nu sunt identice, ci doar concordante.

Totul este în zadar, căci Maniu rezistă cu atâta succes, încât – ne face cunoscut Neagu Djuvara în cartea O scurtă istorie a românilor – „uniunea național-țărănistă a devenit încetul cu încetul cel mai mare partid din toată România”, astfel încât Partidul Național Liberal este devansat de acesta și ajunge „un fel de partid conservator față de Partidul Național-Țărănesc”. Prilej pentru scriitorul Diamandi să afirme cu pilduitor respect că doar „moartea timpurie a lui Brătianu a pus capăt acestei rivalități și uriașei lupte care se angajase între acești doi adversari de rasă”.

În dorința (firește, legitimă din perspectivă politicianistă) de a slăbi influența liberalilor și de a răsturna guvernul acestora, ne înștiințează Ioan Scurtu în opul Monarhia în România 1866-1947, Iuliu Maniu și țărăniștii lui desfășoară o amplă campanie de revenire a prințului Carol pe tronul României (cu atât mai abitir cu cât liberalii apărau cu încrâncenare Actul din 4 ianuarie 1926), totul culminând cu adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928, dată la care principele aventurier urma să intre în țară pentru a fi proclamat rege pe 10 mai. Evenimentul n-a mai avut loc, iar restaurația a trebuit să aștepte până în iunie 1930, deoarece Ministerul de Interne al Angliei, alertat de Guvernul Vintilă Brătianu (Vintilă devine președintele liberalilor și al Consiliului de Miniștri după moartea lui Ionel pe 24 noiembrie 1926), „a pus sub strictă supraveghere pe fostul principe al României” (I. Scurtu), astfel că autoritățile britanice, motivând că pasagerii „nu aveau acte în regulă”, au interzis pe 6 mai decolarea celor două avioane de pe aeroportul Croydon. Este adevărat că lucrurile curgeau în favoarea carlismului și a restaurației după ce, sub presiunea național-țărăniștilor, pe 3 noiembrie 1928 Vintilă Brătianu demisionează, iar pe 10 noiembrie se instalează Guvernul Iuliu Maniu, dar mai ales după ce liderul țărănist se adresează principelui revenit în țară cu „Bine ați venit, Alteță!”. Însă tot atât de adevărat este că, respingând Carol condițiile impuse de acesta (să fie proclamat regent, să nu permită revenirea Elenei Lupescu, să-și refacă mariajul cu principesa Elena), într-un context politic în care mulți politicieni (inclusiv Gheorghe Brătianu) se pronunțaseră pentru înlăturarea Actului din 4 ianuarie 1926, pe 7 mai 1930 Iuliu Maniu „a prezentat demisia guvernului, invocând considerente de ordin «moral», și anume că nu poate contribui la detronarea regelui Mihai, căruia îi jurase credință” (I. Scurtu). Conducerea guvernului fiind încredințată de Regență lui Gh.Gh. Marinescu, ne informează în continuare același istoric, „acesta a anunțat convocarea Reprezentanței Naționale în ziua de duminică, 8 iunie, «pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale»”…

Pe seama nehotărârii lui Maniu, inclusiv în imediata vecinătate a controversatului act din 23 august 1944 (de pildă, sprijinit de Constantin I.C. Brătianu, liderul țărănist susținea necesitatea unui guvern de generali pentru ca România să-și poată rezolva problemele cu un pronunțat caracter militar), au circulat în epocă o mulțime de anecdote. Da, pentru că în opinia lui Sterie Diamandi, însuși Maniu „a avut grijă ca prin faimoasele pertractări, specialitate în care a devenit maestru, să contribuie într-o largă măsură la crearea acestei legende”. Adept al străbunei zicale „Vorba e de argint, tăcerea e de aur”, respectiv al spusei „Dumnezeu ne-a dat cuvântul ca să putem să ne ascundem gândul”, Maniu niciodată nu spunea ceea ce gândea, motiv pentru care „cultiva echivocul cu o îndemânare artistică” și dădea vorbelor o întrebuințare hieroglifică, astfel izbutind să-i aducă la disperare pe foarte mulți cu procedeele lui iezuite. Iată de ce, ne face cunoscut mai departe S. Diamandi, Iuliu Maniu este înfățișat de Constantin Stere în articolul Domnul Prezident ca „un Machiavelli modern care lucrează cu mănuși și surâde grațios”, iar alții văd în el „un om de chilie, un uneltitor, un om din culoarele de umbră ale unei mânăstiri, unde cucernicii frați se ucid pentru a fi în fruntea unei procesiuni”… Însă justa apreciere a lui Iuliu Maniu de către noi toți, beneficiarii luptei și sacrificiului său suprem pentru această țară, nu trebuie să omită faptul că ezitările lui reprezintă subtile manevre tactice și că el s-a format ca om politic în monarhia habsburgică, care l-a obligat „să-și măsoare fiecare cuvânt, să cumpănească fiecare gest”. Altfel spus – precizează desfătătorul Diamandi cu ajutorul unei comparații îndrăznețe – să aibă ceva din însușirile catârului, „animalul de povară cel mai destoinic care străbate drumurile munților prăpăstioși”.