Arhiva zilnică: 14 ianuarie 2013

Pelasgii-Valàhii – „marii anonimi“ din imperii / istorii (14)

Data: 21 septembrie 2025 by Ion Pachia Tatomirescu

Concentrând cea mai mare parte a armatei imperiale, în anul 1188, în Blàchia Mare, Isac al II-lea Anghelos a dezlănţuit o campanie de jaf / pradă, sperând să captureze pe conducătorii răscoalei, fără a reuşi acest lucru, deoarece capii Valahimii răsculate, Asan şi Petru, se retrăseseră la nordul Dunării, cerând ajutor fraţilor valàhi din Carpaţi. Armata condusă de împăratul bizantin a trecut prin foc şi sabie majoritatea Valàhiilor din Peninsula Balcanică, incendiind chiar şi «şirele de grâu întâlnite în cale» – ceea ce a stârnit ura sempiternă, antibizantină / antigreacă, a întregului Popor Pelasg > Valàh, determinându-l să acţioneze mai unit decât până acum. În anul 1189, armata imperial-bizantină a fost anihilată numai «într-o noapte de Valàhi» ; cronicarii afirmă că în războiul cu Valahimea, «generalul Cantacuzen […] a fost cumplit bătut, pierzându-şi până şi hainele lui cele cusute cu aur» (XIRD, II, 309).

XVII-c-2) Războaiele Valàhiei Mari / La Grande Blàquie împotriva Imperiului Latin şi a Imperiului Bizantin, perioada apogeului evmezic al Valahimii (1205 – 1241 / 1280) şi perioada sfârtecării Valahimii între roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi contemporane, Otoman, Habsburgic / Austro-Ungar şi Rus / Sovietic (sec. XIV – XX). Bătăliile Pelasgimii > Valahimii cu Imperiul Bizantin continuă ; începutul secolului al XIII-lea este marcat benefic de independenţa statului întemeiat de fraţii Petru şi Asan, Blàchia > Valahia Mare. Cronicile din primul deceniu al secolului al XIII-lea, privind Statul Independent al Valàhiei Mari şi realităţile istorico-geografice din Imperiul Bizantin / Latin, apreciază pe Ioan cel Frumos (1197 – 1207), regele / împăratul Valàhilor, ca fiind cea mai strălucită personalitate politico-militară de la Dunărea de Jos şi din întreaga Peninsulă Balcanică a vremurilor respective. În anul 1201, împăratul de Constantinopol, Alexios al III-lea Anghelos, a recunoscut independenţa Valàhiei Mari / La Grande Blàquie, încheind pace cu Ioan cel Frumos (Ioniţă / Iohannitius Caloioan). Papa Inocenţiu al III-lea îi inoculează lui Ioan cel Frumos ideea de «acţiune imperial-valahă», în calitate de descendent al seriei celor 35 de împăraţi de acelaşi neam, de la Aurelian, la Iustin al II-lea. I-a răspuns îndată papei Innocenţiu al III-lea, trimiţându-i o scrisoare de mulţumire (prin presbiterul Vlasie din Brandizuber) pentru că, între altele, amintea de sângele şi de Patria din care se trage, de Pelasgime > Valahime: «…et reduxit nos in memoriam sanguinis et Patriae nostrae a qua descendimus» / „…şi ne-a readus în memorie sângele nostru şi Patria [Marea Valahie: Dacia + Tracia] din care descindem“ (XIRD, II, 313).

Totodată, Ioan cel Frumos a solicitat papei Innocenţiu al III-lea a-i da: «…coroană şi cinste ca unui fiu iubit, după cum se află în cărţile vechi, că au fost încoronaţi tot de Sfântul Scaun mai mulţi împăraţi, predecesori ai săi» (XIRD, II, 313). După o jumătate de deceniu de „tratative“ (1199 – 7 noiembrie 1204), între Valàhia Mare / La Grande Blaquie şi Roma, papa Innocenţiu al III-lea a fost nevoit să trimită lui Ioan cel Frumos diadema / coroana sacră, potrivit „tradiţiei“ – spre a înlătura din faţa cruciaţilor ce se instalau la Constantinopol, din faţa Imperiului Latin, desigur, chiar şi pentru „o scurtă vreme“, pericolul valàh. În 7 noiembrie 1204 (cf. GIrva, 191), trimisul papei, cardinalul Leon de Santa-Croce, aducând diploma sacră de la Roma, l-a uns / încoronat pe Ioan cel Frumos „drept rege al Valahimii“ ; diploma îi consfinţeşte şi dreptul de a bate monedă care să poarte chipul său. În anul 1205 izbucneşte războiul dintre Imperiul Latin de Constantinopol şi Valàhia Mare / La Grande Blàquie. Împăratul „latin“, Balduin de Flandra, infatuat, beat de putere, nu a binevoit să recunoască – aidoma lui Alexios al III-lea Anghelos (în 1201) şi papei Innocenţiu al III-lea (în noiembrie 1204) – nici titlul de împărat al lui Ioan cel Frumos, nici independenţa Valàhiei Mari, despre care credea că i se cuvine „ca moştenire bizantină“. Balduin I de Flandra crease „feude ale imperiului său“ şi le „hărăzise“ unor occidentali comiţi / duci „fideli“. Între aceste „feude“ atribuite arbitrar de Balduin I de Flandra se afla şi cea a Pulpudavei (Filipopol – azi, Plovdiv, în Bulgaria), dăruită lui Renier de Trit, „feudă“ aparţinând de fapt statului independent al Valàhiei Mari. Oştile „aliaţilor“ împăratului Balduin I de Flandra şi ale lui Bonifaciu de Montferrat, „regele de Tesalonic“, au fost lăsate de împăratul Valahimii să înainteze, să se aventureze în Munţii Balcani până la Pulpudava (din Dacia Sud-Dunăreano-Balcanică), unde armata comandată de Ioan cel Frumos i-a respins „într-un asalt sângeros“, pe Valea Mariţei, până la Adriaonopol. Renier de Trit a fost luat prizonier de război. Balduin I de Flandra mobilizează – în aprilie 1205 – „toată floarea“ forţelor războinice cruciate.

În marea bătălie angajată de cruciaţi împotriva Pelasgimii > Valahimii, la Adrianopol, în 14 – 15 aprilie 1205, s-a decis soarta întregului război, împăratul valàh, Ioan cel Frumos, în fruntea puternicei / dinamicei sale armate, ieşind biruitor în 15 aprilie 1205 ; împăratul „latin“, Balduin I de Flandra, este prins într-o ambuscadă, Ioan cel Frumos vârându-l într-o temniţă „de mare siguranţă“ din capitala tinerei sale împărăţii, Turnul Nou / Turinovo (tâlmăcit / slavonizat: Târnovo). Împăratul Henric de Flandra (1206 – 1216), scrie Papei Inocenţiu al III-lea, la Roma, despre războiul „latinilor“ împotriva Valàhilor de sub conducerea lui Ioan cel Frumos (Iohannitius: 1197 – 1207), evidenţiind atacul fulgerător al regelui / împăratului Valahimii în bătălia din 14 spre 15 aprilie 1205, de la Adrianopol, bătălie în care, fratele său, Balduin, a fost luat prizonier, solicitând intervenţia (papală) spre a fi eliberat, spre a nu-şi afla sfârşitul în închisoarea din Turnul Nou (unde, din păcate, „împăratul cruciat“, Balduin, a şi trecut la cele veşnice chiar după puţină vreme). Relaţiile dintre împăratul Valahimii, Ioan cel Frumos, şi Innocenţiu al III-lea – potrivit unei epistole trimisă de papă frumos-viteazului valah, în anul 1205, unde se lamenta «de puţina onoare cu care acesta primise pe un sol al său» –, se răciseră foarte mult, astfel aflându-se şi în 1207 (cf. XIRD, II, 317). Ioan cel Frumos reia ofensiva – în 1207 – în faţa Imperiului Latin ; doar două localităţi, Selymbria şi Rodosto, se mai aflau în stăpânirea latinilor, din partea europeană a Imperiului Bizantin, şi Pygai – din Asia Mică. Ofensiva armatelor lui Ioan cel Frumos, în octombrie 1207, ajunsese la Tesalonic.

Asediul Tesalonicului se întrerupe în 26 / 27 octombrie 1207, deoarece vestitul împărat, Ioan cel Frumos, cade „răpus de o boală de plămâni“. Destinele Valahiei Mari trec în seama urmaşilor lui Ioan cel Frumos: Borilă (1207 – 1218), Ioan al II-lea Asan (1218 – 1241) ş. a. Dincoace de cele două decenii de împărăţire „de apogeu“ a lui Ioan al II-lea Asan, Valahimea Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan cunoaşte o perioadă de declin, sub domniile lui Căliman I Asan (1241 – 1246), Mihai I Asan (1246 – 1256), Căliman al II-lea Asan (1256), Constantin Tic / Tych (1257 – 1277) şi Ioan Asan al III-lea (1279 – 1280). Strălucita putere a statului independent al Valàhiei Mari din vremea lui Ioan al II-lea Asan este treptat anihilată / „măcinată“ între Imperiul Tătaro-Mongol şi Imperiul Bizantin, către sfârşitul secolului al XIII-lea, îndeosebi, după ce istoriile înregistrează „dispariţia“ Imperiului Latin de Răsărit (la 25 iulie 1261) şi „reînvigorarea“ Imperiului Bizantin sub împăraţii Mihail al VIII-lea Paleolog (1259 – 1282) şi Andronic al II-lea Paleolog (1282 – 1328). Dar o cumplită soartă are Valahimea şi în perioada sfârtecării acesteia între roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi contemporane: Otoman / Turc, Habsburgic / Austro-Ungar şi Rus / Sovietic, de pe segmentul temporal dintre secolul al XIV-lea şi secolul al XX-lea, efectele-i dezastruoase acutizându-se „cancerigen“, prelungindu-se, din păcate, şi în eurogeografia secolului prezent. Prin aceste imperii, până în epoca dintre cele două războaie mondiale ce au marcat secolul al XX-lea, mai exact spus, până în cumplita epocă a stalinismului politic / cultural care a cuprins ca un cancer statele / popoarele din Europa de Centru şi de Răsărit, s-a format şi s-a păstrat o impresionantă conştiinţă naţională a Pelasgimii > Valahimii, îndeosebi, în spaţiul Daciei Nord-Dunăreano-Pontice, dar şi în toate celelalte provincii ale sale (unele devenind chiar importante principate / state valahe evmezice, cu tendinţa permanentă de re-Unire între hotarele fostei Dacii Antice)*.
______________________

*Bibliografia de sub sigle: GIrva = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, «Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi», Bucureşti, Editura Albatros, 1971; XIRD, II = A. D. Xenopol, «Istoria Românilor din Dacia Traiană», vol. II, ediţia a II-a, «Năvălirile barbare, 270 – 1290», Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1914.

Atelierul de ţesut covoare şi secţia de broderie artistică eclezială de la Mănăstirea Țigănești

Data: 21 septembrie 2025 by George V. Grigore

Cel mai vechi document identificat până acum cu privire la Mănăstirea Ţigăneşti (comuna Ciolpani, jud. Ilfov) datează de la 1 august 1776, din vremea primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti. Este vorba de un act de vânzare a lui Paraschiv Căplescu, prin care moşia Ţigăneşti din districtul Ilfov, este dată spre vânzare „sfinţiei sale părintele Hrisant egumenul”. Acest act care oferea loc de mănăstire unui egumen atestă faptul că la acea dată exista deja aici o aşezare monahală, cel mai probabil un schit, locul fiind atunci propriu vieţuirii sihăstreşti. Până la anul 1780 schitul a fost locuit de monahi. Din anul 1805, începând cu data de 7 iunie a acelui an, din iniţiativa Mitropolitului Dositei, la Ţigăneşti sunt aduse monahii de la schiturile Turbaţi-Ilfov (de lângă Snagov) şi Hagi Dima (Schitul Maicilor, din Bucureşti), iar călugării se mută la Mănăstirea Căldăruşani. Despre aceste mutări aflăm dintr-un hrisov dat la 5 mai 1813 de Ioan Gheorghe Caragea, document prin care sunt întărite şi regulile vieţuirii monahale şi daniile făcute de predecesorul său Constantin Ipsilanti. Prin alipirea celor două schituri mănăstirea capătă o mai mare importanţă, obştea creşte, fapt care impune ridicarea unei biserici mai încăpătoare. În anul 1812, cu ajutorul Banului Radu Golescu, al Logofătului Florescu şi al arhimandritului Dositei, stareţul de atunci al Mănăstirii Căldăruşani, în locul bisericii de lemn este ridicată biserica pe care o putem vedea şi astăzi, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Viaţa celor de aici, de la Mănăstirea Țigănești, a împletit mereu rugăciunea şi munca. Un moment important în istoria Mănăstirii Ţigăneşti l-a constituit înfiinţarea atelierului de ţesut covoare. În 1923, prin grija Patriarhului Miron Cristea, în clădirea fostei bolniţe ia fiinţă atelierul, dotat la început cu 12 războaie. În 1935 au fost aduse din Germania şi Austria primele războaie de ţesut cu cap Jaquard şi model programabil prin perforare pe o cartelă metalică. Aceste maşini de muzeu sunt încă funcţionale aici. La ele şi la alte câteva similare, aduse în 1973, continuă să se fabrice ţesături pentru straiele preoţeşti. Din anul 1948, atelierele de la Mănăstirea Ţigăneşti au trecut în grija Administraţiei Patriarhale, vechile războaie fiind înlocuite cu altele noi, mecanice. Tot atunci se înfiinţează şi secţia de broderie artistică eclezială care va realiza veşminte preoţeşti, ţesături şi broderii liturgice.

În perioada 1977-1980, la acest atelier s-au refăcut broderiile cu fir de aur din „Sala Maură” de la Castelul Peleş din Sinaia (tapet și tapiserie). În prezent, cu migală şi multă atenţie se brodează manual bederniţe, icoane şi alte chipuri sfinte care împodobesc straiele preoţeşti şi diverse obiecte de cult. La Mănăstirea Țigănești se mai confecționează și obiecte liturgice din metal, tâmplărie, sculptură, țesătorie, broderie și tricotaje pentru veșmintele liturgice. La unele dintre ele, cu un ac fin, maicile brodează până şi chipurile. Pe lângă slujbele de zi şi de noapte, monahiile lucrează în atelierele de ţesut şi de brodat, se îngrijesc ca muzeul şi casele de oaspeţi să primească vizitatorii, au de cultivat pământul şi de păstrat buna rânduială şi curăţenie a locului. În prezent mănăstirea are 130 de vieţuitoare maici şi surori şi trei preoţi slujitori, se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie, vecernia şi utrenia după rânduiala monahală şi vineri taina Sfântului Maslu. Aici, la mănăstire, măicuţele continuă să creeze şi astăzi lucruri minunate.

Wojciech Bogusławski compune prima operă poloneză de teatru. „Miorița” valahilor gorali la 1794

Data: 21 septembrie 2025 by Ionuț Țene

Literatura poloneză s-a preocupat încă din zorii nașterii sale să surprindă artistic viața valahilor gorali din Munții Tatra. Mai ales în perioada romantică, atunci când reîntoarcerea simbolică la valorile și tradițiile poporului simplu și muncitor devine un laitmotiv artistic. Unul dintre promotorii romantismului literar polonez a fost Wojciech Romuald Bogusławski. Acesta a fost chiar fondatorul dramaturgiei poloneze. Scriitorul s-a născut pe 9 aprilie 1757, la Glinno, lîngă Poznań devenind de tânăr un actor, regizor de teatru, dramaturg, pedagog, traducător și cântăreț de operă. El provenea din nobilimea mică, fiind fiul notarului funciar Leopold Bogusławski și al Annei Teresa născută Linowska. Între anii 1762 și 1770 a studiat în Varșovia. Între anii 1783 și 1784 a fost directorul trupei „Actorii naționali” în Varșovia. A devenit dramaturgul de renume al Iluminismului polonez, ce a reprezentat o perioadă de renaștere culturală influențată în mare măsură de scriitori francezi precum Voltaire și Rousseau. În 1785, la Vilnius, a format un teatru care a prezentat spectacole în Polonia, Galiția și în guberniile de vest ale Rusiei. Această experiență a contribuit la constituirea Teatrului național polonez. Din 1789, revenit în Varșovia și a condus din nou trupa „Actorii naționali”, punând în scenă opere ale dramaturgilor străini (W. Shakespeare, Molière, Beaumarchais, G. E. Lessing), polonezi (J. Niemcewicz), precum și piese proprii („Henryk VI na łowach” – Henric al VI-lea la vânătoare), 1792) și altele. W. Bogusławski a fost și întemeietor al Teatrului de operă polonez. A jucat și a cântat în opere cu dăruire și talent. Piesa ”Presupusul miracol sau Cracovieni și goralii”, care este un vodevil cu muzică de Jan Stefani pe un libret de Wojciech Bogusławski, s-a jucat prima dată duminică, 1 martie 1794, la Teatrul Național din Varșovia. Piesa a fost considerată prima operă națională, conform regizorului modern Leon Schiller. Datorită lui Schiller (și aranjamentelor sale), vodevilul a revenit definitiv în repertoriul operei naționale poloneze în secolul XX. În 1811 Wojciech Romuald Bogusławski a organizat prima Școală de Teatru din Polonia. El i-a scris și un manual, „Dramaturgia sau știința artei dramaturgiei”. În 1814 i-a predat întreprinderea lui Ludwik Osiński, dar a rămas în continuare asociat cu teatrul. Inițial a cântat cu propria trupă la Teatrul Național, ulterior și pe alte scene, inclusiv: la Vilnius. Spre sfârșitul vieții sale a scris și publicat „Istoria Teatrului Național” și, de asemenea, a adunat și publicat „Operele sale dramatice”. Ultima sa apariție pe scenă a fost în 1827. Moare în 1829 la frumoasa vârsă, pentru epoca sa, de 73 de ani.

Vodevilul în patru acte despre viața valahilor gorali a fascinat publicul polonez la 1794, o vreme când Polonia se zbătea să supraviețuiască între Rusia și Imperiul Habsburgic. Poporul polonez își pierdea statul, iar cultura era o formă de afirmare identitară. Acțiunea piesei are loc în moara și hanul de lângă o mănăstire catolică, care s-au păstrat până în zilele noastre – aparținând ordinului cistercian din Mogiła. Pe vremea când W. Bogusławski studia la Școlile Nowodworski, din Mogiła, lângă Cracovia, de două ori pe an se ținea un târg bisericesc, la care participau în număr mare atât locuitorii din zona Cracoviei, cât și locuitorii din zona muntoasă. W. Bogusławski ar putut să fi cunoscut acest loc și pentru că Mogiła era situată pe drumul spre Kościelnik, unde la acea vreme locuiau rudele sale de partea mamei, familia Linowski. În prezent, ambele orașe sunt situate în Nowa Huta, unde W. Bogusławski și vodevilul său sunt comemorate de monumente de for urbane. Premiera operei a avut loc cu patru săptămâni înainte de depunerea jurământului lui Kościuszko, eroul național al Poloniei. Acesta a adunat elitele Poloniei dinaintea celei de-a treia împărțiri – ofițeri ruși și polonezi, nobilime și orășeni bogați, precum și magnați și alte persoane puternice. Decorațiunile au fost pregătite de Antoni Smuglewicz. Pe lângă cântăreții celebri ai Teatrului Național, însuși Wojciech Bogusławski a cântat în această operă aplaudată de public.

Libretul operei se bazează pe ipotezele tipice ale operei clasiciste târzii (cum ar fi în „Flautul magic” de Mozart și „Șarlatanul” de Kurpiński ). Vodevilul a fost pierdut peste câțiva ani și a fost redescoperit abia în 1929 de regizorul Leon Schiller. El a numit-o „opera națională poloneză”. Având în vedere situația politică tensionată dinaintea celei de-a treia împărțiri a Poloniei, textul apare cunoscătorilor de teatru contemporan ca o capodoperă a aluziei. Libretul conține piese de moralitate care ascund elemente tipice independenței. De exemplu, Wawrzyniec spune în partea vorbită:

„Trăiește liber, – înmulțește-te roditor,
Fie ca tu să-ți vezi strănepoții,
Fie ca tu, din învățătura pseudo-perversă de astăzi,
Departe – să poți da naștere unui trib decent.
Cultivă-ți pământul cu sudoare,
Ea este mama ta, ea te va hrăni;
Nu fi fals cu nimeni,
Iubește-ți întotdeauna aproapele,
Nu-i îndepărta pe săraci de la ușa ta.
Împărtășește-ți averea cu un aproape vrednic
și trăiește cu oameni buni prin exemplu,
Și Dumnezeu, văzându-te vrednic, îți va acorda zile de libertate.”

Părțile corale conțin cuvintele „Libertate” și „Integritate”. Apare totodată toposul „ospitalității slave” și nobila „dragoste de a se mulțumi cu puțin” (mai ales în aria morală „Nu cei bogați ne dau nouă”). Povestea miracolului a fost probabil preluată din piesa germană ”Der Bettelstudent, oder das Donnerwetter” de Paul Weidmann. În cele din urmă, poveștile de dragoste amintesc și de piesa „Don Giovanni” de Mozart . Viața goralilor a reprezentant o coordonată literar-istroică a renașterii culturale poloneze. Paradoxal viața unor valahi din Carpații Păduroși a devenit o constantă a rezistenței și independenței poporului polonez împotriva imperiilor habsburgic și țarist.

Piesa „Cud Mniemany, czyli Krakowiacy i Górale” („Presupusul miracol sau Cracovienii și Goralii”) de Wojciech Bogusławski, cu muzica compusă de Jan Stefani, reprezintă un moment crucial în istoria teatrului polonez. Premiera sa, pe 1 martie 1794, la Teatrul Național din Varșovia, cu doar câteva săptămâni înainte de insurecția lui Kościuszko, a transformat-o într-un simbol al identității naționale și al speranței într-o perioadă de turbulențe politice acute. Considerată prima operă națională poloneză, „Presupusul miracol sau Cracovienii și Goralii” explorează teme precum identitatea culturală, patriotismul, diferențele sociale și reconcilierea, într-un context plin de aluzii politice subtile. Piesa este structurată în trei acte, fiecare act fiind împărțit în mai multe scene. Acțiunea se desfășoară într-un sat pitoresc de lângă Cracovia, Mogiła, (care azi este o zonă metropolitană a marelui oraș polonez) și gravitează în jurul unor relații complicate și a unui conflict aparent insolubil între două comunități: locuitorii din Cracovia și muntenii (górali). Două comunități învecinate și aflate într-un conflict imagologic și de mentalități.

Actul I introduce personajele principale și ne prezintă conflictul central. Stach, un tânăr localnic, este îndrăgostit de Basia, fiica unui morar, dar Dorota, mama vitregă a acesteia, o forțează să se căsătorească cu Bryndas, un muntean bogat. Motivul conflictului pentru avere este clasic în epocă. Scenele inițiale stabilesc tonul comic și satiric al piesei, evidențiind diferențele de limbaj, obiceiuri și mentalitate dintre cele două comunități. În Actul II se complică și mai mult situația. Apar personaje noi, precum Bardos, un student sărac dar inteligent, care se oferă să ajute cuplul îndrăgostit. Intriga se intensifică pe măsură ce Dorota își urmărește propriile scopuri, încercând să-l seducă pe Stach. Disputele dintre orășeni și munteni se acutizează, culminând cu o confruntare directă. Dar Actul III aduce rezolvarea conflictului. Bardos, prin inteligența și umorul său, reușește să manipuleze situația, folosind un dispozitiv electric (o aluzie la progresul științific) pentru a înfricoșa și a reconcilia cele două comunități. Dorota este demascată, iar Stach și Basia sunt în cele din urmă lăsați să se căsătorească. Piesa se încheie cu un cor final, care promovează armonia, loialitatea și patriotismul. Identitatea națională și culturală sunt repere ale renașterii poloneze într-un moment de răscruce. Valahii gorali sunt exemplu de afirmare și păstrare a identității printre elitele poloneze din Cracovia. Piesa explorează complexitatea identității poloneze într-o perioadă de divizare politică, dar recunoaște și vigoarea goralilor, care sunt adevărații păstrători ai memoriei locale. Prin contrastul dintre orășeni și munteni, Bogusławski evidențiază diversitatea culturală a Poloniei, dar și necesitatea unității și a unui sentiment comun de apartenență. Limbajul, muzica și costumele tradiționale joacă un rol important în definirea identităților culturale regionale. Patriotismul respiră estetic și vibrant din piesă. Lectura operei transmite un sentiment patriotic puternic. Subtextul politic al piesei, reprezentat prin conflictul dintre comunități și rezolvarea pașnică a acestuia, fapt ce încurajează la solidaritate națională în fața amenințărilor externe. Referințele subtile la evenimentele politice contemporane au rezonat puternic cu publicul vremii. Diferențele sociale și reconcilierea sunt apanajul societăților tradiționale bine ierarhizate și organizate cutumiar. Piesa satirizează prejudecățile sociale și culturale, evidențiind absurditatea conflictelor bazate pe diferențe superficiale. Esența vieții este afirmarea binelui comun prin sentimentul patriotic. Reconcilierea dintre orășeni și munteni, mediată de Bardos, simbolizează posibilitatea depășirii diviziunilor și a construirii unei societăți mai armonioase.

Lumea rurală versus lumea urbană este o nouă paradigmă a modernizării Poloniei în debutul modernității. Piesa prezintă o imagine idealizată a vieții rurale, în contrast cu intrigile și corupția din orașe. Satul Mogiła devine astfel un spațiu al autenticității reale, al loialității și al valorilor tradiționale. Rolul educației și al rațiunii fiind o constantă a emancipării social-economice. Bardos, personajul iluminist prin excelență, personifică astfel puterea educației și a rațiunii în depășirea prejudecăților și în promovarea progresului social. Utilizarea „științei” (dispozitivul electric) pentru a manipula și a educa comunitatea este simbolică pentru ideile iluministe despre importanța cunoașterii. Piesa de teatru a avut în epocă un impact profund asupra culturii poloneze în zorii romantismului. A fost considerată o operă națională încă de la premiera sa și a contribuit la formarea identității poloneze moderne. Piesa a servit drept inspirație pentru generații de artiști și a fost adaptată în numeroase forme de artă, inclusiv teatru, operă și film. Succesul piesei nu s-a datorat doar mesajului său patriotic, ci și abordării sale inovatoare. Bogusławski a combinat elemente comice, satirice și muzicale într-un mod original, creând o operă populară și accesibilă pentru toate straturile sociale. Deși opera a fost pierdută pentru mult timp și redescoperită abia în 1929, „Cud Mniemany, czyli Krakowiacy i Górale” și-a recăpătat statutul de capodoperă a culturii poloneze. Reprezentațiile sale contemporane continuă să rezoneze și azi cu publicul, amintind de importanța valorilor naționale, a toleranței și a reconcilierii. Opera lui Wojciech Bogusławski este mult mai mult decât o piesă de teatru. Este un manifest cultural și politic, o expresie a speranței și a unității într-o perioadă critică din istoria Poloniei. Prin personajele sale memorabile, structura inovatoare și abordarea ingenioasă a temelor majore, piesa este simbol al identității naționale și un testament al puterii artei de a inspira și de a educa. Redescoperirea și reaprecierea sa în secolul al XX-lea confirmă relevanța sa continuă și contribuția sa esențială la patrimoniul cultural polonez și la cel al valahilor gorali. Viața idilică a muntenilor din Tatra reprezintă referința unui mod de viață ancestral și pastoral cu influențe puternice regionale ale transhumanței din zona românească a crestelor Carpaților. Opera nu face o referire etnică asupra muntenilor gorali, dar reiese din trama piesei originaritatea și diferența muntenilor față de orășenii polonezi. De reținut pentru noi este faptul că prima piesă de teatru poloneză se referă la comunitatea valahilor gorali, care a inspirat literatura poloneză. La 1794 goralii erau un motiv de inspirație literară. Piesa este o „Mioriță” gorală din literatura poloneză.

Necrologul…

Data: 20 septembrie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

Cuvântarea pe care o ţine preotul la înmormântare se numeşte necrolog. Într-o astfel de cuvântare trebuie să scoată în evidenţă faptele deosebite ale celui decedat, caracterele lui morale şi religioase, să mângâie membrii familiei îndurerate, să facă legătură între viaţa decedatului şi învăţăturile creştine şi să întărească credinţa şi speranţa ascultătorilor. Nu este deloc uşor, ci dimpotrivă. Nu întotdeauna găseşti aspecte pozitive în viaţa cuiva. De multe ori predomină cele negative. Un vechi proverb latin spune că „despre morţi numai de bine”. Dar dacă nu ai de-ale bune şi toată lumea le ştie pe cele rele? Aici preotul trebuie să lucreze cu multă delicateţe, pentru a nu leza sentimentele familiei decedatului. Este cunoscut cazul unui preot francez, renumitul Bossuet, care, criticând un mort în timpul necrologului, a fost luat la bătaie de familia defunctului şi a scăpat cu fuga. La Balta era preot Părintele Grasu. S-a întâmplat să fie o înmormântare. Murise soţia poştaşului comunei. Soţul decedatei a invitat mai mulţi preoţi la înmormântare, inclusiv pe Părintele Izverceanu de la Cernavârf. Majoritatea preoţilor participanţi erau tineri, fără experienţă. Părintele Izverceanu a vrut să le dea o lecţie. Când se apropia convoiul de biserică, Părintele Izverceanu l-a întrebat pe Părintele Grasu, preotul paroh: „Părinte Nelu, vrei să ţii o cuvântare?”…

Părintele Grasu s-a scuzat că n-o prea cunoaşte bine pe moartă. Părintele Izverceanu a zis: „Bine, lăsaţi că voi vorbi eu!”. S-a terminat slujba şi toată lumea aştepta un cuvânt din partea preoţilor participanţi. Părintele Izverceanu a început să vorbească astfel: „Oameni buni, conducem azi pe ultimul drum pe cea mai cumsecade femeie din Plaiul Mehedinţiului!”. Lumea a amuţit, auzind o asemenea introducere. Părintele Izverceanu a continuat: „Aşa-i, Părinte Nelu?”. „Da, Părinte!” a răspuns Părintele Grasu convins. „Bine, a zis Părintele Izverceanu, ia cuvântul şi spune-le oamenilor de ce a fost cea mai cumsecade?!”. Părintele Grasu a fost pus în mare încurcătură, fiindcă nu se aştepta la o asemenea întorsătură. A încropit el cum a putut o cuvântare şi a ieşit până la urmă din încurcătură. La sfârşit, în altar, Părintele Izverceanu i-a zis: „Ei, acum o cunoscuşi, că înainte ziceai că n-o prea ştii?”. Lecţia nu fusese pentru Părintele Grasu, care avea, totuşi, suficientă experienţă şi putea să se descurce. Lecţia era pentru cei tineri. Deşi au trecut de atunci mai bine de 50 de ani, n-au uitat-o şi unul din ei mi-a spus zilele trecute: „De câte ori a trebuit să plec după aceea la o înmormântare, cununie, botez sau la oricare altă slujbă, m-am gândit de acasă la anumite lucruri pe care le-aş putea spune în cazul în care aş fi pus în situaţia să iau cuvântul, ca să nu mă trezesc ca Părintele Grasu la acea înmormântare!” Mde!

Biserica Olari (Covrești din Horezu, jud. Vâlcea): „Locul unde joacă ursul”…

Data: 20 septembrie 2025 by George V. Grigore

La Horezu (jud. Vâlcea) sunt multe de văzut pe lângă celebra mănăstire. Mai este și ceramica cu celebrul cocoș, dar și Biserica Olari-Covreşti, care poate fi un posibil obiectiv turistic. Am descoperit în satul Olari, aflat în imediata apropiere a faimosului oraș Horezu, o bisericuță ce stă cuminte și nemișcată în fața secolelor. Eram extaziați și impresionați de frumusețile create de mâinile iscusite ale omului, venind de la atelierul de ceramică al domnului Bîscu, artist ceramist, când, pe marginea drumului, în satul Olari am observat-o. Am aflat că se numește Covrești și că are o istorie deosebită. Aceasta a fost construitǎ în anul 1826 de Stanciu Covrea. Ctitorii bisericii au fost Stanciu Covrea și familia (Maria, Dincu Bălănescu şi Păuna). Biserica Covreşti are hramul „Sfinţii Voievozi” şi „Sfântul Vasile” și este declarat monument de arhitectură de grupă valorică B și se află pe strada Olari, la intrarea în vestitul sat al ceramiştilor. Este inclusă în Lista monumentelor istorice, actualizată, prin Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor. Biserica în sine nu poate fi încadrată într-un anumit stil arhitectural, ea fiind asemănătoare bisericilor sătești de început de secol XIX. Biserica se remarcă, însă, prin pictura sa murală, semnată de „Ilie zugrav ot Teiuş”. Zugravii din Teiuş sunt consideraţi creatori de şcoală românească. Primele trei decenii ale secolului al XIX-lea, au reprezentat pentru Ţara Românească, „marea epocă a picturii murale exterioare.

Meşteşugul lor se caracterizează prin acurateţea execuţiei, o bunăcunoaştere a legilor compoziţiei postbizantine, motive decorative vegetale, realismul discret în realizarea portretelor, desacralizarea personajelor. La toate acestea se mai adaugă și teme noi, specifice Olteniei, precum: portrete de filozofi şi sibile, alături de ctitori, preoţi, călugări, negustori, ţărani şi meşteri, teme din folclor, scene de vânătoare și – neașteptat – „Jocul ursului”. În cazul bisericii Covreşti-Olari găsim o asemenea reprezentare în dreptul uşii de acces în pridvorul bisericii. Din relatările preotului paroh, prezenţa ei acolo se explică prin faptul că execuţia sa a fost „plătită de către ursari”. Aceştia au comandat zugravului o pictură cu „Jocul ursului”, când, trecând ei pe stradă, au văzut că se lucrează la pictura murală exterioară. Nu ştim dacă acesta e motivul real pentru care ursarii au fost zugrăviţi pe biserică. Ştim însă că, în momentul de faţă, „Jocul ursului” a fost „proaspăt” restaurat – în cadrul proiectului „MicroRegiunea Horezu – Revitalizare prin valorificarea patrimoniului istoric”, iniţiat de Fundaţia Parteneri pentru dezvoltare locală – FPDL, care îşi propune să atragă, astfel, atenţia asupra necesităţii consolidării şi restaurării întregii biserici.

De la distanţă, biserica Covrești seamănă cu o casă veche din satele de odinioară. Este văruită și pe ici pe colo, pe lângă temelie, răsare câte un fir de iarbă răzleață. În fața bisericii este un mic cimitir, iar pe una din cele mai vechi pietre de mormânt se mai distinge anul un o mie opt sute şi ceva…Ceea ce atrage la această biserică este pictura exterioară, mai precis scena din dreptul uşii de acces în pridvorul bisericii. Este un tablou votiv înfăţisând doi ţigani ursari şi un urs dresat dansând. Tabloul acesta votiv este cunoscut sub numele „Jocul ursului” și este o ciudăţenie (prin unicitatea ei) deoarece pe peretele bisericilor se găsesc, de obicei, picturi religioase. Bătrânii locului spun că pe vremuri, prin sat au trecut niște țigani căldărari veniţi din Gorj care plimbau un urs și cântau și dansau. Aceștia au văzut biserica satului neacoperită și au aflat că sătenii nu aveau bani pentru acoperiș. Atunci țiganii au donat sătenilor toţi banii adunaţi de ei în anul acela, din plimbările și cântările lor. Astfel s-a făcut un acoperiş care a protejat sfântul locaș de intemperii pentru zeci de ani. Pe sub „tâmpla” bisericii (pe sub streașină) apar reprezentați pictural toţi sfinţii din calendar şi voievozii, alături de „Jocul Ursului”. În semn de recunoștință pentru gestul făcut de ţiganii ursari, sătenii au pictat acest tablou votiv, care îi reprezintă pe țigani dansând și cântând cu ursul. Scena din tabloul votiv pare aievea, personajul din mijloc, ursul, fiind nefericit și suferind. Cei doi tineri țigani ursari sunt îmbrăcaţi în straie populare. Din ținută lor nu lipsesc opincile cu şireturi petrecute până la genunchi, chimirele de la brâu şi căciulile înalte. Aceștia poartă mustaţă şi au sprâncene stufoase, iar culoarea pielii lor este înadins mai închisă. Au bici şi tobă și îl stârnesc pe urs să danseze. Imaginea este dinamică și îi lipsesc doar sunetele făcute de grup. Pare că până şi desaga tânărului ţigan saltă pe ritmul muzicii. Ursul are o poziţie care sugerează mişcarea. Jocul ursarilor are o simbolistică aparte. Acesta celebrează dansul, bucuria şi puterea omului de a îmblânzi animalele sălbatice. O altă scenă dinamică se află deasupra tabloului cu jocul ursarilor. În acest tablou şapte femei saltă vesele într-o horă, în compania a trei lăutari subţirei la fel de prinşi în joc. Imaginea, însă, este în stare de degradare, o bună parte din aceasta fiind ştearsă complet. Starea de degradare este vizibilă pe corpul bisericii. Mica bisericuță așteaptă cuminte salvarea ei și a picturilor ei de o inestimabilă valoare. Biserica Covrești este o pagină din viața satului Olari, o pagină din istoria locului și de ce nu, din istoria noastră.

Monumentul „Avântul Țării” din intersecția Piața „Valter Mărăcineanu” – o pledoarie pentru eroism

Data: 20 septembrie 2025 by Redacția

În Piața Valter Mărăcineanu din apropierea Grădinii Cișmigiu (sector 1-București) se află un complex statuar inedit. Deși aflat aparent central, acesta nu este atât de vizibil cât ar trebui. Este vorba despre despre monumentul intitulat „Avântul Țării” și a fost realizat de sculptorul Emil Wilhelm Becker (7 iulie 1881 – 1952), sculptorul Casei Regale a României, împreună cu arhitectul Arghir Culina. Inaugurat în 1921 pe Calea Griviței, în imediata apropiere a unor stabilimente militare (Corpul II Armată, Școala de Artilerie și Geniu), pentru ca după un timp să fie mutat în Piața Valter Mărăcineanu, în fața clădirii de atunci a Ministerului de Război, în apropierea Grădinii Cișmigiu, unde se găsește și în prezent. Lucrarea a fost construită în cinstea eroilor români căzuți la datorie în campania militară a României în Bulgaria din 1913 (Războiele balcanice). La origine, sculptura înfățișa trecerea trupelor românești peste Dunăre în Bulgaria, dar basoreliefurile prezentând aceste scene au fost distruse de comuniști. De aceea, numele lui Becker nu se mai regăsește pe lucrarea respectivă.

În prezent, după ce unele din componente au fost înlăturate, momentul evocat este ignorat atunci când se face referire la monument. Pe piedestalul monumentului, de formă piramidală, cu colțurile rotunjite, realizat din beton armat placat cu travertin de Deva, se află un grup statuar, turnat din bronz, format din două personaje alegorice: o femeie, simbolizând Patria, care ține în mâna dreaptă un drapel fluturând, și un militar român cu arma în mâna dreaptă, prezentat în avântul atacului. La baza grupului statuar se află un vultur din bronz, cu aripile larg întinse simbolizând elanul jerfelnic de apărare a patriei. Frunzele de laur din cioc simbolizează recunoștința Patriei pentru eroismul arătat pe câmpul de luptă. Pe fațada monumentului, într-un medalion, se poate citi inscripția: „Avântul Țării”. Monumentul „Avântul Țării” din București este înscris la poziția 2342 și cu codul cod LMI B-III-m-B-20013, în Lista monumentelor istorice actualizată prin ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/8 iulie 2004.

După campania din 1913, un alt monument „Avântul țării” a fost ridicat și la Constanța, dar, în timpul ocupației bulgare a Dobrogei din Primul Război Mondial, acesta a fost distrus de trupele de ocupație bulgare și nu a mai fost refăcut. A mai existat un proiect al unui Monument Avântul Țării (promis, dar nefinalizat!), destinat eroilor gorjeni care și-au pierdut viața datorită campaniei din Bulgaria (iunie – iulie 1913). Tot în 1913 a fost instituită Medalia „Avântul Țării” care a fost decernată tuturor militarilor și civililor participanți la Campania din 1913. Centrul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” are onoarea de a administra și promova patrimoniul monumental al Bucureștiului, o moștenire prețioasă, care spune povestea identității noastre culturale și istorice. Fiecare monument are o istorie aparte, plină de farmec, mister și semnificație. Pentru a le aduce mai aproape de noi, vă invităm să descoperiți câte o poveste din trecut, prin care veți putea înțelege mai bine valorile pe care le moștenim. Astfel redescoperiți orașul prin ochii istoriei! (G.V.G.)

Uciderea industriei, pauperizarea populației – lovituri de moarte date unei țări însingurate și înstrăinată…

Data: 19 septembrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu e vorba că Ungaria va fi de acum cumva defavorizată în raport cu Ucraina în procesul și, mai ales, procentele de preluare a gazului nostru din Marea Neagră… Niciuna nu va fi tratată pe post de oaia neagră a Europei… Săracă, dar atât de bogată… Singurii defavorizați vom fi tot noi… Și cu gazele luate, și fără dreptul de a stabili noi prețurile de vânzare și cu tarifele încasate de alții pe fluxurile exportate… Noi vom da gazul și vom suporta costurile… Căci, „Totul pentru Ucraina”, nu?! Iar Budapesta își va baga și ea, cu tupeul ei arhicunoscut, capetele de hidră „în scenă”, probabil în numele a fel și fel de despăgubiri, compensări și cedări revanșarde dăruite (donate au fost doar în cazul Kievului) de către guvernanții noștri trădători… Ba, este de așteptat ca amândouă (și Ucraina, și Ungaria), să asigure și ramificațiile de transport către Europa Occidentală… Atât pentru a se rezolva o problemă energetică a Europei, dar și pentru ca Ucraina să-și asigure aprovizionare cu gaz a industriei de război (dorită, și pusă la cale cu Bruxellesul), iar Ungaria pentru a renunța la intrările de gaz cu „moleculă” rusească. Pentru a siguranța astfel economia uneia și a-i da anumite satisfacții celeilalte… Mai mult, UE va ține două „robinete” la aceiași aprovizionare cu gaze și pentru a mima competiția energetică a livrării de gaz „nerusesc”. Pentru mult timp, ca posibilitate de înlocuire, doar cel românesc, alte surse fiind prohibitive, având costuri uriașe, eficiență energetică redusă și fiind și periculoase din punct de vedere tehnologic pentru instalațiile europene de rafinare.

Și nu, nu noi vom conta, că țară, ca națiune, ca economie exportatoare pentru UE. Ci strict doar resursa colonizată a gazului nostru din Marea Neagră.

Și nu vor fi nici măcar numai cele două hiene la capătul magistralei noastre de gaz… Ci și altele: dictate, rânduite de Bruxelles în funcție de conjunctura vremurilor ce vin… Și vor fi, în mod cert, toate acele țări pe care le reprezintă, ca agenți de influență, de acțiune, de colonizare, patronii combinatelor noastre… Care vor primi „partea” lor de gaze, pentru contribuția la eliminarea ultimelor mari consumatori industriali din România. Căci, nemaiavând industrie, nu vor mai trebui modernizate magistralele interne de gaz. Pentru că nu vor mai avea cui să livreze. Iar în acest proces se înscrie și lovitura dată de „Arcelor Mittal” siderurgiei românești, compania anunțând, deși a primit numeroase ajutoare de stat pentru a-și respecta obligația menținerii în activitate a combinatului din Hunedoara, decizia privind „încetarea definitivă a activității”… Iar cu o populație pauperizată, nu vom mai avea nevoie de gaze nici pentru uz casnic… Pentru că nu va avea cine să mai plătească un asemenea „lux”… Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care nu s-au construit rețele de gaz în România, nu doar în satele vitregite de un normal al confortului, ci și în multe orașe…. Sigur, guvernanții vor spune că tot noi suntem de vină, că rețeaua de gaz nu a mai fost dezvoltată din cauza oamenilor care nu au vrut să mai audă (mai ales la țară) de încălzirea cu gaze… Ajunse, de fapt, la prețuri prohibitive…

Pentru un asemenea joc mizerabil (geo)politic de vânzare a resurselor noastre se fac, acum, în regim de urgență chiar, lucrările pentru reoperaționalizarea vechilor conducte de gaze ce conectau Ucraina cu noi. Și prin care se transportau, cu decenii în urmă, gazele rusești către noi (și Bulgaria), cu posibilitatea afluirii lor doar într-un sens: dinspre Ucraina spre noi. Acum, acele rețele se vor „retehnologiza” pentru a le interconecta cu magistralele ce vor transporta gaze din Marea Neagră spre Ucraina. De data aceasta, pentru a asigura transferul în sens invers, într-o defluire a României de resursele ei.

O interconectare ce va duce fluxul de gaze din Marea Neagră în Ucraina, dar nu la maximul exploatării (să rămână și pentru Budapesta, dar și pentru restul Europei, nu?!). Pentru asta, „Transgaz” va construi un interconector între gazoductul Tuzla-Podișor și conductele de tranzit dobrogene Tranzit 2 și 3, Tuzla-Podișor urmând a deveni o magistrală de defluire a gazului din Marea Neagră. Zeci de milioane de euro tocate pentru a asigura „reverse flow” -ul, adică transferul în sens invers, și poate definitiv doar în sens invers, către Ucraina. Investiții ce ar fi trebuit demarate doar după finalizarea centralelor pe gaz de ultimă generație, promise de guvernanți, după realizarea de rețele de gaz în toate localitățile noastre și, poate, după înființarea unei burse de gaze pentru a gestiona, în interesul nostru, exporturilor viitoare.

Treptele suveranismului… (2)

Data: 19 septembrie 2025 by Cristi Pantelimon

În ceea ce privește relația dintre suveranismul înțeles în termenii politici ai modernității și problematica voinței, lucrurile sunt aici mai mult decât grăitoare. La o analiză atentă a „dogmaticii” moderne a suveranismului, este lesne de observat că, în cele din urmă, suveranismul nu este altceva decât o voință; mai bine spus, cu termenii lui M. Heidegger, o „voință de voință”, adică un resort rațional care acționează ca o voință. Mai există o aproximare posibilă (ca formulare) a acestei voințe de voințe, pe care o putem invoca ca o completare a lui Heidegger în cazul nostru particular, anume o „dorință de voință”. Voința de voință este în același timp o dorință de voință. Cu termenul de dorință ne situăm, de altfel, exact în ambianța doctrinei antropologice pe care se bazează cea mai limpede cristalizare a teoriei suveraniste în timpurile moderne, chiar în epicentrul teoriei lui Thomas Hobbes. Să reamintim pe scurt, importanța pe care o are pentru Hobbes teoria dorinței, pentru a ne convinge că, într-adevăr, pentru moderni, combinația de dorință-voință cu aspect rațional este baza doctrinară a teoriei suveraniste, în sens antropologic. Natura umană la Hobbes se bazează pe ceea ce se numește „apetit senzitiv”, adică dorință. Din această cauză, Bertrand de Jouvenel afirmă, în mod judicios, că Hobbes se rupe complet de tradiția de până la el, prin aceea că descrie o natură umană complet a-creștină, unde pasiunile umane nu pot fi ordonate în funcție de Binele suprem, ci se luptă pentru supremație – iar dorința care învinge devine, automat și mecanic, binele individului în care s-a dat această luptă nearbitrată de instanțe morale: „Concepția hobbesiană este radical acreștină, naturalistă. În timp ce omul creștin poate și trebuie să-și subordoneze poftele inferioare înclinației superioare care îl conduce la fericire, omul hobbesian nu are nici această datorie, nici această putere. El nu are libertatea de a arbitra între dorințele sale, iar voința sa este doar Dorința (s. n., C.P.) care se întâmplă să prevaleze asupra celorlalte. Nu există Bine Suveran: există doar forme de bine care sunt astfel pentru că sunt dorite” (Bertrand de Jouvenel, op. cit., p. 288). Cu cât dorințele sunt mai mari, cu atât conflictele dintre oameni sunt mai accentuate. Interesul omului va fi acela de a institui, din acest motiv, o putere care să reglementeze relațiile dintre oameni, astfel încât ei să nu-și dăuneze unii altora. Din păcate, oamenii nu sunt în mod natural înclinați să respecte un set de norme, care le-ar fi în avantaj, din punct de vedere al asigurării păcii sau tihnei sociale, căci ei nu pot, natural, să amâne dorințele imediate pentru cele mai îndepărtate. Rezultă că singura modalitate de a ajunge la această disciplină prin care oamenii renunță la independența de moment pentru o situație de echilibru viitor este prin intermediul fricii și constrângerii.

Iată, pe scurt, chintesența suveranismului modern, precum și rezultatul socio-logic al acestei fundamentări a relațiilor dintre oameni pe apetitul senzitiv, pe dorință, pe de o parte, și pe voința suverană (echivalentul constrângerii politice, al puterii constrângătoare a organismului politic, al Leviatanului), pe de altă parte. Analiza acestei construcții suveraniste moderne, a Suveranului, cum scrie Hobbes, ca organism politic instituit rațional-volitiv și conform cu logica imperativă a dorințelor atotputernice, este cu atât mai interesantă cu cât se poate judeca în relație cu modul tradițional în care era concepută ideea de voință, începând chiar cu voința divină. Când spunem „voință divină”, aparent spunem o voință umană dusă la paroxism, un fel de voință supremă, pe care voința omului nu o poate nega. Așa să fie, în realitate, lucrurile? Nu cumva o atare imagine despre realitatea voinței divine adaugă o bună doză de antropomorfism modernizant imaginii despre divinitate? Dacă voința divină ar fi o voință „mai puternică” decât voința omului, revolta omului împotriva divinității ar fi firească și legitimă. Ar fi, în fond, o luptă a unor dorințe care se situează pe același plan metafizic, dar pe care le desparte numai intensitatea sau forța, în sens fizic. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa. Voința divină nu este doar o voință umană mai tare, nici nu este o voință în sensul în care concepem noi această noțiune (am văzut mai sus, la Hobbes, cum anume), ci este o realitate metafizică pe care n-o putem explica personalist. Dumnezeu nu vrea ceva ca dorință, ci Dumnezeu „este” în principal, după care, conform cu natura sa, se desfășoară în lume; această desfășurare a naturii divine în lume este ceea ce noi traducem ca dorință/voință, deși nu este echivalentă. Desfășurarea naturii divine în lume este tot ceea ce poate fi mai „natural”, mai firesc și, de aceea, obligatoriu în sensul binelui, dar nu în sens constrângător. Nu frica și constrângerea, ca în cazul Suveranului/Leviatan, ci firescul și libertatea ca manifestare a binelui fac din „voința” divină ceva ca o chemare cu caracter de obligativitate morală, dar nu de constrângere. Constrângerea nu există în raport cu voința divină. Dumnezeu nu ne poate constrânge așa cum o face Statul suveran modern. Dumnezeu poate să ne facă mai buni dacă urmăm calea sa, sau noi putem să ne facem mai răi dacă ne abatem de pe această cale. În rest, libertatea omului în raport cu voința divină este completă. Invers, libertatea omului în raport cu voința suverană a Statului sau chiar a Suveranului medieval (rege etc.) este zero. În acest punct, sesizăm diferența totală dintre metafizica suveranismului tradițional (al libertății moralei tradiționale, religioase) și cea a celui modern (în care nu există absolut niciun loc pentru libertatea umană, deoarece acesta ar fi imediat ocupat de dorințele deviante ale omului, care ar pune în pericol Întregul, Comunitatea politică). Paradoxul suveranismului modern stă chiar în acest punct. Fixat programatic în individualismul cel mai pur al dorinței fiecărui om, suveranismul modern are nevoie de anihilarea tocmai a acestui individualism (prin constrângerea vieții în comun în cadrul Statului), pentru a se asigura că el, individualismul, supraviețuiște vieții în comun!

Asasinat politic sau politica asasinilor?!…

Data: 19 septembrie 2025 by Petru Jipa

Moartea activistului conservator Charlie Kirk a fost asemănată cu moartea președintelui J. F. Kennedy, un asasinat politic. Charlie Kirk este un comentator politic conservator american, activist și fondator al organizației Turning Point USA (TPUSA). A fost o figură foarte vocală și polarizantă în peisajul politic american, cunoscut pentru susținerea puternică a politicilor de dreapta, ale lui Donald Trump și a valorilor conservatoare. Politica și crima pot părea domenii opuse: unul se bazează pe conducere, negociere și interes public, celălalt pe ilegalitate și violență. Totuși, istoria arată că cele două se intersectează adesea, uneori în mod tragic. De ce? Pentru că, atunci când puterea devine obsesie, etica poate fi sacrificată. În esență, politica este lupta pentru influență și control. În contexte instabile – dictaturi, regimuri corupte sau state eșuate – competiția pentru putere poate degenera. Când instituțiile democratice slăbesc, iar adversarii sunt văzuți nu ca oponenți legitimi, ci ca amenințare existențială, violența devine un instrument. Eliminarea fizică a unui rival poate fi percepută ca soluție „eficientă” pentru menținerea controlului. Corupția este un alt factor esențial. În țări unde politica și afacerile sunt strâns legate, crimele pot fi comise pentru a proteja interese economice masive. Opoziția la un proiect profitabil sau expunerea unor practici ilegale poate duce la represalii extreme. Jurnaliști, activiști sau politicieni onești care îndrăznesc să spună adevărul sunt adesea ținta asasinatelor. De asemenea, retorica inflamatorie din politică poate crea un climat de ură care „legitimează” violența. Când lideri publici demonizează anumite grupuri sau promit „purificare” politică, pot incita alții la acțiuni extreme. În astfel de medii, crima nu mai e doar un act individual, ci o consecință a unei culturi politice toxice. Nu trebuie uitat nici rolul serviciilor secrete sau al forțelor de securitate în unele regimuri, care acționează în numele puterii de la vârf pentru a înăbuși disidența.

Asasinări politice, păreri forțate sau „accidente” suspecte sunt uneori metode subterane de a menține ordinea. Ca o concluzie, politica ajunge la crimă atunci când puterea nu mai este un mijloc de serviciu public, ci un scop în sine. Când lipsa de transparență, corupția și ura înlocuiesc dialogul și legitimitatea democratică, violența devine o monedă de schimb. Prevenirea acestui derapaj necesită instituții puternice, justiție independentă și o societate civilă vigilență – singurii apărători reali împotriva întunericului. Probabil că ar fi fost un articol mult mai interesant dacă vorbeam despre politică și bani. Am auzit de un politician care la doar 40 de ani moare și ajunge la poarta raiului. Sfinte am doar 40 de ani cum a fost posibil ca tocmai eu să mor? Omule, spune păzitorul cerului, noi am văzut că tu ai făcut mulți bani, multe mașini, iar atunci am gândit că tu ai 140 de ani. Doar în 140 de ani de trudă puteai să faci atâta avere. Dar glumesc. De ce a fost posibil acest asasinat, de ce a fost posibilă încercarea de asasinat a lui Donald Trump. De ce a fost omorât J. F. Kennedy? Poate că toate aceste răspunsuri vor fi dezvăluite cândva.

Un asasinat politic este definit ca uciderea unei figuri publice (în special un lider) din motive politice. J.F.K. ca președinte al Statelor Unite, era personificarea supremă a puterii politice. Asasinatul său a avut un ecou deosebit asupra cursului politicii americane și mondiale. Motivație Politică (Presupusă) chiar și dacă nu cunoaștem cu certitudine motivul, contextul este profund politic. Poate că „Războiul Rece”, Kennedy era liderul lumii „libere” în confruntarea cu Uniunea Sovietică. Pentru Drepturile Civile, poate, pentru că a avut un rol semnificativ (deși inițiat de L.B. Johnson) în promovarea legislației privind drepturile civile, ceea ce l-a făcut extrem de nepopular în cercurile segregaționiste și rasiste din Sud. Sau poate politica Externă? A gestionat Criza Rachetelor din Cuba (1962), care l-a apropiat de un război nuclear cu URSS. De asemenea, era implicat tot mai mult în situația din Vietnam, o altă arenă a Războiului Rece. Prin urmare, indiferent de autor, asasinatul este, prin excelență, o crimă politică. Știu…! Faptul că au fost anulate niște alegeri într-o țară europeană nu este un asasinat, dar consecințele mă duc cu gândul la asasinarea democrației, devenind extrem de grav. Dar să fie pace, iar oamenii care nu au ce face cu banii, ar fi bine să ajute familiile nevoiașe, nu să plătească acești mercenari să omoare oameni în numele (ați ghicit): Democrației.

Călător pe „Drumul Tracic al vinului” din Turcia…

Data: 18 septembrie 2025 by Mihai Ogrinji

În orice parte a lumii, pe unde există regate ale lui Bachus, două repere sunt cu totul speciale. Mai întâi, primăvara, când înflorește via, și când dezvoltă un parfum discret, delicat, de neuitat. Este asemănător, cumva, cu efluviile pe care le iscă Regina nopții. Al doilea moment absolut fabulos prin frumusețe, gust, culoare se petrece în zilele însorite care se revarsă în jgheabul de început al toamnei. Este, în fapt, culesul viilor. Ei bine, astfel de zile am trăit, săptămâna trecută, în partea europeană a Turciei. Trama acestei călătorii este simplă: domnul Dogan Eskinat, care se ocupă printr-o Agenție specializată cu promovarea și dezvoltarea turismului din Turcia, a trimis o onorantă invitație pe adresa AJTR, propunându-ne un infotrip pe „Drumul tracic al vinului”. Grozavă ispită! Așadar, nouă jurnaliști, reporteri, cameramani și fotografi am aterizat la Istanbul, de unde am fost preluați de domnișoara ghid Bilge Usta, arheolog de profesie, și domnul Mustafa Agdag, directorul turului, doi profesioniști ai ospeției cum rar mi-a fost dat să cunosc în cei aproape 50 de ani de călătorii prin multe părți ale pământului. Minunați oameni!

Să plecăm la drum.

Mă abat de la programul inițial, cu fabuloasa cetate Troia și Muzeul ei. Încep cu sfârșitul, cu ultimul oraș al „periplului” nostru viticol, Kirklareli, în preajma căruia am vizitat podgoria „Dessera”. Kirklareli: poate ați auzit de această urbe, poate nu. Totuși, mulți turiști români au trecut, trec și vor trece prin acest oraș cu un farmec aparte, care se găsește în nord-vestul Turciei. Este aproape de România, dar și mai aproape, desigur, de Istanbul. Aflat în această regiune care trece peste munții Istranca, ajungând la mal de Mare Neagră, Kirklareli purta cândva numele de… „orașul strugurilor”. Un spațiu binecuvântat de cultul semizeului Dionysos, ca și al bacantelor sale.

În drum spre „Dessera Vineyards”, venind de la Bakucha-Arcadia Vineyards, s-a făcut un scurt popas, de circa 40 de minute, într-o oarecare răscruce de străzi din Kirklareli. Abandonând ispitele unui alișveriș minor, am bătut câteva curmeie de străzi. La un moment dat, norocul mi-a scos în cale o piațetă. O fi fost norocul meu sau al colegului cu care băteam străduțele, n-are importanță. Cert este că piațeta se găsea sub patronajul lui… Dionysos (Bachus, la romani). Două basoreliefuri ilustrează, aici, tradiția, obiceiurile, rânduielile ce țin de vița de vie, de vin, de mereu tânărul și veselul Dionysos. Practic, ”Wine Route” – o generoasă surprinzătoare, poate pentru unii, ofertă turistică – reînvie, în această zonă europeană a Turciei, străvechea activitate a localnicilor amatori, ca și zeii lor, de frumos, de petreceri, de ritualuri pe care le tot porți în gând. Sigur, serbările, „misterele dionisiace” nu mai pot fi ceea ce au fost ele cândva, pline, între altele, de irezistibile jocuri erotice, ba și de sacrificii umane greu de înțeles, poate, astăzi. Umbra amintirii lor s-a tot strecurat prin veacuri, preschimbându-se, iată, într-un evantai „apdatat” zilelor noastre: degustări de vinuri, muzică discretă, bucate dintre cele mai potrivite – doar mâncarea este mireasa, iar vinul este mirele, cum ne asigură înțelepciunea proverbelor noastre – și, nu în ultimul rând, o plimbare prin vie, încă plină de struguri, ori o însoțire a unui apus de soare cu sau printr-un pahar cu un Merlot remarcabil.

Cam așa a fost la „Dessera Vineyards”… Da, strugurii, preschimbați în must, înseamnă la un loc uimitoarea copilărie a vinului, copilărie plină de arome, de răcoare pământului, de căldura soarelui. Și, după aceea, de iscusința, de priceperea oenologului. Priviți în zare un strugure, chiar și o bobiță: aveți în bătaia ochiului „laboratorul” fără egal în care se rostuiește, misterios, cel mai complex lichid natural ce poate exista în universul în care trăim. O adevărată minune. Merită cu prisosință să străbateți acest drum tracic al vinului, cu chipul lui Dionysos în gând și duhul lui în pahar. O călătorie de neuitat. Și nu numai în zilele mieroase ale toamnei. Ne întoarcem curând la capătul de început al călătoriei noastre, posibilă grație domnului Dogan Eskinat (un admirabil și bun cunoscător al mass-media) și Ministerului Culturii și Turismului din Turcia. Da, turism înseamnă, poate înainte de toate, cultură…