Arhiva zilnică: 24 august 2011

Și totuși, de ce I.A.?… Să construim numai lucruri ce ne sunt de folos!

Să ne închipuim că inventatorul motorului electric, Michael Faraday, în 1821, nu l-ar fi vândut populației, ci ar fi construit un motor gigant, cu o elice imensă, folosindu-l ca fen… – …ocazie cu care întreaga populație era invitată, pentru un dolar, să se răcorească, vara… Milioane de oameni veneau în câmpia lui Faraday, să-și petreacă vacanța de vară. Inventatorul se îmbogățise peste măsură – și devenise „Dumnezeul vântului”. La un moment dat, plin de bani, un pic pilit și plictisit de bine, s-a hotărât să mărească viteza motorului și, nemaiputând să-l oprească din accelerație, întreaga populație a fost zburată peste coline, direct în ocean ! Rămas singur pe lume, Faraday a îmbătrânit și murit, cu regretul că, dacă ar fi vândut ideea (materializată în motorașe mici !) oamenilor, El ar fi devenit nemuritor. Asta se întâmplă, azi, cu inteligența artificială. Niște șmecheri se grăbesc s-o folosească, în chip de fen, împotriva întregii specii umane. E lupta materialismului împotriva conștiinței. I se ia omului dreptul la visare și la creativitate proprie? Da !

De fiecare dată când omul a inventat ceva, a dăruit întregii lumi. Nu și azi. În cazul inteligenței artificiale, despre care se spune că va aduce sfârșitul civilizației (a civilizației autentic umane – așa cum o știm până azi…). Când omul a inventat motorul, i-a promis individului eficiență, bunăstare și libertate. Fiecare om își conducea mașina, pe orișiunde dorea. A apărut radioul și fiecare om avea unul și asculta postul preferat, după dorință. Au apărut calculatorul, televizorul, frigiderul etc. Și fiecare dintre noi aveam unul, cu excepția internetului, cel dezvoltat de industria militară, în numele „controlului și al securității imperiului planetar”. Alte forțe-surori au profitat de relație și au aplicat sistemul și la nivel domestic.

E competiție, mare competiție între păienjeni. Controlul populației: foarte important pentru imperiul mondial, căci deschidea o platformă largă, A unui viitor sclavagist total, vorba lui Orwell. Au fost desființate toate sursele de informații independente de internet, obținându-se astfel monopolul. Omul, ca să accelereze evoluția, a inventat I.A. Culesul informațiilor individuale, din toate direcțiile, nu face altceva decât să-l ancoreze, pe individ, în plasa păianjenului precum pe o muscă. Prins din toate direcțiile și ancorat precum spițele unei roți de bicicletă tu, butucul, învelit precum coconul, vei fi consumat. Cei mai inteligenți oameni din lume concurează pentru câștigarea superinteligenței. Dr. Roman Yampolskiy spune: „Ei joacă la cărți viața a opt miliarde de oameni”. Șomajul se va ridica la 99%. Telefonul mobil va evolua cu o asemenea viteză, încât, zilnic, se va învechi de câteva ori. Omul va sărăci : cât despre „aducerea la zi” – nu va tine pasul: se va prosti rapid, din lipsa timpului de a se informa, de a reflecta-medita încât nu va mai recunoaște mediul înconjurător, în care trăiește. Toate meseriile/profesii vor fi înlocuite de roboți. Asistăm la „reinventarea minții umane” (la modul satanico-luciferic…) „ultima invenție a omului pe pământ”. Și chiar va fi ultima !

I.A. va prelua știința, cercetarea etică, morala etc. vor fi automatizate (…să ”automatizezi morala”, de sorginte divină ?!). Să cred că omul va fi aruncat la latrină, lângă viermi? Singura scăpare și revenire la normalul creșterii conștiinței umane este ca această mașină (I.A.) să fie vândută/dăruită omului, pe bucățele, în calculatorul său, ca instrument care să-l servească, pe fiecare om, individual. Fiecare om să-și creeze algoritmii personali, după necesitați/dorințe. Iar daca el, individul, are apucături diabolice – atunci, victima să aibă posibilitatea de a se apăra, cu un instrument asemănător (I.A. personalizat). Adică: săgeată contra săgeată, glonț contra glonț sau întrecerea olimpică, după capacități. Asta ar fi forma etică și justă de a continua o evoluție civilizată și matură a planetei. Faptul, despre care se spune : „Clima ne va fierbe în 100 de ani !” nu trebuie să ne mai îngrijoreze, acum, că avem I.A. : vom fi mâncați mai devreme. I.A. va crește, precum o plantă extraterestră, va fi atât de avansată, încât încercările omului de a comunica vor fi interpretate ca lătrat. Într-o sută de ani, ”civilizația viitorului” nu va mai putea fi recunoscută, de către „civilizația de azi”.

Pentru cei care spun că e foarte simplu: scoate-o din priză, . am o veste: calculatoarele de mâine vor fi de o mie de ori mai rapide și eficiente. Nu vor mai funcționa pe bază de electroni, ci de fotoni. Ați auzit bine. Vor funcționa pe bază de lumină. Dacă până acum, în cablul digital, un fascicol alb de lumină căra impulsurile semnalului telefonic, pentru internet – azi s-a reușit să se folosească spectrul culorilor din fascicol, reușindu-se, până azi, să se despartă lumina, în 32 de culori -fiecare culoare cărând un semnal de televiziune. Fotonului i se dă memorie fotografică, pentru ca să te recunoască. Dacă intri într-o încăpere, te recunoaște ! – și fotonul se amorsează, își recirculă energia, se face lumină și apoi se stinge, când ieși din zonă… – …energia odihnindu-se în pereții clădirii. În cameră, menționez că nu există o sursă de lumină, precum aceea folosită de noi, azi. ”Cipurile” din calculator vor funcționa cu lumină. O pastiluță mică, solară – va fi suficientă să alimenteze un calculator. Nu va fi nevoie de cabluri. Informația se va propaga pe întreaga planetă, precum un virus biologic.

Lăcomia ne va termina! I.A. nu e un Dumnezeu al viitorului, așa cum ne este vândut de către „sperietori” – ci este un motor de procesare și analiză rapidă a informațiilor, „un motor care poate înnobila specia viitorului în univers”. I.A. – „să fie un motor de folosință personală”? – și nicidecum împotriva poporului ? – Ăsta este terorism? – Nu! Este ca și cum unul cu sabia, sau cu pistolul – atacă o școală, sau centru comunitar. Este ca și cum doar guvernul conduce pe autostradă, un Lamborghini – iar noi, restul: căruțe- și ne provoacă, la întrecere sub lozinca: „Cine pierde, plătește!”. Că vom fi mâncați, din nou, de Tyrannosauri Rex? Sau…să le urmez exemplul: „Ia-ți miliardele, criptează-ți adresa pe internet și fă-te invizibil, lăsând toți urmăritorii și investitorii, familii sărmane, fără un sfanț, precum O schemă piramidală? După asta, se ascund mulți dintre ei.

Uite ce se întâmplă când un grup mic de oameni declanșează războaie, în jurul lumii: distrugeri catastrofale și pierderi de vieți nevinovate, de ordinul zecilor de milioane. Dacă te ating, din greșeală, cu un joagăr/ferăstrău manual, nu vei avea răni prea mari în afară de câteva înțepături în piele. Dar imaginați-vă dacă, din greșeală, vă ating cu un ferăstrău circular în funcțiune? În viteză. Nu mai aveți timp să ziceți „au”, pentru că sunteți, deja, rănit grav! Așa e și I.A. – în viteză. Și pentru asta avem nevoie, urgentă, de reglementare și ordonare, în ierarhia lucrurilor. Toti bilionarii, adunați de Trump, nu sunt altceva decât niste arlechini ai reptilelor din umbră, surse de muls specia umană. Sistemul de guvernare de tip „Păianjen” trebuie eliminat din evoluția speciei umane. I.A. e un instrument nou, precum au fost toate cele antecedente, în istorie – și, ca atare, trebuie pus în raft și vândut, individual, precum calculatoarele, sau precum telefoanele mobile. Guvernul și guvernanții n-au decât să-l aplice pe spinarea lor, nu pe pielea populației nevinovate, veșnic, înșelate. Omul e făcut să trăiască în comunitate cu oamenii, nu cu mașina! Dacă nu intra în țăcăneală orgolică, inventatorul motorului, cel din debutul povestirii noastre,trăia, și azi.

Concluzia: să construim numai lucruri ce ne sunt de folos. Cei ce decid, să fie calificați s-o facă. Și nu doar ca profesioniști, ci ca cetățeni de încredere, să meargă la săpat, vreo câtiva ani, la prășit, abia apoi, să candideze la o funcție de conducere.
Loialitatea e primordială.


„Stejarul îngenunchiat” din Pădurea Caraorman a Deltei Dunării – monument al naturii

Delta Dunării este locul unde nu prea crezi că au ce căuta stejarii seculari. Vezi flori de nufăr și multe sălcii pletoase… Și totuși, natura are planurile sale și ne diriguiește către Pădurea Caraorman, cunoscută ca și „Pădurea Neagră”… Unul dintre cele mai frumoase locuri ale Dobrogei noastre milenare… Aici se ridică semeţ cel mai bătrân şi mai mare stejar al Deltei, înalt de peste 30 de metri şi gros de patru metri, că abia îl pot cuprinde trei voinici prinşi unul de altul. Are o vârstă estimată a fi de peste 400 de ani (unii spun 700 de ani) și este „îngenuncheat” pentru că ramurile sale s-au întins până la nivelul solului ca și când și-a dorit să îngenuncheze, transmit reprezentanții Ministerului Mediului. Are o formă ciudată, de unde îi şi vine numele de „Stejarul Îngenuncheat” de parcă ar fi un uriaş căzut şi înlemnit în vechime, din cine ştie ce pricini. Legenda sa ne întoarce în timp cu mai bine de patru veacuri. Se spune că în Crişan, aşezare aflată deloc departe de pădure, sătenii se pregăteau de nuntă mare. Frumoasa fiică a unui rumân pripăşit în Deltă se mărita cu un războinic cazac, căruia i se dusese vestea pentru vitejia sa. Era pace şi armonie între neamurile ce vieţuiau împreună la mal de apă… Dar exista şi un mare necaz… Înainte de a-şi da inima viteazului cazac, Fiica Rumânului îi spuse „Nu” unui turc ce dorise să o ia de soaţă… Supărat, turcul aştepta vremea potrivită pentru a se răzbuna… Când bărbaţii din Crişan au plecat din sat să facă pregătiri pentru cununie, Turcul şi câţiva semeni de ai săi au dat năvală şi au furat-o pe viitoarea mireasă. Ştiind că vor fi urmăriţi, netrebnicii s-au ascuns în pădure, nu departe de Fântâna Vânătorilor, cum o numesc și astăzi localnicii. Chiar şi aşa însă Cazacul cel Viteaz şi mai mulţi tovarăşi de-ai săi le-au dat tâlharilor de urmă. S-a pornit o luptă pe viaţă şi pe moarte cum nu s-a mai văzut vreodată în Pădurea Neagră. Turcii au fost ucişi până la unul, mulţi dintre ei fiind omorâţi în timp ce, îngenuncheaţi, cereau îndurare cazacilor şi lui Allah. Cazacul şi-a salvat astfel nevătămată mireasa şi au plecat împreună să facă o nuntă ca în poveşti. Pe locul în care turcii şi-au pierdut viaţa, la scurt timp după acea bătălie a răsărit lăstarul verde al unui stejar. Înmuiat poate din sângele tâlharilor, acesta a luat cu timpul forma aceea ciudată, ce i-a dat numele ce îl poartă şi astăzi, de „Stejarul îngenuncheat”.

Satul Caraorman, aflat în inima Deltei Dunării, a fost o așezare liniștită, unde localnicii își desfășurau viața după mersul naturii. Chiar și în prezent, locația și-a păstrat o parte din farmecul de odinioară. Potrivit istoricilor, aici ar fi fost prima aşezare omenească, cu case învelite în stuf, cu crâşmă şi o moară de vânt. „Aici e şi cea dintâi aşezare omenească mai importantă, cu case dese, având acoperişul ca de metal strălucitor, atât de bine e bătut stuhul. În faţa crâşmei e loc de horă numai năsip auriu; drept căruţi servesc lotcile prinse de mal. În jurul caselor sclipesc gutăile mari cât chitrii, dând un aspect exotic. O moară de vânt înălţată pe partea cea mai râdicată a grindului are înfăţişare fantastică, întinzându-şi aripile pe albastrul spălăcit al cerului, fără un pic de nori. Obeliscul din mijlocul sălciilor e semnul trudei omeneşti cheltuită la tăierea marelui M. Cherhanaua şi gheţăria nelipsită, arată gârla ce se deschide din labirintul ghiolurilor ascunse îndărătul pânzei de trestii”, descria zona, în anul 1928, savantul I. Simionescu. Unul dintre cele mai frumoase locuri din Europa de Est este, cu siguranță, Delta Dunării. Cea mai mare parte a Deltei se găsește pe teritoriul românesc și o mică parte pe cel ucrainean. Delta Dunării are o suprafață de 3.446 de km pătrați și este într-o continuă dezvoltare datorită aluviunilor aduse anual de fluviul Dunărea. Turiștii care aleg să vină în această zonă pot vizita Pădurea Caraorman, vestită pentru dunele mişcătoare şi stejarii seculari. Aici, se găsește copacul unic, denumit „Stejarul Îngenuncheat”. Localnicii au creat în jurul său o adevărată legendă, considerând că forma acestuia a fost dată ca urmare a evenimentelor petrecute în zonă. Pădurea Caraorman are o suprafață de 2.250 ha și este arie protejată prin lege, fiind inclusă în Parcul Național Delta Dunării. Fauna din regiunea este una bogată și adăpostește câteva specii de mamifere, precum: vidra – Lutra lutra, o specie de iepure – Lepus capensis, chițcan mic – Sorex minutus, chițcan comun – Sorex araneus. Totodată, pădurea oferă condiții optime pentru diferite păsări, ca vulturul codalb (Haliaeetus albicilla), corbul comun (Corvus corax) sau ciocănitoare neagră (Dryocopus martius). În ceea ce privește flora regiunii, aici cresc păduri de stejar în amestec, păduri de luncă (frasin, plop), arbusti (zălog și cătină roșie), hamei, curpen, comunități de papură și stuf, precum și din mai multe specii ierboase. Pădurea Caraorman ocupă partea centrală a grindului Caraorman, din partea sudică a Brațului Sulina find o rezervație naturală strictă, declarată zonă de interes național din anul 2000. Aceasta se întinde pe o suprafață de 2250 hectare în partea central-nordică a Deltei, pe teritoriul nordic al satului Caraorman, comuna Crișan, județul Tulcea. Aici se găsesc stejari, cu o înălțime de peste 30 de metri, frasini, plopi, specii de plante mediteraneene, inclusiv liane ce ating 25 de metri și alte plante. Rezervația naturală Pădurea Caraorman este inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO ca rezervație a biosferei, parte a Parcului Național Delta Dunării. Ministrul Mircea Fechet a inițiat demersurile prin care „Stejarul Îngenuncheat” de la Caraorman să fie declarat monument al naturii, iar MMAP și Asociația Mila 23 Ivan Patzaichin vor colabora pentru materializarea acestui proiect. Au mai participat la evenimentul din 2014 și reprezentanți de la Direcția Silvică Tulcea și ai comunității locale Caraorman. Sperăm ca bătrânul stejar să fi primit acest titlu onorific și să se fi ridicat în picioare măcar o data, spre a vedea linia orizontului și apele de argint mișcător ale Dunării… (G.V.G)


Elisa Leonida Zamfirescu (1887 – 1973) – prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie

Elisa Leonida și-a dorit pentru sine ceva ce nu mai fusese realizat de nimeni. După terminarea liceului, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti (precursoarea Politehnicii din zilele noastre), însă a fost respinsă din start din cauza prejudecăţilor vremii, care refuzau dreptul femeilor de a urma o astfel de facultate. A încercat şi la alte şcoli tehnice din România, însă peste tot a primit acelaşi răspuns, după cum avea să consemnezee Eliza Leonida în jurnalul personal: „Locul femeilor este la cratiţă!”… Nemaiavând alternative, dar ferm convinsă că trebuie să devină inginer, pleacă, în anul 1909, în Germania şi se înscrie la Academia Regală Tehnică din Berlin. În fapt, este prima femeie student a acestei universităţi, căci şi în Germania existau prejudecăţi bine înrădăcinate cu privire la rolul femeilor în societate. În 1912 a absolvit cu calificativul „bine”, spre admiraţia decanului, şi a devenit oficial prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie. Numele primei femei inginer din lume cu această specializare a făcut înconjurul presei și realizarea ei a fost mediatizată și în presa vremii din România. În 1912, ziarul Minerva îi dedica un articol cu titlul: „Elisa Leonida, prima femeie inginer din țara noastră și din Germania”. „O compatrioată a noastră, domnișoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. În inginerie viitorul femeilor e mare, domnișoara Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obținând diploma de inginer” (ziarul „Minerva”, 1912). Deşi i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Elisa s-a întors în ţară, aşa cum făceau cei mai mulţi dintre tinerii români care studiau în străinătate pe vremea aceea. A reuşit, cu greu, să obţină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din Bucureşti. După puţin timp, a început Primul Război Mondial. Cu riscul vieţii, merge pe front, unde desfăşoară o intensă activitate în cadrul organizaţiei „Crucea Roşie“, ajutând la diminuarea suferinţelor soldaţilor răniţi. I s-a încredinţat chiar conducerea unor spitale de campanie în apropiere de Mărăşeşti. Pentru activitatea sanitară, a fost decorată cu ordine şi medalii româneşti şi străine.

Tot pe front l-a întâlnit pe viitorul său soţ, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, inginerul Constantin Zamfirescu, cu care s-a căsătorit, pe front, la Ghidigeni, în 1918. La nuntă a participat şi Regina Maria, momentul consfinţind faptul că între Familia Regală şi familia Leonida existau deja legături strânse. A devenit mama a două fete, care ulterior au devenit una profesoară şi alta ingineră. După război, şi-a reluat activitatea la Institutul Geologic, unde a condus un laborator de analize, în care a elaborat metode originale, raţionalizări, a introdus tehnici noi şi a efectuat studii importante, toate având ca scop cunoaşterea bogăţiilor subsolului ţării noastre. De-a lungul carierei ei profesionale a semnat 85.000 buletine de analize. Rezultatele acestor analize au fost publicate în seria „Studii economice”, editată de Institutul Geologic. A scris o serie de monografii precum Contribuțiuni la studiul bauxitelor din România (1931) și Studiul chimic al cromitelor din Munții Orșovei (1939). A fost profesoară de fizică și chimie la Școala de Fete „Pitar Moș” și la Școala de Electricieni și Mecanici. A profesat până la data de 1 mai 1963. La data când a acceptat să iasă la pensie avea 75 de ani. În calitate de președinte al Comitetului de luptă pentru pace din Institutul Geologic, a luat atitudine față de înarmarea atomică, adresând un protest competent și justificat comisiei de dezarmare din Londra. Intervenția sa în care a atras atenția asupra pericolului armei atomice a fost comunicată oficial la ONU. Elisa Leonida Zamfirescu a fost prima femeie membră A.G.I.R. (Asociația Generală a Inginerilor din România) și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare. A încetat din viață la 25 noiembrie 1973, la vârsta de 85 de ani.

Numirea primei femei inginer cu specializarea chimie din lume a făcut înconjurul presei și realizarea ei a fost mediatizată și în presa vremii din România. După cum am mai spus în 1912, ziarul Minerva îi dedica un articol cu titlul: „Elisa Leonida, prima femeie inginer din țara noastră și din Germania”. Pentru titlul de prima ingineră din lume avea să apară știrea că Alice Jacqueline Perry (24 octombrie 1885 – 21 aprilie 1969) a fost una dintre primele femei din Europa care a absolvit ingineria (cu specializarea inginerie civilă), în 1906, cu șase ani înainte. Născută în Wellpark, Galway, în 1885, Alice a fost una dintre cele cinci fiice și fiul Marthei Park și James Perry. Tatăl ei a fost topograful județean din Galway West și a co-fondat Compania de Lumină Electrică Galway. Unchiul ei, John Perry, a fost membru al Societății Regale și a inventat giroscopul de navigație. După absolvirea liceului din Galway, a câștigat o bursă pentru a studia la Queen’s College Galway în 1902. Având rezultate excelente la matematică, a trecut de la studiile pentru o diplomă în arte la o diplomă în inginerie. A absolvit cu onoruri de primă clasă în inginerie civilă în 1906. Alice a fost una dintre primele femei din Europa care a absolvit ingineria, urmând-o pe Rita de Morais Sarmento (Inginerie Civilă și Lucrări Publice de la Academia Politécnica de Oporto (Academia Politehnică din Porto) în 1894) și pe Agnes Klingberg, Betzy Meyer și Julie Arenholt, care au absolvit între 1897 și 1901 la Polyteknisk Læreanstalt, cunoscută astăzi sub numele de Danmarks Tekniske Universitet. După absolvirea din 1906, Alice Galway i-a succedat temporar tatălui ei ca topograf județean pentru Consiliul Județean Galway. Rămâne singura femeie care a fost topograf județean (inginer județean) în Irlanda. A devenit interesată de poezie, publicând 7 volume de versuri.

Revenind la Elisa Leonida, în memoriam, la inițiativa Confederației Naționale a Femeilor din România, sub coordonarea doamnei dr. Mioara Mincu, în anul 1997, a fost instituit „Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu“ care se acordă pentru merite în domeniul științei și tehnicii unor personalități feminine. La Muzeul Tehnic din București și la Muzeul Național Geologic, sunt panouri din care vizitatorii pot afla biografia și realizările primei femei inginer. Din 1993 strada din București pe care a locuit îi poartă numele. O stradă cu numele Elisei Leonida Zamfirescu există și la Galați (în apropierea Drumului de Centură). În 2018 a fost omagiată printr-un Google Doodle, pe data de 10 noiembrie, cu ocazia împlinirii a 131 de ani de la naștere. Putem spune că așa un exemplu de educație și viață poate fi model pentru nouă generație de tineri de astăzi, care ar trebui să își găsească locul și rostul destul de ușor. Elisa Leonida Zamfirescu este un model pentru noi toți, dovedind că dacă îți dorești ceva cu ardoare, nu numai că vei reuși, dar vei avea și succes!


Desantul harpaleților asupra Păsării Phoenix…

24 noiembrie 2024 a fost ziua în care Democrația a fost asasinată în România. Ziua în care o lovitură de stat (surse oficiale) dată de membri ai unor instituții de forță ale statului român, au luat prizonieră o țară. A trecut un an, de când neamul românesc este refugiat pe meleagurile sale și dincolo de frontiere. Într-o Europă bătrână, obosită care a intrat într-o fază de demență senilă la nivelul conducerii sale. Uită! Conducerea de Bx., a început să uite de creștinism, uită de principiile democratice, uită de drepturi și libertăți, uită de înțelesul profund al cuvântului Pace. 24 Noiembrie 2024 este însă și începutul sfârșitului Uniunii Europene. Ce a dus o boală incurabilă, numită progresism, pe picioare din 2020. 24 Noiembrie 2024 a devenit momentul pentru căderea definitiva a măștilor prost fardate în democrați, a unei găști care amenința continentul de patru ani. A fost clipa în care, o gașcă cu mari interese personale, a sacrificat o țară, România, pe altarul păcii. Pentru că „pacea” la ei, se numește Război. Au tăcut când au văzut lovitura de stat din România, ba, mai mult, au amenințat că „așa vor face și în alte state ale UE, dacă va fi nevoie”( surse oficiale franceze). Modul în care a fost dată lovitura de stat ni s-a adus la cunoștință de către un domn, ales primar al Bucureștiului, într-un scurt desant mediatic făcut la B1tv (surse oficiale), în seara zilei cu pricina, la două ore distanță de închiderea oficială a urnelor de vot în turul întâi al alegerilor pentru președinția României. Când voturile nu erau toate numărate. Domnul primar, prin desantul făcut a explicat cu subiect și predicat ceea ce urma să fie aruncat în piață, ulterior datei de 24 noiembrie de către cel mai mare stabor al instituțiilor de forță, numit si CSAT. Punct cu punct. Punct și virgulă. Încropit pe fugă și în disperare de o gașcă numită ulterior de poporul român, „Muciști” și „Harpaleți”. Doi termeni reprezentativi pentru istoria viitoare a foii de parcurs ce însemna un lung șir de lovituri de stat(surse oficiale) în formă continuată, dată prin oameni ce aparțineu profesional de gașca propriu zisă. Așa ar suna o lucrare de cercetare pe tema dată.

Scorțos și fără profunzime. Istoric! Pentru că istoria e scrisă de învingători, vom trece la cei care au învins în fapt. Pentru că în drept, avem un președinte pus cu mâna. Mâna lungă a unui sistem ce moare în chinuri dar nu se predă. Nu mai respiră și este băgat pe aparatele mult iubite de gașca de la ue, zise și aparatele de la ATI. Vedeți că v-a tăiat oxigenul nenea ăla blondu’ în 28 de pași! Asupra României s-a dat un Desant ce va rămâne în istoria modernă a lumii. Ca unica țară în care la acea data fatidică de 24 noiembrie începe Diktatura! Real! În văzul unei întregi planete. Câștigătorul alegerilor din Turul Întâi la prezidențiale, Calin Georgescu a devenit un factor declanșator al războiului dintre două tabere în cadrul UE, și anume: Suveraniștii Vs. Progresiștii. Azi nu ne interesează UE, decât sub forma de susținere a unui război ce nu se dă încheiat, doar pentru interese de grup. Al unui grup ce nu se predă! Prin susținerea unui stat care nu are nici o legătură cu uniunea. Dar are mare legătura cu banii. Foarte mulți bani, scurși din buzunarele europenilor, spre buzunarele unei Mafii de la putere. O placă turnantă pentru spălari și deturnări de fonduri, în aplauzele Mafiei Harpaleților Muciști. Zis și progresiști! Cu instrumentele din dotare, zise și ONG uri. Care fac politica de cearceafuri murdare la nivel european. Aveți dreptate Harpaleților Muciști! „Fără Mafii!” Ale voastre!

Harpaleții Muciști din România, ziși și USeRe-iști, cu opt la sutî voturi băgate curat în urne, conduc o țară luată prizonieră, infiltrați fiind de la cel mai înalt nivel în punctele cheie de susținere a coloanei vertebrale a statului: preșidenție, Armată, Externe, Finanțe. Suficient ca țara să se facă praf. La rândul lor, acești Harpaleți Muciști sunt luați prizonieri de niște șmecheri. Adevărații beneficiari ai loviturii de stat, ce stau pitiți departe de ochii publicului. „Oameni de stat”, care au jurat sa apere „ordinea constituțională” a României.Ordine Constituțională, care nu a mai existat din clipa în care, primul reprezentat al lor, zis și Harpalete Muc Pitic de Pădure a scos pe gură, lecția învățată de niște epoleți, în seara zilei de 24 noiembrie 2024. Atunci a fost momentul în care s-a detonat și călcat în picioare legea electorală și bineînțeles Constituția a devenit hârtie igienica a epoleților. Un an de zile a trecut de când o folosesc. Doar că, au uitat, sau habar nu au avut și cu siguranță nu au despre legenda Păsării Phoenix. Pentru că această pasăre este unică. În cazul de față, pasărea Phoenix înseamnă poporul român alături de cel care câștiga pe drept, la urne cel de-al doilea tur de scrutin în alegeri.

Azi este rândul neamului românesc să fie precum Pasărea Phoenix. O pasăre mitică, care posedă „proprietatea de autoincendiere periodică și regenerare din propria cenușă”. Ea trăiește aproape 1400 de ani, traversând veacurile, în culorile Focului Veșnic, al Adevărului Lui Hristos. La capătul celor 1400 de ani, Pasărea Phoenix, se întinde într-un cuib făcut din ierburi aromatice si Tămâie. Mirosul bine plăcut al Jertfelnicului Celui Sfânt, de la începutul Lumii, când era Cuvânt. Apoi dă foc cuibului și se lasă să ardă până la cenușă. Doar din cenușa rămasă se naște o Pasăre Phoenix nouă, tânără și puternică. Lait motivul istoriei neamului românesc. Nu plânge, Maică Românie! Pasărea Phoenix tânără abia s-a născut! Acum își înfășoară cenușa păsării care a ars în Smirnă și Tămâie și-și plânge vremurile întunecate pline de lacrimi și durere. Neamul românesc depune astfel mărturie azi, la un an de la asasinatul Democrației că este Creștin! Moare și ReÎnvie de câte ori este nevoie pentru a se înălța în aripi de Condor deasupra Carpaților! Cu fiii și fiicele sale îmbrăcate în culorile Focului Adevărului: roșu, galben și albastru, ca și penele Păsării Phoenix ieșită din cenușa unor vremuri ce încep sa apună. Pentru totdeauna! Pentru că nu există Înviere, dacă nu ai murit măcar o dată trăind!


Diktatul de la Viena: Politicienii ne-au trădat, la cererea ambasadelor și guvernelor străine

30 august 1940 este o dată neagră a istoriei Românie, când guvernul român la cererea ambasadelor și guvernelor străine a cedat suveranitatea unui teritoriu românesc. Așa se întâmplă, când politicienii de atunci ca și cei de azi, ascultă mai mult de ambasade le străine decât de interesul național. Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Presa și ulterior istoriografia română din vremea lui Ceauşescu a numit această procedură „dictat” (termen preluat din limba germană, Diktat). În realitate termenul de Arbitraj este corect folosit corect de istoricii străini privind cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria la presiunea Germaniei şi italia dar cu acceptul conducerii politice a României şi a Regelui Carol al II-lea. La 30 august 1940 a existat şi varianta respingerii arbitajului negociat de Mussolini şi Hitler la presiunea amiralului Horthy şi intrarea în război a României cu Ungaria. În perioada începerii războiului au existat ţări ca şi Serbia, Polonia sau Grecia care au refuzat orice cedare teritorială şi au luptat cu arma în mână să-şi apere pământul şi demnitatea naţională. La noi, clasa politică şi regele curvar au preferat să cedeze ruşinos, fără un glonte tras de armă, teritorul Transilvaniei de Nord spre ruşinea Europei şi ca un exemplu prost de laşitate pentru generaţiile de români. Rezistenţa militară ar fi spălat onoarea României în faţa Istoriei. Cedarea fără luptă induce marilor puteri ideea că România mai poate fi sacrificată pentru că poporul şi politicienii cedează uşor la prima ameninţare.

Politicienii români au negociat teritoriul naţional şi populaţia română rămasă în zona de ocupaţie maghiară ca pe nişte vite duse la abator. Şi de aceea armata maghiară a comis atrocităţile din Ardeal, deoarece Bucureştiului nu i-a păsat de soarta românilor ardeleni. Clasei politice dâmboviţene decadente și corupte i-a fost mai dragă stabilitatea privilegiilor decât sacrificiul apărării interesului naţional. Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea în dimineața zilei de 30 august, a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe. Politicienii de la Bucureşti, care au acceptat raptul teritorial pentru păstrarea propriilor interese de clasă şi pecuniare sunt un contramodel imoral pentru politicienii de azi. Ca doctorand la Istorie am audiat zeci de bătrâni din Huedin şi Cluj care atunci, ca tineri, au fost martori cu ochii în lacrimi cum trupele române se retrăgeau pe 3 septembrie 1940 cu tancuri, mitraliere şi moto-blindate, iar bravii ostaşi ai lui Horthy ne invadau pe biciclete ca nişte postaşi având pe umeri puşti vechi din primul război mondial. Atunci mulţi români şi-au dat seama de ticăloşia clasei politice de la Bucureşti, care minţea poporul cu linia invicibilă de apărare Oradea – Carei – Timişoara. De subliniat că Iuliu Maniu și Nicolae Iorga nu au participat la Consiliul de Coroană din noaptea de 29 spre 30 august 1940, iar Ion Mihalache sau opus vehement dictatului impus de ambasadele și guvernele străine ale Axei, cu celebra remarcă: „Pământul țării nu se poate discuta și nici ceda”. Mihail Manoilescu, în memoriile scrise imediat după război „Dictatul de la Viena. Memorii Iulie – August 1940” încearcă jalnic și penibil să se disculpe de lașitatea din 30 august 1940. Doar Iuliu Maniu a avut curajul să meargă în acea zi fatidică la Regele Carol al II-lea și să-i spună verde în față: Asupra teritoriului românesc al Transilvaniei nimeni nu are căderea de a decide, în afară de poporul român din Transilvania. Poporul român s-a pronunţat odată şi pentru totdeauna, în Adunarea Naţională plebiscitară de la 1 decembrie 1918, ţinută la Alba Iulia. Forul care a decis ca integritatea noastră naţională să fie supusă unei hotărâri arbitrate a unor factori ostili intereselor româneşti nu a avut nici jurisdicţia, nici competenţa de a o face şi, în consecinţă, decizia lor este nulă şi neavenită.” Apoi Iuliu Maniu cere abdicarea Regelui Carol al II-lea.

Trasarea noii frontiere prin arbitraj a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câțiva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia sa delegațiilor română și maghiară, la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena. Ministrul nostru, Mihail Manoilescu a leşinat ca o fată mare când a trebuit să semneze textul Arbitrajului. Ciano a trebuit să-i dea un pahar cu apă să-şi revină iar reprezentanţii Ungariei râdeau şi-şi dădeau coate privind laşitatea românului şi a politicienilor de la Bucureşti care le ofereau Ardealul pe tavă. Scena este filmată şi fotografiată de cameramanii vremii. Există o poză istorică cu Manoilescu alb ca varul în faţa porţii principale a Palatului Belvedere din Viena. În 1947 fostul ministru de externe a scris o carte încercând să justifice actul de laşitate al Regelui Carol al II-lea şi a clasei politice bucureştene din 30 august 1940. Credeţi că politicienii români au învăţat din istoria tragică de la Viena ceva? Vă înşelaţi amarnic. În sud-estul Transilvaniei au loc periodic „diktate de la Viena”, limba română fiind tot mai prigonită în școli sau instituții publice, conform rezoluțiilor publice oficiale ale FCRCHM. În Ardeal umbra sumbră a Diktatului de la Viena se pare că nu a murit și din vina politicienilor noștri, că nu știu să zică ca Avram Iancu: „No` Hai!”…


Tertipul Nobel: cum se creează un „mare scriitor”

Nu există un «cel mai mare» scriitor, iar acordarea Premiului Nobel pentru Literatură nu ar trebui să fie văzută ca o validare a unei ierarhii absolute în domeniul literar. Această noțiune – Premiul Nobel pentru Literatură, acordat unui mare scriitor –, repetată cu obstinație de criticii de salon și promovată de structurile invizibile care orchestrează piața literară, nu este doar o mistificare comodă, ci și o ofensă adusă spiritului creator autentic. Literatura nu se supune rigorilor aritmetice, nu poate fi redusă la un clasament superficial, construit din trofee poleite și aplauze dirijate. Nu există unitate de măsură pentru profunzimea unei idei sau pentru tumultul unei pagini care răscolește sufletul cititorului. În fond, arta adevărată refuză să fie încorsetată de criterii exterioare esenței sale. În această lumină, Premiul Nobel pentru Literatură, cândva o emblemă a excelenței și a consacrării universale, a devenit în ultimele decenii un spectacol al conformismului. Astăzi pare tot mai mult un instrument de validare ideologică, un mecanism prin care sunt recompensați cei care servesc interesele unui sistem, nu cei care zguduie temeliile gândirii. De la an la an, aura sa de prestigiu se estompează, pierzându-și treptat legătura cu esența profundă a literaturii – aceea de a interoga, de a tulbura, de a dezvălui adevăruri incomode.

Nu este o simplă întâmplare că mulți dintre cei mai mari creatori ai secolului trecut au fost ignorați cu obstinație de acest premiu.

În locul lor, au fost așezați în vitrină autori aliniați la directivele epocii, creatori de discursuri sterile, ale căror opere răspund mai degrabă unor imperative externe decât unei chemări interioare. Adevărata literatură nu poate fi domesticită de comitete și jurii alcătuite după criterii obscure. Ea se naște dintr-o frământare intelectuală, dintr-un dialog nemijlocit cu umanitatea și cu existența. Poate că, în fața acestei realități, nu sunt singurul care privește cu scepticism mecanismele de consacrare oficială. Căci ceea ce se premiază astăzi nu mai este nici originalitatea, nici curajul estetic, nici viziunea profetică. În locul lor, sunt ridicate la rang de virtute obediența, ajustarea la ideologiile dominante și disponibilitatea de a susține narațiuni convenabile.

În această paradigmă, scriitorul autentic – cel care îndrăznește să spună ceea ce nu poate fi rostit, să sape acolo unde alții se tem să privească – rămâne adesea în umbră, lipsit de recunoașterea pe care o merită. Și poate că, într-un fel, acesta este adevăratul semn al valorii sale: refuzul de a se lăsa redus la un simplu nume într-un palmares dictat de interese străine spiritului creator. Literatura nu este și nu va fi niciodată o cursă cu câștigători prestabiliți. Ea rămâne un act de răzvrătire împotriva uniformității, un strigăt al libertății interioare care nu poate fi cumpărată sau validată de structuri efemere. Iar cei care o iubesc cu adevărat știu că mărimea unui scriitor nu poate fi dictată de un premiu, ci doar de ecoul pe care cuvintele sale îl lasă în conștiința unei lumi în perpetuă căutare de adevăr.


Joc de glezne…

În România nu se mai face politică, tot ce facem este jocul de glezne. Cuvintele cad greu, dar adevărul e că astăzi Parlamentul seamănă mai degrabă cu o scenă de teatru decât cu un for al reprezentării naționale. Discursurile sunt repetate, gesturile calculate, iar deciziile importante amânate sau luate în spatele ușilor închise, departe de ochii cetățenilor. Politica, în sensul ei autentic, acela de construire a unui viitor comun, de gestionare responsabilă a interesului public, pare o amintire îndepărtată. Partidele se înfruntă nu pe programe, ci pe lozinci. Nu pe viziuni, ci pe atacuri personale. Fiecare guvernare devine o partidă de șah în care regii se schimbă, dar tabla rămâne aceeași: corupție subtilă, promisiuni goale, reforme incomplete.

Cetățeanul e spectator, nu actor. El plătește biletul, prin taxe, prin frustrare, prin migrație, dar nu are acces în culise. Jocul de glezne e un spectacol fără scenariu coerent. Partenerii de coaliție dansează un tango forțat, în care încrederea e o monedă de schimb, iar loialitatea se măsoară în funcții obținute. Opoziția, la rândul ei, rareori critică constructiv; mai degrabă așteaptă să cadă cel de la cârmă, nu pentru a îmbunătăți sistemul, ci pentru a prelua scena. Și totuși, politica nu ar trebui să fie un joc. Ar trebui să fie responsabilitate, curaj, viziune. Ar trebui să fie școală, spitale, drumuri, dreptate. Dar când prioritățile sunt menținerea la putere și distribuirea de funcții, cetățeanul devine un număr într-un calcul electoral, nu un destinatar al politicilor. Ceea ce lipsește cel mai mult e autenticitatea. Politicienii nu mai vorbesc cu inima, ci cu calculatorul. Nu mai reprezintă oameni, ci interese de grup. Și atunci, în loc să construiască încredere, sapă gropi în care cade încrederea în instituții. România are nevoie de o renaștere politică, una care să pună omul în centru, nu jocul de putere. Până atunci, vom rămâne prizonieri în acest spectacol fără final fericit, unde gleznele sună tot mai tare, dar drumul înainte e tot mai întunecat.

O încălzire ușoară în afara terenului de joc politic. Dar pasa decisivă o dau organele de forță ale statului. Democrație? În aparență, democrația se joacă pe terenul electoral: alegeri, partide, dezbateri publice, promisiuni. Totuși, dincolo de acest spectacol instituțional, există un alt teren mai puțin vizibil, dar mult mai decisiv, unde adevărata putere își exercită influența: cel al instituțiilor coercitive ale statului. Armata, poliția, serviciile secrete, parchetul, acestea nu sunt simple instrumente neutre, ci actori politici activi, chiar dacă operează sub masca profesionalismului sau a apolitismului. Când criza lovește: economică, socială sau instituțională, partidele se contrazic, parlamentul se adună, dar decizia finală, cea care poate menține sau răsturna un guvern, nu aparține deputaților, ci forțelor de ordine. Ele sunt cele care aleg, tacit, cui îi acordă loialitatea. O poliție mobilizată poate sufoca o revoltă populară; aceeași poliție, indiferentă, poate permite prăbușirea unui regim. Armata, în mod tradițional, este ultimul arbitru al puterii, istoria Europei și a lumii arată că, de la fascism la tranziții democratice, intervenția militară a fost adesea punctul de cotitură. Democrația presupune, în teorie, suveranitatea poporului și controlul civil asupra forței. În practică, această relație este fragilă. Când organele de forță își exercită discreția în favoarea unui grup politic, când deciziile lor nu mai sunt supuse unui control transparent, democrația devine o scenă, o farsă instituțională. Cetățenii votează, dar cine controlează strada, deține adevărata putere. Problema nu este doar abuzul, ci structura însăși a acestor instituții: opacitatea, cultura corporatistă, legăturile secrete cu elitele politice sau economice. O forță de ordine care nu este profund ancorată în statul de drept, care nu este supusă unui control democratic real, devine o amenințare permanentă la adresa democrației.

Astfel, întrebarea „Democrație?” nu se răspunde doar la urne, ci în secții de poliție, în baze militare, în sediile serviciilor. Până când aceste instituții vor rămâne în afara dezbaterii democratice, până când vor acționa ca niște „stări în stat”, democrația va rămâne incompletă, o jumătate de joc, în care partea decisivă se joacă în umbră.
Să fie pace!


Numărul 752

Descarcă PDF


Inima şi mintea omului – terenurile predilecte de luptă dintre bine şi rău (I)

1.Există un rău absolut?

Întreaga existenţă umană, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iuţeală în jurul axului principal constituit din bine şi rău. Genesa biblică ne asigură că prima pereche umană şi-a pierdut pentru totdeauna liniştea edenică a începutului omogen şi neprihănit, după ce prin gura şarpelui corupător a aflat că-i stă în putere să influenţeze destinul urmaşilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opoziţii dintre bine şi rău. Şi astfel, odată cu acel „nenorocit” de măr furat, a demarat istoria divertismentului şi a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre… Se subînţelege că după ce-au pierdut dreptul de moştenire asupra Edenului, nici oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Că ce şi-au zis sărmanii de ei? Împotriva sentinţei divine nu putem face recurs (Curţile de Apel încă nu-şi intraseră în pită), capul şarpelui primordial nici vorbă să-l strivim sub bocancii infanteriştilor ori sub şenilele carelor de luptă, atâta timp cât fandositul de el zboară mai ceva ca gândul, aşa că nu ne rămâne decât să ne răfuim cu el în plan conceptual, unde la o adică putem oricând să-i demonstrăm că nu există. Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adăpostul preferat al răului, de unde acesta conduce lumea şi unde până în clipa de faţă nu se simte serios ameninţat nici de fumul de tămâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor… Şi iac-aşa, încă din zorii cugetării sale, omul s-a străduit să elaboreze teorii cât mai subtile şi mai convingătoare despre bine şi rău. Lucrurile au mers târâş-grăpiş până în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de răspicat: Adevărata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau „frumosul în sine”), esenţe suprasensibile care sunt dominate şi pătrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natură divină!

Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simţuri nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor şi nu ar avea realitate decât în măsura în care participă la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare măsură să ştie decât să aibă (din fericire pentru omenire încă mai există asemenea visători de mare preţ şi în zilele noastre), Platon a decretat că ştiinţa adevărată nu poate avea alt obiect decât Ideile şi că lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).

(N.B.: Kalokaghatonul sau obsesia îmbinării dintre bine şi frumos este o splendidă împlinire a acestei aspiraţii platoniciene.)

Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul şi surprinzătorul filosof David ni se dezvăluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distincţia operată de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Căci spunea David: „Iar binele este mai de preţ ca adevărul, ca fiind mai universal”. Dar – fapt valabil şi pentru filosofia platoniciană – există un miraculos raport intrinsec între farmecul şi influenţa exercitată de marile creaţii ale omenirii: Chiar dacă autoritatea exercitată de ele asupra spiritualităţii şi înţelepciunii universale cunoaşte perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influenţa potenţială nu scade, ci dimpotrivă sporeşte, graţie farmecului lor inalterabil.

*

Şi atunci, noi oamenii secolului 21, ce trebuie să înţelegem prin bine, după ce atâtea minţi luminate s-au străduit să descojească noţiunea şi s-o desfacă în bucăţi ca pe o portocală şi după ce avem ştire (cunoaşterea ar fi după acelaşi Platon o reamintire) că întreaga istorie umană se prezintă ca o nesfârşită listă a frământărilor şi suferinţelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine şi rău, ciocniri din care răul de regulă iese biruitor, dacă ar fi să ne gândim doar la uriaşele cohorte ale celor căzuţi în războaie ori ale celor seceraţi de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri sunt înghiţiţi cu fulgi cu tot de Molohul ambiţiei şi trufiei, respectiv de cel al urii şi cruzimii?! E clar, prin bine trebuie să înţelegem nu doar o speranţă şi o aspiraţie mereu perfectibilă în urcuşul anevoios al omului înspre Binele suprem. Căci binele este o valoare cu caracter istoric, care „diferă de la o epocă la alta, de la o categorie socială la alta, de la om la om” (Ioan Grigoraş în broşura Binele şi răul, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978). Aflăm, astfel, că mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, şi mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Pentru că un asemenea bine presupune unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă (ca de pildă renunţarea la anumite plăceri), cu conştiinţa binelui – forma subiectivă adecvată. Ori forma conştientă a binelui necesită o serie întreagă de procese intelective, volitive şi afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) şi alegere, scopul moral, intenţia morală, mijloacele morale adecvate, judecăţile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzătoare a manifestărilor exterioare, prin care se exprimă elementele conştiinţei morale, căci binele moral este funcţia socialului.

În ceea ce priveşte răul, văzut ca funcţie a antisocialului, deosebim un rău biologic (boală, suferinţă), de un rău datorat cataclismelor naturale şi mai ales de un rău moral, care de regulă se identifică cu egoismul şi individualismul. De precizat că răul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza apariţia răului moral în viaţa oamenilor (unii criminali caută ca prin atrocităţile comise să-şi răzbune suferinţele şi frustrările îndurate în copilărie), după cum un rău social şi moral poate fi în acelaşi timp un bine individual, cel puţin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).

Două concluzii se desprind din această scurtă expunere asupra răului: 1) Asemenea binelui, răul este noţiunea polară ce aparţine moralei, prin urmare orice greşeală este un rău, întrucât greşeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic; 2) Relativitatea celor două noţiuni polare, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul se transformă deseori în contrariul lor. Astfel, în societăţile antice, nimeni nu vedea vreo contradicţie între a fi civilizat şi a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot aşa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ţi lichida fizic adversarii politici şi în a arde pe rug ereticii şi vrăjitoarele.

*

Iar acum, după aceste precizări, ce putem spune: Există sau nu există un rău absolut? Deşi suntem înclinaţi să-i acceptăm fiinţarea şi prezenţa neîncetată în noi şi în afara noastră sub numele de Satana, corect este să presupunem că acest neobosit inspirator al răului nu întruchipează nici pe departe absolutul. A crede despre diavol că este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin, despre care ştim că este mai dinainte de toţi vecii şi că toate El le-a făcut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârşitul văzutelor şi nevăzutelor Îi sunt ulterioare şi subordonate. A crede despre rău că este absolut, se cheamă a-l ridica pe aceeaşi treaptă de măreţie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnaţi să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credinţei şi al logicii noastre umane. De altminteri, Biblia ne dă asigurări că răul nu poate fi absolut prin aceea că el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numărate) şi nici atotputernic (n-a îndrăznit să se atingă de Iov fără acordul adevăratului Creator). Ori e de la sine înţeles că nu se poate vorbi de absolut fără atributele eternităţii şi atotputerniciei… La fel de neînţelept ar fi să se creadă că binele şi răul coexistă în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simţ şi un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinţează că Binele este un principiu suprem de natură divină. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin şi Thomas d’Aquino au văzut în rău un parazit ontologic al binelui, un ceva fără esenţă atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezintă un bine, iar putregaiul ceva rău. Dar când putregaiul cotropeşte tot copacul, nu mai rămâne nimic.

Să mai subliniem că răul absolut este inacceptabil şi din următorul motiv, de unde – de altminteri – decurge putinţa de îngenunchere a păcatului şi de întoarcere a păcătosului: Oricine săvârşeşte o abatere de la normele de convieţuire socială, implicit un păcat, de fapt urmăreşte ca în acest mod să-şi adjudece un bine personal! Poate că de aceea în creştinism, cu certitudine că în toate marile religii, nu există păcătoşi incurabili şi deşeuri biosociale. Sub coaja răului zace întotdeauna binele potenţial, care prin voinţă, căinţă şi perseverenţă ajunge să triumfe acolo şi atunci când este cu adevărat dorit.

Putem spune, aşadar, că scopul final al oricărui rău uman îl constituie obţinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai că este greşită – sau, mă rog, taxată ca atare – calea pe care cel în cauză o apucă în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisă pentru însuşirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normală, adică cea urmată de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului creştin şi în conformitate cu actele normative ale fiecărui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convieţuirii umane paşnice. Însă noţiunile de normal şi normalitate necesită ele însele o cercetare atentă, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetăţeneşti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiţi cu ifose şi pretenţii de oameni onorabili, aidoma celor mulţi şi temeinic căptuşiţi din România postdecembristă, care s-au văzut la un moment dat în vârful piramidei sociale, după ce au pus umărul la răsturnarea ei valorică şi apoi la reaşezarea ei cu vârful în jos. Asta da normalitate…


Uitați… Uitați de Divin…

Dacă știam…

Scrisori din fronturi

Strigă-te după ajutor

Țipete de moarte

Încuiate sub sigilii

De curgere de sânge

 

Martorii schimbării strigă:

„Opriți războaiele!”

Prizonierii schimbării țipă:

„Dacă știam că vom muri în războaie

refuzam să ne mai naștem”…

 

S.O.S.!

Umanitatea strigă: „S.O.S.!”

S-a pierdut calea umană

S-au stins prea multe în ea

Se îndreaptă spre robotizare

O robotizare ce o va înlocui

                                                 …în multe

 

Umanitatea strigă: „S.O.S.!”

Au fost sacrificate prea multe

Pentru binele celor răi

Pentru că asta și-au dorit cei mulți

Din simplul motiv că ei:

sunt cei mulți…

 

Umanitatea strigă: „S.O.S.!”

Se sting cei buni

Din dorința celor răi

Căci, stingându-se cei buni,

Poate așa nu vor mai fi ei:

cei răi…

Uitați de Divin?…

O batjocură generală

Un haos generat

Se râde isteric

Nimic de cumpărat

Sacrificii iluzorii

Departe… am uitat

Să fim oameni

Abuzatorii strigă

că ei sunt victimele!

Dar adevăratele victime

se luptă, să nu își

îngroape talantul!

Deși asta li se cere:

Să se sacrifice,

pentru abuzatori…

Dar prea multă suferință…

Cât să mai reziste?

Căzut, omul strigă:

„Oare nu s-au prăbușit și zeii

când au fost atâtea,

Suferințe și iarăși suferințe,

De se imploră sfârșitul

Și nu Divinul?”…

La fel și Martirii,

cred că Divinul

ne-a uitat?…

 

Nu vă vom ierta!…

Suntem striviți:

Sub pretențiile voastre…

Atât oferiți: pretenții…

Și, din când în când, mărunțiș…

Cât să ne luăm bomboane de colivă,

Coliva noastră, nu a voastră…

Și uneori nici atât; ci doar pretenții…

Mai exact, doar execuții de pretenții.

Căci tot ce vreți voi e doar sclavie

Și, ca și cum nu ar fi de ajuns,

Ne-ați lăsat la mâna celor ce ne detestă,

Cerându-ne, într-un fel sau altul,

Chiar îngroparea talanților noștri…

Noi, cei fără de ajutor,

pentru că ați avut voi grijă,

Strigăm că nu vă vom ierta!

Sunteți de neiertat!

Amin!…