„Anthropic”, cumpără și distrug milioane de cărți fizice după ce le scanează digital pentru a-și antrena modelele de inteligență artificială. Cumpără volume vechi și rare en-gros prin intermediul unor servicii sau intermediari specializați (cum ar fi ISBNdb). Folosesc mașini hidraulice de tăiat pentru a desface copertele și a scoate paginile în vederea scanării industriale, după care resturile sunt aruncate sau reciclate. Deținerea fizică a cărții și transformarea ei unică în format digital, urmată de distrugere, a fost folosită în argumentele privind „utilizarea echitabilă” (fair use) pentru a evita acuzațiile de încălcare a drepturilor de autor. Eu mi-am pus o singură întrebare: dar de ce distrugerea fizică? Mi-am adus aminte cum în istorie au mai fost momente când cărțile au fost arse pe străzile Germaniei, sau când străzile Bucureștiului și Ploieștiului au fost inundate de fum cu acele cărți scrise de așa numiți „nomenclaturiști”. Dar ce legătură aveau cărțile? Îmi aduc aminte de o carte în care Cleopatra privește pe un geam cum biblioteca din Alexandria arde și exclamă: „așa se pierde o bună parte din cultura acestei lumi”. Bine, o să-mi spuneți: rămân pe hard-discurile inteligenței artificiale, dar și ea poate fi scoasă din priză, apoi se pierde istoria omenirii. Cărțile lui Heinrich Heine au ars în principal la Berlin (în Piața Opernplatz, acum Bebelplatz), alături de alte orașe universitare din Germania precum München, Bonn sau Frankfurt, în celebra acțiune de ardere a cărților organizată de studenții naziști la 10 mai 1933. Contextul: Cărțile autorilor evrei, de stânga sau considerați „decadenti” au fost distruse public de regimul nazist.
Ironia sorții, în piesa sa Almansor (1823), Heinrich Heine a scris profetic celebra replică: „Acolo unde se ard cărți, se va ajunge în cele din urmă să se ardă și oameni”. Toate acestea m-au dus cu gândul la un film. Mirosul de hârtie arsă nu mai este semnătura olfactivă principală a cenzurii; astăzi, miroase a tăcere digitală, a interzicere algoritmică a umbrelor și a prafului rece și steril al pietrei pulverizate. În capodopera distopică din 1953 a lui Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, pompierii nu stingeau flăcările, ci le aprindeau, însărcinați cu datoria sfântă de a incinera cărțile pentru a păstra o ordine socială fragilă, obsedată de fericire. Bradbury ne-a avertizat că, dacă ne oprim din citit, din gândit și din contestat status quo-ul, vom preda de bunăvoie chibriturile. Decenii mai târziu, ne aflăm într-o realitate paradoxală: nu am interzis cărțile în sensul tradițional, dar suntem angajați într-un ritual de purificare fervent, modern. Ardem idei nu la lumina torțelor, ci prin ștergere; distrugem statui nu pentru a elibera spațiul, ci pentru a curăța istoria. Pompierii secolului XXI nu poartă căști marcate cu numărul 451; Ei poartă măștile absolutismului moral, mânuind cultura anulării și iconoclasmul drept kerosen. Pentru a înțelege această reinterpretare modernă, trebuie mai întâi să recunoaștem că incendiul lui Bradbury a fost o metaforă pentru antiintelectualism născut din confort. Cetățenii viitorului său nu urau cărțile pentru că erau periculoase; le urau pentru că îi făceau să se simtă inadecvați, confuzi sau nefericiți. Astăzi, mecanismul s-a mutat de la evitare la distrugere activă. Echivalentul modern al arderii unei cărți nu înseamnă neapărat scoaterea ei de pe raftul unei biblioteci, ci transformarea ei în ceva toxic din punct de vedere social.
Când o figură istorică complexă este redusă la un singur act controversat, iar întreaga sa moștenire este ștearsă din discursul public, ne angajăm într-o formă de incendiere intelectuală. Căutăm aceeași amorțeală prezisă de Bradbury, dar o obținem printr-o cale diferită: în loc să ignorăm adevărul incomod, încercăm să-i anihilăm sursa. Credem că dacă distrugem statuia, distrugem păcatul; dacă ștergem informația, ștergem ofensa. Este o igienizare a experienței umane, o dorință pentru o lume fără fricțiuni, fără ambiguitate și fără greutatea dureroasă a contextului. Distrugerea statuilor servește drept cea mai vizibilă și viscerală paralelă cu focurile de tabără ale lui Bradbury. În „Fahrenheit 451”, obiectul fizic al cărții este inamicul, deoarece conține idei contradictorii. În momentul nostru cultural actual, statuia este inamicul, deoarece reprezintă o narațiune pe care nu mai dorim să o susținem. Cu toate acestea, există un pericol profund în a confunda reprezentarea cu susținerea și memoria cu celebrarea. Când dărâmăm monumente, nu doar îndepărtăm piatră și bronz; încercăm să edităm trecutul în timp real. Aceasta este o iluzie seducătoare. Istoria nu este o expoziție de muzeu care poate fi rearanjată după bunul plac; este un țesut cicatricial care ține corpul unit politic. Prin smulgerea acestor cicatrici, nu vindecăm rana; o lăsăm deschisă și sângerând. Statuia, la fel ca și cartea, este un vas al memoriei. A o distruge fără a-i înțelege întreaga greutate istorică înseamnă a ne amputa conștiința colectivă, lăsându-ne cu un prezent gol, desprins de complexitățile originilor noastre. Mai mult, „pompierul” modern este ajutat de o tehnologie mult mai eficientă decât orice câine mecanic. Algoritmii ne gestionează realitățile, alimentându-ne cu informații care ne confirmă prejudecățile și protejându-ne de puncte de vedere opuse
Aceasta este realizarea supremă a fricii lui Bradbury: o societate în care nimeni nu citește nimic care să-i conteste, nu pentru că este ilegal, ci pentru că este incomod. Am construit camere de ecou atât de izolate fonic încât șoapta disidenței nu poate pătrunde. În acest infern digital, nuanța este prima victimă. Dezbaterile complexe sunt aplatizate în alegeri binare: ești fie cu noi, fie împotriva noastră, virtuos sau josnic, demn de păstrat sau meritând ștergerea. Această gândire binară este aprinderea care menține focurile moderne aprinse. Ne permite să ne simțim drepți în distrugerea noastră, crezând că prin reducerea la tăcere a „celuilalt”, creăm o lume mai sigură, mai dreaptă. Dar siguranța cumpărată cu prețul adevărului este doar o închisoare confortabilă. Protagonistul lui Bradbury, Guy Montag, începe să-și pună la îndoială rolul abia atunci când întâlnește o femeie care alege să ardă odată cu cărțile ei, în loc să trăiască fără ele. Sacrificiul ei îl șochează și îl face conștient, deoarece dezvăluie profunzimea convingerii pe care o pot inspira ideile. Astăzi, ne lipsesc astfel de martiri ai complexității. În schimb, avem o armată de executori.
În cele din urmă, reinterpretarea cărții „Fahrenheit 451” pentru epoca modernă dezvăluie că amenințarea la adresa gândirii libere nu mai este opresiunea externă, ci fragilitatea internă. Ardem cărți refuzând să le citim critic; distrugem statui refuzând să le integrăm istoric. Încercăm să creăm o lume fără ofensă, dar, făcând acest lucru, creăm o lume fără profunzime. Focul de care se temea Bradbury nu era doar flacăra care consuma hârtia, ci apatia care consuma sufletul. În timp ce stăm în mijlocul cenușei carierelor anulate și a monumentelor dărâmate, trebuie să ne întrebăm: pregătim terenul pentru o nouă creștere sau pur și simplu presărăm sare pe pământ? Dacă vom continua să echivalăm dezacordul cu pericolul și istoria cu vinovăția, ne vom găsi într-un peisaj arid, cald de la focurile propriei noastre creații, dar tremurând în izolarea rece a unei minți care nu mai are nimic la care să se gândească. Chibritul este încă în mâinile noastre; alegerea de a-l arunca rămâne a noastră.
Să fie pace!
