Abis şi lumină
Orbit, surzit şi amuțit
de câte sunt şi au să vină,
Şi dintre toți cei care sunt,
doar Dumnezeu este de vină?
Deci, am pe cine să dau vina?
De ce se-ntâmplă-n jurul meu.
Stă sacru scris în gând, deacuma
Dumnezeu se vrea ateu.
Închid dară ochii în întuneric
să cuprind intens abisul,
Şi-n necugetata cugetare
mă trezeşte din zbucium; El, visul…
Şi câte planuri am în gând
să fac, să fiu mai mult ce sunt.
Vor fi purtate spre uitare
când îmi şopteşte El: „Atât!”
Blestemat să trăiesc, veşnic
ca un simplu om finit.
Liber într-o strâmtă cuşcă,
viețuitor şi muritor de rând.
Sortit să car trecutu-n viitor,
dar să nu-l iau, ar fi povară,
Şi mi-e prezentu-obositor
S-aștept tăcut; să fie seară.
Şi cine schimbă al meu curs,
cu bune, rele pe pământ?
Caci înainte de a fi
s-or termina tot cu… „Atât!”
Trăiesc şi mă accept cum sunt
într-o lumină-ntunecată,
În iadul Raiului cel Sfânt,
și-apoi tânjind la judecată.
Într-o eră efemeră,
utopia-i de prisos,
Vremelnica decizie-n precizie
să crezi că viitorul e colos.
Secunda Doi
O primă clipă e născutul,
Când vii pe lume ca un lut,
Dar viața-și schimbă tot trecutul
În clipa ce-are de crescut.
Atunci când afli cu uimire
De ce exiști sub acest cer,
Secunda Doi e-o trezire,
Ce rupe valul de mister.
Sunt două zile mari în viață,
Ce au un rost cu-adevărat:
E ziua când apari în față
Și-n astă lume ai intrat.
Iar a doua zi, mai clară,
E clipa-n care deslușești
Din toată negura amară,
De ce apari și ce trăiești.
Dar foarte mulți adună zile
Și le tot trec pe calendar,
Își lasă viețile sterile
Și își consumă timpul în zadar.
Ei trec prin ani fără simțire,
Dar viața n-o gustă deloc,
Rămân doar umbre în privire
Și se blochează în același loc.
Iar dacă vrei o pregătire,
Să știi cum se trăiește-un veac,
Nu sta pe margini, în uimire,
Că n-ai să afli niciun leac.
Pășește-n lume cu-ndrăzneală,
Începe direct ca să trăiești,
Alungă frica și-ndoiala,
Căci doar muncind te împlinești.
Să nu mai plângi cu nostalgie
După trecutul ce s-a dus,
Ce-a fost, a fost și n-o să mai fie,
Privirea ține-o doar în sus.
Căci anii cei mai dragi și buni,
Pe care încă nu-i cunoști,
Nu-s cei pierduți printre furtuni,
Ci sunt aceia ce-ai să-i găzduiești!
Scrisoare către ieri
Ieri e doar amintirea ce-o purtăm în verbe,
O pagină scrisă cu cerneală de dor,
În timp ce prezentul în piepturi ne fierbe,
Iar mâine e visul curat, călător.
Îmi caut trecutul în fiece ungher,
Căci amintirea e tainic punct de sosire,
Un pod nevăzut aruncat către cer,
O formă adâncă de reîntâlnire.
Dar scumpă și mândră-i această secundă,
Lumina de astăzi e tot ce avem,
Căci ziua de ieri s-a pierdut în profundă
Tăcere de timp… Și n-o mai vedem.
Iar mâine? O taină ce-ascunde mistere,
O graniță-ngustă între viață și moarte,
O simplă promisiune de chin sau plăcere,
O filă nescrisă dintr-o altă carte.
De aceea, când drumul se pierde în ceață
Și pașii se-atârnă de umbre și șoapte,
Ca să ajungem în zori, la o nouă viață,
Nu avem alt drum… decât prin noapte.
