Statuia de bronz a poetului Adrian Păunescu, cândva o santinelă impunătoare a versurilor românești în parcul central al Bucureștiului, se ridică acum ca martor tăcut al unui paradox cultural care sfidează înțelegerea logică. A sugera că poetul nu mai are un loc pe piedestalul său nu este doar un act de vandalism sau revizionism politic; este un simptom al unei boli mai profunde, mai insidioase care afectează sfera publică contemporană. Controversele recente din jurul eliminării sau marginalizării moștenirii lui Păunescu nu sunt determinate de critica literară, ci de ceea ce poate fi descris doar ca o revoltă a analfabeților funcționali împotriva esenței însăși a poeziei. Aceștia nu sunt savanți care dezbat metrici sau ideologie; sunt indivizi care, incapabili să decodeze straturile complexe ale metaforelor și contextului istoric, caută să reducă la tăcere ceea ce nu pot înțelege. Cine sunt acești cenzori autoproclamați? Sunt produsele unui sistem educațional care au încercat abilitățile utilitare în detrimentul gândirii critice, creând o generație capabilă să proceseze date, dar incapabilă să interpreteze sufletul. Analfabetismul funcțional, în acest context, nu este doar incapacitatea de a citi cuvinte, ci și incapacitatea de a interpreta sensul. Este o aplatizare cognitivă în care nuanța este privită cu suspiciune, iar ambiguitatea este tratată ca o înșelăciune. Pentru astfel de minți, poezia, în special versurile înflăcărate, naționaliste și încărcate emoțional ale lui Păunescu, este un obstacol. Cere implicare, necesită empatie istorică și refuză să fie redusă la o simplă frază. Prin urmare, reacția nu este dialogul, ci ștergerea.
Piedestalul devine un câmp de luptă nu pentru că poetul a fost imperfect într-adevăr, contradicțiile sale au fost vaste și bine documentate, doar pentru că criticilor le lipsește setul intelectual de instrumente pentru a naviga prin aceste contradicții. Campania împotriva lui Păunescu este simptomatică, unei tendințe anti-intelectuale mai largi, în care confortul este prețuit mai mult decât adevărul, iar simplitatea mai mult decât profunzimea. Încercând să răstoarne statuia, acești actori nu corectează istoria; o simplifică pentru a se potrivi orizonturilor lor cognitive înguste. Ei confundă judecata morală cu aprecierea estetică, nereușind să înțeleagă că un poet poate fi controversat politic, rămânând în același timp monumental din punct de vedere artistic. Această gândire binară în care trebuie, fie să o canonizezi complet, fie să o anulezi complet, este semnul distinctiv al minții analfabete funcționale în sfera culturală. Este o mentalitate care vede o statuie nu ca pe o operă de artă sau un reper istoric, ci ca pe o aprobare a fiecărui cuvânt scris vreodată de subiect, o echivalență grosolană care neagă complexitatea creației umane. Mai mult, interzicerea poeziei de către aceste figuri dezvăluie o frică profundă de emoție și de memoria colectivă. Opera lui Păunescu, cu toate defectele sale, a atins nervii viscerali ai identității românești. A-l înlătura înseamnă a încerca o lobotomie a conștiinței naționale, rupând legătura cu un trecut dezordonat, dureros și vibrant. „Analfabetilor funcționali” nu numai că nu le plac politica; sunt intimidați de puterea limbajului de a mobiliza, de a răni și de a vindeca. Ei preferă un spațiu public steril, lipsit de marginile zimțate ale istoriei, unde arta servește doar ca decor, mai degrabă decât ca provocare. În încercarea lor de a igieniza piața publică, ei își dezvăluie, fără să vrea, propria sărăcie, o sterilitate spirituală și intelectuală care nu poate tolera creșterea sălbatică a adevărului poetic.
În cele din urmă, lupta pentru piedestalul lui Adrian Păunescu este un test de turnesol pentru sănătatea democrației și a culturii noastre. Dacă permitem vocilor celor care nu pot citi printre rânduri să dicteze ceea ce rămâne vizibil în spațiile noastre publice, ne condamnăm la un viitor de amnezie culturală. Statuia poate tremură sub greutatea presiunii politice, dar poezia rămâne imună la ignoranța detractorilor săi. A-l alunga pe poet înseamnă a admite înfrângerea în fața complexității. Trebuie să rezistăm tentației de a-i lăsa pe analfabeții funcționali să definească limitele moștenirii noastre artistice. Căci, dacă poezia cade, nu este pentru că versul a fost slab, ci pentru că am uitat cum să ascultăm. Piedestalul aparține istoriei, dar dreptul de a-l interpreta trebuie să rămână la cei dispuși să facă munca grea de a citi, gândi și simți. Îmi amintesc de o frază dintr-o carte a poetului; De la Bâlca la Viena- „Am luat rândunica, am mers cu ea la fereastră și am spus: de acum ești liberă. Dar am uitat să vă spun că era în colivie”. Aceiași colivie ne amăgește cu locul nostru din fereastră. Și poate ar trebui să recităm în interiorul minții noastre o strofă.
„Pe pământ avem de toate
Și mai bune și mai rele
bune – rele
Și-nchisori și libertate
Și a putea și nu se poate
Și ruină și cetate,
Genii mari și frunți tembele,
Vânt ce stă și vânt ce bate,
Și martiri dar și lichele,
Nedreptate și dreptate
Și a putea și nu se poate
Și noroi și stele.”
