Paradoxul conform căruia România dispune de resurse naturale importante, de un potențial agricol excepțional și de o poziție geografică favorabilă, în timp ce o parte semnificativă a populației sale continuă să se confrunte cu niveluri ridicate de sărăcie și inegalitate, reprezintă una dintre marile teme ale istoriei și sociologiei românești. Explicațiile nu pot fi reduse nici la presupusa „calitate” a poporului, nici exclusiv la incapacitatea conducătorilor. Fenomenul este rezultatul interacțiunii dintre geografie, istorie, instituții politice, modele economice, influențe externe și cultură civică. Încă din secolul al XIX-lea, numeroși călători occidentali remarcau contrastul dintre bogăția pământului românesc și sărăcia locuitorilor săi. Câmpiile fertile, pădurile întinse, bogățiile subsolului, Dunărea și Marea Neagră ofereau premisele unei dezvoltări economice comparabile cu cea a statelor occidentale. Totuși, această bogăție naturală nu s-a convertit constant în prosperitate socială. Problema rămâne actuală și astăzi. România dispune de: teren agricol fertil; importante rezerve forestiere; petrol și gaze naturale; sare; aur și metale neferoase; hidroenergie; biodiversitate remarcabilă. Israelul a cumpărat pământ din Bărăgan pe timpul lui Ceaușescu și au făcut o agricultură înfloritoare la ei în țară.
Istoricul economic David Landes observa că bogăția naturală reprezintă doar un avantaj inițial; prosperitatea este produsă de instituții eficiente. Același lucru îl susțin și Daron Acemoglu și James Robinson: diferența dintre națiuni nu este dată de resurse, ci de calitatea instituțiilor. România a fost vreme de secole o zonă tampon între marile imperii. Timp de aproximativ patru secole, Țara Românească și Moldova au plătit tribut. Consecințele: fiscalitate excesivă; drenarea resurselor; limitarea dezvoltării burgheziei; instabilitate politică. În Transilvania s-au introdus: administrație modernă; cadastrul; infrastructură; educație. Dar dezvoltarea a fost inegală și orientată către interesele imperiului. Rusia a influențat puternic spațiul românesc. Ocupațiile succesive au însemnat: rechiziții; distrugeri; blocarea comerțului; presiuni politice. Regimul comunist a industrializat România. Dar: economia era planificată; investițiile erau ineficiente; productivitatea redusă; datoria externă a fost plătită prin sacrificarea nivelului de trai. După 1989, multe industrii au dispărut fără a fi înlocuite. Este poporul român de vină? Aceasta este probabil cea mai dificilă întrebare. Din perspectivă sociologică, nu există popoare „bune” și „rele”. Există însă: culturi instituționale diferite; niveluri diferite de încredere socială; tradiții administrative distincte.
Românii au demonstrat de-a lungul istoriei: creativitate; adaptabilitate; spirit antreprenorial; performanțe remarcabile în diaspora. Acest fapt sugerează că problema nu este una genetică sau etnică. Istoria României a fost marcată de numeroase elite preocupate mai degrabă de conservarea privilegiilor decât de dezvoltarea societății. Fenomene recurente: corupția; clientelismul; nepotismul; schimbarea frecventă a regulilor; lipsa continuității proiectelor. Totuși, au existat și perioade de reformă: Alexandru Ioan Cuza; Carol I; perioada interbelică. Aceste exemple demonstrează că liderii pot influența decisiv dezvoltarea. Acemoglu și Robinson susțin că prosperitatea este determinată de existența unor instituții incluzive. Acestea presupun: respectarea proprietății; independența justiției; investiții în educație; administrație eficientă; competiție economică. România a alternat între instituții fragile și perioade de modernizare incompletă. Rolul Bisericii trebuie analizat nuanțat. Aspecte pozitive: Biserica Ortodoxă a: conservat limba română; păstrat identitatea națională; susținut cultura medievală; înființat școli; desfășurat activități filantropice. În timpul dominației otomane, aceasta a reprezentat unul dintre puținele centre de continuitate culturală. Unii istorici apreciază că: accentul pus pe tradiționalism a încetinit anumite procese de modernizare; alfabetizarea rurală a progresat lent; reforma socială nu a fost întotdeauna susținută suficient. Totuși, responsabilitatea principală nu poate fi atribuită exclusiv Bisericii. Comparația cu țările nordice: aparent paradoxal, statele nordice au: climă dificilă; teren agricol redus; ierni lungi. Cu toate acestea, ele sunt printre cele mai prospere din lume. Explicațiile sunt multiple. Instituții stabile. Țările nordice au construit devreme: administrație eficientă; justiție independentă; educație universală. Robert Putnam vorbește despre încrederea reciprocă. În Scandinavia există: cooperare; respectarea regulilor; nivel redus al corupției. Reforma protestantă. Max Weber considera că etica protestantă a favorizat: disciplina; responsabilitatea individuală; economisirea; investițiile. Această teză este astăzi discutată critic, dar influența culturală este recunoscută de numeroși cercetători.
Au suferit și țările nordice ocupații? Da. Suedia, Danemarca, Norvegia și Finlanda au cunoscut: conflicte permanente; dominația daneză; dominația suedeză; dominația rusă (în special Finlanda). Diferența este că instituțiile lor interne au rămas relativ stabile și au fost consolidate treptat după încetarea dominațiilor. Toți marii economiști ai dezvoltării consideră educația principalul motor al prosperității. România a avut: analfabetism ridicat până în secolul XX; investiții fluctuante în școală; migrarea capitalului uman după 1990. Corupția reduce: investițiile; încrederea; competitivitatea. Ea nu este însă o caracteristică etnică, ci una instituțională. Resursele și „blestemul bogăției”: Numeroase state bogate în resurse sunt relativ sărace. Economiștii numesc acest fenomen: „resource curse” („blestemul resurselor”).Exemple: Venezuela; Nigeria; Republica Democratică Congo. În schimb: Norvegia; Canada; Australia au transformat resursele în prosperitate datorită instituțiilor eficiente.
În România contemporană: În ultimele două decenii România a înregistrat: una dintre cele mai rapide creșteri economice din Uniunea Europeană; dezvoltarea sectorului IT; modernizarea infrastructurii în anumite regiuni; creșterea salariilor. În același timp persistă: diferențe regionale; depopularea satelor; migrația; corupția; inegalitățile ȘI INTERESELE DE GRUP ALE PARTIDELOR CARE NU IAU MĂSURI ÎN FOLOSUL ÎNTREGULUI POPOR ȘI DOAR ÎN INTERESUL UNOR GRUPURI. Paradoxul românesc nu poate fi explicat printr-o presupusă inferioritate a poporului român. Istoria oferă numeroase dovezi ale capacității românilor de adaptare, creativitate și performanță, atât în țară, cât și în diaspora. Totodată, nu este suficientă nici explicația care pune întreaga responsabilitate pe conducători, deși calitatea elitelor politice și administrative a influențat decisiv direcția dezvoltării. Factorii determinanți sunt multipli și interdependenți: poziția geopolitică la confluența marilor imperii; dominațiile și ocupațiile succesive; întârzierea modernizării instituționale; structura proprietății și distribuția inegală a resurselor; slaba continuitate a politicilor publice; nivelul de educație și de capital social; funcționarea instituțiilor statului și capacitatea acestora de a transforma resursele naturale în bunăstare colectivă. Comparația cu țările nordice arată că prosperitatea nu depinde în primul rând de climă sau de bogăția naturală, ci de existența unor instituții stabile, de încrederea socială, de investițiile constante în educație și de responsabilitatea clasei conducătoare. Astfel, întrebarea nu este dacă România este o țară bogată, ci de ce bogăția ei a fost valorificată atât de inegal de-a lungul istoriei. Răspunsul indică faptul că viitorul prosperității depinde mai ales de consolidarea statului de drept, de profesionalizarea administrației și de cultivarea unei culturi civice bazate pe responsabilitate și participare.
