A fost o vreme când nu era an să nu merg de două-trei ori la Sibiu și prin Mărginimile lui. De aceea nu de acum port în gând vorbele lui Nicolae Iorga dedicate Iașului, și care se potrivesc de minune și ținutului sibian, cum că n-ar trebui să existe român care să nu ajungă măcar o dată în urbea care și-a revărsat preaplinul de spirit adânc, de cultură și lumină, de poezie și istorie, de îndârjit patriotism asupra întregii Românii din toate hotarele ei văzute și nevăzute. Pentru mine Sibiul înseamnă, în primul rând, Rășinari. Cu plecăciune cer iertare atâtor și atâtor așezări (și oameni) care-au înnobilat minunatul meleag tocmai ca să nu produc, prin omisiune, alte nedreptăți. Și totuși adaug că prin 1984, cu o copie a Testamentului Mariei Tănase în mână, am reușit să întâlnesc câțiva oameni care o cunoscuseră pe Ana Munteanu. Cine era această femeie? Mama inegalabilei artiste Maria Tănase. Care a fost marea ei dorință testamentară? Să se sape o fântână pe marginea drumului pe care se intra în Cârța. N-am văzut fântâna nici în anii din urmă, nici acum patru zile. Poate o exista, cine mai știe…
Pomeneam de locuri și de oameni. Rețineți cu tot dragul aceste nume: Laurențiu Constantinescu, Marius Halmaghi, Ioan Cosmescu, Virgil Nicula – scriitori, editori, profesori universitari, publiciști, într-un cuvânt bord-ul Filialei AJTR Sibiu. Grație eforturilor domniilor lor, ca și ale altor apropiați, 16 membri ai Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România au trăit și au admirat, vreme de patru zile, veritabile minunății ale universului rural aflate în circuitul industriei ospeției românești. Am început, în prima zi, cu Bâlea Cascadă și Bâlea Lac ca să ne încheiem periplul printr-un interesant traseu prin burgul medieval, care a inclus, între altele, casa în care a trăit câțiva ani Ioan Slavici (scrisul de pe plăcuța fixată în perete este imposibil de deslușit!) și o și mai scurtă plimbare printre statuile din Parcul românilor din fața Bibliotecii ASTRA, închisă de vreo opt luni! Iar de aici, în finalul celei de a patra zi, în drumul spre Cisnădioara, Cisnădie, București, am făcut un popas la specialul Complex turistic Apfelhaus.
Miezul acestui „măr” de aur turistic înseamnă, pentru mine, în primul rând, fabulosul Rășinari. Cine ar putea crede că este o întâmplare că Octavian Goga și Emil Cioran s-au născut aici, sub Coasta Boacii? Sau că, nu cu prea mult timp înaintea lor, era așezat la loc de veci, tot aici, ca să sprijine și dincolo de moarte cerul ortodoxiei românești, vrednicul apărător al românilor de dincolo de munți, mitropolitul Andrei Șaguna?
Meleagul sibian este plin de felurite atracții absolut irezistibile. Oricât l-ai bate-străbate dintr-un capăt în altul, tot va rămâne, de fiecare dată, ceva musai care trebuia văzut. În călătoria noastră de patru zile din a doua parte a săptămânii trecute am ajuns la Rășinari. Baștina lui Octavian Goga și Emil Cioran. Dar nu numai. Alte câteva personalități pe care, din păcate, lumea nu le cunoaște: Ilarie Mitrea, medic, naturalist și explorator al Americii de Nord și Indoneziei (pe urmele cărora au umblat și regretații membri ai AJTR Silviu Neguț și Cristian Hristea), Stan Vidrighin, primul primar român al Timișoarei, ori Eugen Brote, vestit publicist și om politic… Suntem în „cetatea” românească prin care a poposit și tânărul Mihai Eminescu. Avea să fie găzduit și ajutat de preotul Ion Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga. Călăuzit de un om de nădejde al preotului Bratu, Eminescu avea să fie dus în siguranță spre Păltiniș ca, pe potecile ciobanilor, să treacă prin „vama cucului” – nu deținea pașaport – în Țara Românească, spre Râmnicu Vâlcea.
Fiind, așadar, în satul în care își trăiește eternitatea mitropolitul Andrei Șaguna m-am întrebat, ca și altă dată, dacă, cine știe prin ce împrejurare, Constantin Noica l-a vizitat la Rășinari pe Emil Cioran. Desigur, nu s-ar fi putut decât în perioada interbelică. Mai mult ca sigur, nu. Dar nu poți să ajungi la Rășinari fără să te gândești la autorul remarcabilei cărți Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, apărută în anul 1975. Desigur, de filozoful C. Noica este vorba, care și-a mântuit ultimii ani de viață într-o clădire-cabană din stațiunea Păltiniș. Unii, mai citiți, în mod sigur își amintesc de „Jurnalul de la Păltiniș”. Interesant: același Gabriel Liiceanu avea să-i ia un amplu interviu filmat, imediat după 1990, la Paris, și lui Emil Cioran. Ei bine, același Gabriel Liiceanu, proprietarul Humanitas-ului, avea să asigure editarea câtorva cărți de o bolnavă batjocură la adresa lui Eminescu, a românismului în general, cărți semnate de un Lucian Boia (stipendiatul și premiatul Budapestei) ori Horia-Roman Patapievici, cel cu cadavrul din dulap. Și nu numai ei.
Scria Eminescu despre români: „inteligențe multe, caractere puține…” Iar Constantin Noica: „Măsura noastră este Eminescu. Nu vom crește mai mult decât atât. Atât însă să creștem. Pentru că sufletul trebuie hrănit, ca pământul”… Cât de curând vom intra și în școala în care au fost alumni Octavian Goga și Emil Cioran. Și nu numai ei. Școală păstorită cu înaltă aplicație de doamna dr. Daniela Secu, director de toată isprava. Școală în care se petrece, în general, o a doua încreștinare, după botez, a pruncilor care devin oameni.
