Începusem să învăț prima mea rugăciune: „Înger, îngerașul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu!/ Totdeauna fii cu mine/ Și mă-nvață să fac bine./ Eu sunt mic, tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare,/ În tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă ferește! Amin.”/ O spuneam seara, așa cum mă învăța mama. Ședeam în genunchi, în pat, cu fața la icoana din perete, mă închinam și o rosteam mai în șoaptă, mai cu voce tare. Îmi plăcea rugăciunea. Care copil nu ar vrea să fie tare, să fie mare, să fie apărat de cineva de relele ce-l amenință la tot pasul. Nu prea înțelegeam bine cine este îngerul, unde șade, cum arată, dar spuneam rugăciunea cu toată tragerea de inimă, convins fiind că îngerașul meu mă aude și mă ascultă. Era toamna. Între Ogașul Buciumului și șosea, pe acolo pe unde astăzi mai sunt resturile fostei plantații de meri a fermei, fuseseră porumbi. Se recoltaseră știuleții, se tăiaseră cocenii, se luaseră țuțele și eliberaseră terenul. Rămăseseră însă pe loc multe și de toate. Puzderie de știuleți în pene sau curățați ședeau ascunși în iarbă, coceni verzi netăiați, coceni uscați, căzuți, frunze și pene, ici-acolo chiar vreji cu dovleci. La acestea se adăuga costreiul, potroaca, volbura, lăptuca și multe alte buruieni crescute în umbra porumbilor. Toate acestea acopereau terenul. Peste câteva zile trebuiau să vină plugurile să înceapă aratul, așa că se dăduse voie particularilor să pască vitele. Atât le trebuise acestora. Vestea se răspândise ca fulgerul în Bârda și Colibași, ba chiar și în Bobaița și vitele veneau buluc din toate părțile. Vaci, boi, cai, oi, capre, ba chiar și porci, toate amestecate, de nu mai știai care și ale cui sunt. Păzitorii vitelor nu mai încercau să și le izoleze de mulțime. Totul era în devălmășie în acele zile până la arat. Toate aveau însă ce să mănânce. Nu lipseau loviturile, împunsăturile, apucăturile, zbieratul, icnitul. Păzitorii se adunau grupuri-grupuri, fie la marginea tarlalei, fie printre vite, în locurile mai puțin aglomerate și ședeau de vorbă, mulțumiți că satură vitele repede și bine în zilele acelea.
Într-o astfel de zi, eram și eu cu mama acolo. Ne dusesem cu vitele, mai bine-zis cu Stela, vaca pe care mama o adusese de zestre de la părinți și cele două oi. Mama găsise un neam de-al ei de la Colibași. Discutau. Eu m-am desprins încetișor de mâna ei și am vrut să merg acolo unde erau alți copii și se jucau, la câteva zeci de metri depărtare. Am luat-o printre vite. Boii mai ales mi se păreau niște monștri uriași. Îi ocoleam sfios.
La un moment dat, un bou s-a slobozit spre mine. Am încercat să fug. Am făcut doi-trei pași. Sandala mi s-a prins de teșul unui cocean și am căzut. Eram cu fața în sus. Nu mai avem nici o scăpare. Boul s-a apropiat fulgerător până la câțiva centimetri de trupul meu. I-am simțit răsuflarea, i-am simțit firele de păr de pe frunte cum m-au atins pe pieptul dezgolit. Putea să mă strivească fie cu capul, fie cu copitele; putea să-și înfigă cornul în mine și să mă arunce ca pe o zdreanță cât colo. Nimic din toate astea. Ceva parcă l-a oprit.
O forță nevăzută l-a ținut suficient de departe de mine, ca să nu-mi facă nici un rău. Poate chiar îngerul a fost acea forță. El a făcut în acele momente pe toreadorul. Se știe doar că toreadorii sunt acei bărbați spanioli curajoși, care se luptă pe stadioane și-n arene cu taurii. Așa s-a luptat și îngerul meu și m-a apărat de rele, așa cum îl rugasem în rugăciune seara. Boul a stat câteva clipe cu capul deasupra mea, apoi s-a retras cuminte și și-a văzut de păscut. M-am ridicat și eu și m-am strecurat tiptil, printre vite, până la mama și nu m-am mai dezlipit de dânsa. Cred că niciodată nu a bănuit prin ce pericol am trecut în ziua aceea, fiindcă nimeni n-a observat întâmplarea, iar eu am evitat întotdeauna să i-o povestesc, pentru ca să o feresc de emoțiile ce i le-ar fi provocat aflarea unei asemenea posibile nenorociri. De câte ori am spus acea rugăciune și de câte ori am învățat și pe alții s-o spună, mi-am amintit întâmplarea aceea de pomină, care putea însemna sfârșitul groaznic al vieții mele.
