Una dintre marile ironii ale istoriei este că Uniunea Europeană, instituția care a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 2012 a ajuns să arunce cu 300 de miliarde de euro într-un război și să planifice cheltuieli de 800 de miliarde de euro pentru înarmare, până în 2030. Logica de azi e războiul, iar nu pacea. Uniunea Europeană se luptă mereu cu ceva sau cu cineva, „pentru siguranța noastră”. Și o face de sub scutul „democratic” european. Dar nu a fost mereu așa. Și nu trebuie să fie mereu așa… Scopul principal al constituirii Comunității Europene a fost exact asigurarea păcii între popoarele europene prin cooperare economică, cu accentul principal pe reconcilierea franco-germană. Totul a început cu declarația din 9 mai 1950, propusă de ministrul francez de externe Robert Schuman (pe baza ideilor lui Jean Monnet), prin care se spunea explicit: „Solidaritatea de producție astfel stabilită va demonstra că orice război între Franța și Germania devine nu numai inimaginabil, ci și imposibil din punct de vedere material”. Ideea era simplă și radicală: punerea în comun a producției de cărbune și oțel (resurse esențiale pentru fabricarea armelor) între Franța și Germania, sub o autoritate supranațională comună, astfel încât niciuna din cele două țări să nu mai poată pregăti un război împotriva celeilalte pe cont propriu. A urmat Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951), prin care s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO/ECSC) – prima instituție supranațională europeană. Cele șase țări fondatoare (Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) au semnat tratatul tocmai pentru a transforma antagonismul istoric franco-german (care generase trei războaie majore între 1870 și 1945) într-o cooperare economică obligatorie. Preambulul și declarațiile oficiale subliniază că integrarea economică era primul pas concret spre o federație europeană indispensabilă păcii. Ulterior, în 1957, Tratatul de la Roma a creat Comunitatea Economică Europeană (CEE).
Scopul inițial a rămas mereu același: pacea prin integrare economică progresivă. Timp de 70 de ani a funcționat. Pare că încă funcționează. Europeanul a fost pe chill timp de foarte multe decenii – până când nepoții celor care au impus acel via de pace de la finalul celui de-al doilea război mondial s-au plictisit, au luat puterea fără a fi aleși de nimeni și au decis că trebuie să fabrice crize și războaie de la care să ne „salveze”. Nobilul scop al Comunității Economice Europene a fost pervertit de Uniunea Europeană, prin Comisia Europeană (o structură de tip secretariat comun al statelor membre, care s-a transformat treptat, fără mandat, într-un adevărat executiv al Uniunii). În mod progresiv, prin politicile pro-bănci din 2008 – 2011 (consecutiv falimentului Lehman Brothers), prin politicile sanitare din pandemie, prin politicile climatice și prin politicile militariste de azi, UE s-a îndepărtat de la scopul originar al păcii prin cooperare economică.
Agenda UE a devenit progresiv supranațională și ideologică. Comisia Europeană a folosit crizele pentru a-și consolida puterea dincolo de mandatul economic original. Scopul inițial – pacea prin interdependență economică franco-germană – a fost atins: de 80 de ani nu mai există război între membrii UE. Numai că spiritul războiului, o fantomă a secolului XX, s-a retrezit în cancelariile UE. Pe baza propagandei care întreține acest spirit, o birocrație URropeană nealeasă de cetățeni ne impune o agendă cu enorme costuri economice, sociale și suverane, fără suficient control democratic (deficit democratic recunoscut chiar de UE), pentru a ne „salva” de la crizele fabricate și… de la război. Istoria arată că instituțiile tind să se extindă și să își justifice existența prin necesitatea de a salva lumea.
Întrebarea este dacă cetățenii și statele membre mai controlează direcția…
