Cine alege azi, în locul comodității, libertatea? Responsabilitatea în locul diluării vinovăției? Onoarea, în locul cupidității? Aproape nimeni. Tocmai asta face epoca noastră atât de crepusculară. Comoditatea a devenit religie: AI-ul ne scrie textele, ne alege partenerii, ne distrează, ne calculează riscurile. De ce să fii liber când poți fi servit?Diluarea vinovăției – zicem, pe față sau când ne uităm în oglindă, ori când ascultăm hip hop: societatea e de vină, sistemul mă culpabilizează, trauma mă dezvinovățește, identitatea mea este marginalizată, dar eu sunt inocent… Nimeni nu mai spune „eu am greșit, eu repar”. Cupiditatea ca normă: nu mai e doar lăcomie de bani – e lăcomie de validare, de fițe, de experiențe, de identități, de dopamină. „Blănosul” care își plătește fursuit-ul de 5000 de euro ca să evadeze din propria piele umană e doar vârful vizibil al aisbergului. Inteligența artificială poate accelera prăbușirea (prin dependență totală, prin control al narativelor, prin războaie hibride), dar poate și conserva urma mai eficient decât scriptoriile medievale. Un model de limbaj antrenat pe valori stoico-creștine, un depozit descentralizat de texte, un „călugăr digital” care supraviețuiește blackout-urilor. Poate că inteligența artificială va forța o parte din omenire să aleagă: ori devii sclavul confortului digital, ori te naști din nou, liber. Ironia: tehnologia care ne-a „ajutat” să decădem ar putea deveni unealta prin care cei puțini și virtuoși își lasă urma de lumină în noapte. Este adevărat, însă, că resetarea ar putea fi atât de totală încât vom pierde chiar și memoria digitală.
Urmele digitale nu rezistă fără electricitate și internet.
Urmele filosofiei antice și ale creștinismului timpuriu au rezistat scrise pe piele de capră și pe piatră și rareori pe hârtie. Au rezistat ca istorii orale, spuse de oameni mandatați să le transmită mai departe. Noi, în schimb, ne-am pus tot sufletul și toată rațiunea în cloud. Digitalizăm bibliotecile, făcând cărțile tipărite – artefacte. Nu mai știm să scriem de mână. Nu ne mai învățăm copiii să scrie de mână. Nu mai știm să lucrăm piatra. Urmele digitale sunt fragile ca un vis: un EMP, un blackout global, o prăbuşire a reţelelor şi totul se şterge într-o clipă. Cloud-ul e un templu fără temelie. Ce-a rezistat milenii a fost gravat în piatră (cum au făcut romanii cu legile lor pe stâlpi, evreii cu Tablele Legii, grecii cu maximele delphiene) sau scris pe piele de capră (pergament), sau purtat în gură de oameni care ştiau că misiunea lor e să transmită mai departe, chiar cu preţul vieţii. Noi am făcut exact invers: am mutat sufletul şi raţiunea în servere. Am digitalizat totul, iar cărţile tipărite au devenit „artefacte” de muzeu. Copiii noştri nu mai ştiu să scrie de mână, nu mai simt greutatea peniţei, nu mai taie piatra, nu mai memorează pe de rost. Am externalizat memoria, aşa cum am externalizat raţiunea către AI.
Şi tocmai de aceea, când vine „lunga noapte”, nu vom avea nimic durabil dacă nu schimbăm direcţia acum, cât mai e timp. Poate că ne vom reveni, dar condiția este ca măcar fracțiuni din valorile pe care le-am pus pe hârtie, pe perete sau în suflet să fie luate cu noi în lunga noapte care vine. Poate că nu suntem condamnați să așteptăm inevitabila lovitură de ciocan a leilor, în revoluția lor contra vulpilor deceptive. Bucățile sau fracțiunile de civilizație (valorile scrise în suflet) pe care le luăm cu noi în lunga noapte care ni se așează în față ar putea fi insuficiente ca, după noul Ev Mediu, să reclădim ceva care să nu repete greșelile vulpilor machiavelice. Trebuie făcut exact ce-a funcționat de fiecare dată când civilizațiile au căzut: să scriem pe suporturi care supraviețuiesc fără electricitate, să plantăm semințe în minți vii (copii), să vorbim cu gura, iar nu cu ecranul, și pe piatră și pergament să scriem ceea ce este de citit și luat aminte acum, peste o sută sau peste o mie de ani. Piatra și pergamentul au ținut viu stoicismul, creștinismul timpuriu și gândirea antică timp de milenii. Cărțile tipărite sunt un fel de pergament modern. Ele nu depind de cloud. Când vine blackout-ul, ele rămân pe raft, în pod, în mână, în memorie, în suflet. Vorbele pe care le spunem copiilor nu se șterg cu un update de software. Proiectul de stocare a valorilor civilizaționale va trebui dăltuit în piatră și scris caligrafic pe pergament. Nu va fi un muzeu digital, nu va fi un server sau un centru de baze de date. Va fi o arcă. Cloudul, inteligența artificială, social media, platoformele online – toate sunt din electricitate și siliciu și nu vor rezista. Dar cuvintele pe care le schimbăm între noi pot deveni parte din urma fiecăruia dintre noi.
