Deși se simte în spațiul public o ușoară „reacțiune”, virtuală chiar înainte de a mai fi empatic-socială, ca determinare de a protesta, fie și din spatele tastaturilor, într-un mod dacă, nu încă argumentat juridic, cel puțin ca formă de contrare a unor (non)argumente ale guvernanților, politicienilor, sistemului, prin transformarea în șabloane și invective, totuși, impozitul pe casă nu este (nu încă!) un impozit direct pe proprietate. Dar spre asta se tinde. Spre transformarea proprietății personale într-o simplă posesie și aceea plătită ca uzufruct în folosul statului. O camătă de stat anuală pentru a mai avea ceva în aparentă proprietate… Obiectul, mijlocul de deplasare, imobilul, dar nu „stricto-sensu” ca proprietate consfințită în Legea supremă, ci un soi de acord de posesie-folosință. Iar realitatea este că nu acest guvern bolovănos a inițiat schimbarea de paradigmă vizând noțiuni și drepturi fundamentale de neatins… De torpilare a însăși fundațiilor noastre după momentul Decembrie ’89, un decembrie pe care ar trebui să-l omagiem, dincolo de inserțiile dubioase ale vremurilor de atunci, de confiscare a mișcării de eliberare și transformare a acesteia într-un afet al unei lovituri de stat, ca Moment Istoric, căci, nu pare că vom mai avea parte prea curând de o asemenea, fie și epigonică (în comparație cu acelea făurite de înaintași) clipă astrală… Și trebuie spus că acțiunea de confiscarea a dreptului (ca formă juridică) de proprietate, nu a proprietăților în sine (acest lucru va urma, ca efect a ceea ce e întâmplă acum) a fost subversiv interpusă în spațiul nostru cu mai mult timp în urmă. Prin acțiuni punctuale, de tip bisturiu, care nu au produs la acel moment reacțiile suficiente de contrapunere a noastră. Chiar dacă părea că nu suntem încă, în deja amorțeala de la acel moment, într-o conjunctură pe deplin fatidică, nihilistă chiar… De fapt, „vămuirea” dreptului de proprietate a început cu domeniile web, prea puțin deranjante pentru marea masă (tot mai amorfă) a societății pentru a genera suficiente scântei, printr-o mișcare ce a înfipt un țăruș în pieptul nostru constituțional, decizându-se ca toate domeniile de internet achiziționate anterior (cu drept de proprietate „pe viață”) să fie transformate în domenii de uzufruct în interesul statului. În interesul bugetar al unei agenții de stat, care, încălcând un drept de proprietate consfințit constituțional, a început să încaseze tarife „de prelungire” a numelor de domenii web (un șiretlic, pentru că proprietatea nu poate fi prelungită, ea există „de facto”, până la concesionarea, donarea, vânzarea „obiectului”), motivația sistemului fiind una șubredă: „curățarea” internetului de vreascurile de site -uri care zăceau pe acolo… Periclitând, ni se spunea, posibilitatea internetului de a mai putea crea noi și noi domenii (deși eram la ani distanță de posibila „sufocare” a internetului, iar, între timp, oricum sfera lui de posibilități de a gestiona adrese web noi s-a extins prin alte tipare de algoritmi)…
Or, deja recunoaștem „melodia”, nu?!… Ba, îi regăsim sinistrul refren în aproape toate măsurile guvernanților din ultimii ani, unde era aplicat, tot așa, pentru a curăța ceva… De exemplu, zona economică de „conglomeratele” de firme fantomă, care nu făceau nimic, rămase în adormire, amorțeală, uitare, singurul răul reproșabil din partea sistemului fiind doar faptul că ele (majoritar, autohtone) erau (încă) acolo. În rest, prea puține vinovății reale, pentru că nu ele produceau presupusele prejudicii bugetelor de stat, cel mult fiind datoare cu restanțe de impozite și taxe. Dar atât! Pentru că nu ele erau acele „găuri negre”, cum se prezentau lucrurile, care măcinau chipurile sacii bugetari…
Era însă o acțiune de impunere a statului, a posibilității lui de abuz prin intermediul sistemului guvernamental, administrativ și politic. A posibilității acestuia de a (ne) suspenda, de a (ne) șterge, inclusiv cu tasta „delete” pentru cei ce nu acceptau mecanismul de spoliere prin plățile anuale, deși au cumpărat inițial un bun (domeniul site -urilor) pe perioadă nedeterminată… Toate acestea pentru a strecura starea de acceptare ca metodă de conversie a paradigmelor (juridice) „învechite”… Atât în cazul proprietarilor de site -uri (transformați în „deținători”), dar și a utilizatorilor, pentru că, vorbind despre domenii de internet, evident nu era vorba doar despre proprietarii (deținătorii) acestora, ci și de utilizatori, privați abuziv de stat (în cazul închiderii de către sistem a unui site pentru neplata taxei anuale a domeniului web) de dreptul de informare, exprimare). Scopul? Verificarea gradului de conformare și supunere față de aceste prime abuzuri asupra dreptului de proprietate. Iar astăzi avem urmarea acelei lipse de reacții la împunsătura de căpușă-cămătar a sistemului, o nonreacție datorată și faptului că taxele de utilizare ale dreptului nostru asupra unui bun achiziționat (domeniul web) erau mici în raport cu eforturile și costurile de a riposta și a repune (prin Justiție) lucrurile în statusul lor constituțional…
Astăzi, așadar, se mai face un pas… Nu, nu este cel de confiscare/preluare directă în sarsanaua statului a drepturilor noastre individuale de proprietate… Nu încă… Pentru că impozitele actuale „pe proprietate” nu sunt direct pe dreptul nostru juridic de proprietate. Dar ne apropiem de acel punct… Și în privința imobilelor, și a mijloacelor auto… Pentru că, momentul în care vom putea spune că impozitele pe casă, pe mașini, chiar sunt impozite pe dreptul de proprietate va fi în clipa în care acestea se vor raporta la valoarea în sine a bunurilor (auto) ori valoarea de piață (casele). O valoarea de piață ce va transforma practic casele noastre în mijloace de facto considerate că produc, că ne aduc venituri (bani)… Dar, dacă privim atenți mârlăniile guvernanților, mult prea ușor trecute cu vederea pentru că s-au subsumat în mentalul nostru de invidiere a celor avuți (fără legătură cu eventuale porniri empatice de Robin Hood, scuzabile, justificabile la anumite dimensiuni de raportare), avem amprenta fiscală a impozitelor (de confiscare) din viitorul imediat. Prin deja raportarea de acum la valoarea de achiziție a autoturismelor din categoria „de lux”. Iar dacă ne-am fi concentrat pe mecanismul fiscal în sine al taxei „pe lux”, dar și pe nota de fundamentare a introducerii ei, am fi înțeles că acolo nu se construia un mijloc coercitiv ocazional, ci precedentul de extensie fiscală asupra tuturor bunurilor nostre. Astăzi încă subsumate dreptului de proprietate, mâine doar în cel al acordului dat de stat pentru folosință, utilizare. Al achiziționării inițiale a orice doar cu drept următor de folosință…
