În articolul trecut am scris ceva pentru amuzament, astăzi continui. Prin Bulă și Bubulina ne-am ținut departe de politică. Prin râs biciuim impostura! Ce știam noi atunci: că trebuie să învățăm, apoi să muncim ca să mergem în concediu pe litoral. Ce știm astăzi? Știm că trebuie să ne fie frică, dacă nu este pandemie, sigur ajungem într-un război. Dar cel mai sigur este că nu o să avem bani să ne mai cumpărăm alimentele. Dacă nu respecți directivele ”directe și obligatorii” nu ești un cetățean ”politic corect” al acestui continent. Mai multe drepturi au cei care au fost invitați să vină, cu flori în gară, pe acest plai. Noi avem ”stângul”. Am recuperat coiful Dacic, dar noi când vom fi recuperați? Poate că domnul Caragiale avea dreptate cu acel Farfuridi. Un Farfuridi găsești la tot pasul în aceste vremuri? Ah, dar ce întrebare, ca un ou făcut într-o zi de vară, cu coajă subțire, dar cu miezul plin de vapori de ceai cu mușețel și de promisiuni nesemnate! Cum a ajuns coana Joițica ministru de Externe? Cum au ajuns Farfuridi președinte de ”comitat”? Nu prin vot, nu prin program, nu prin discurs la Teatrul Național, ci prin acel miracol românesc care se întâmplă când un om spune „da” într-o zi de luni, iar în următoarea zi, de marți, deja are pe birou un sigiliu de aur, un mic steag în miniatură și o diplomă de „Expert în Relații Internaționale (cu mențiune specială în evitarea întâlnirilor)”. Să începem cu coana Joițica, o doamnă care, înainte de a deveni ministru, era cunoscută în cartier ca „cea care știe exact cât de multă sare să pune în supă, fără să tasteze”. O femeie de o precizie chirurgicală: dacă spunea „vom negocia cu partenerii strategici”, înseamnă că va negocia cu partenerii care au venit cu o farfurie de sarmale și un pachet de țigări. Dacă declara „vom întări poziția României în Europa”, înseamnă că va întări poziția României în coada de la bufetul Consiliului European unde, între două cești de cafea și un discurs de trei minute, s-a semnat, fără să observe nimeni, un acord de cooperare în domeniul „bunelor maniere aplicate în situații de urgență diplomatică”.
Coana Joițica nu a învățat dreptul internațional la facultate, l-a învățat la masa de bucătărie, unde fiecare invitat era un stat suveran, iar fiecare „nu, mulțumesc, am mâncat” era o declarație de neutralitate permanentă. Apoi, Farfuridi, nu unul, nu doi, ci un întreg clan de Farfuridi, ca o familie de măsuri culinare care, într-o zi, s-a decis să măsoare și puterea. Farfuridi nu au câștigat alegerile, au fost ”serviți”. Ca o măslină într-un borș bine făcut: aparent nesemnificativi, dar indispensabili pentru echilibrul de gust. Un Farfuridi a fost ales președinte după ce, într-un interviu televizat, a răspuns la întrebarea „Ce veți face în primul an de mandat?” cu: „Voi pune o farfurie curată pe fiecare birou din Palatul Cotroceni. Pentru ca nimeni să nu mai mănânce din același vas cu decizia anterioară.” Publicul a plâns. Nu de emoție, ci de recunoaștere. Pentru prima dată, un politician vorbea despre igienă instituțională ca despre un drept fundamental. Și acum, întrebat de un jurnalist cum se explică această ascensiune fulgerătoare, un Farfuridi a zis, cu voce calmă și ochi de om care a văzut prea multe resturi de prânz în birouri ministeriale: „Nu am urcat pe scara puterii. Am fost ridicat cu o lingură de lemn, ca o mămăligă bine legată, fără crăpături, fără compromisuri, doar cu un ușor miros de adevăr și o notă de usturoi.” Adevărul? Nu e în legi, nu e în tratate, e în farfuria de la micul dejun, în modul în care un ministru își ține lingura când spune „vom consulta toate părțile implicate”, iar în felul în care un președinte are voie să zâmbească într-un moment în care toți ceilalți se prefac că citesc un document pe dos.
Așadar, nu întrebați „cum”. Întrebați „cine a uitat să închidă ușa de la bucătărie?” Pentru că în această țară, unde realitatea se servește cu o notă de ironie și o garnitură de absurd, nu e nevoie de program, de viziune sau de curriculum vitae. E nevoie doar de o farfurie curată, de un cuvânt spus la momentul potrivit, și de acel moment magic când toată lumea se uită în altă parte… iar în spatele cortinei, coana Joițica își ajustează fustița sau suspensorul, iar un Farfuridi își pune, cu solemnitate, o pălărie de șef de stat, făcută din hârtie de ambalaj, dar sigilată cu ceară roșie și cu o mică etichetă: „Produs în România. Cu dragoste. Și cu o notă de precauție”. Aceste întrebări, de ”cum și iar cum” poate le punea domnul Caragiale. Eu singura întrebare pe care o pun: de ce nu avem liniște în Europa? Să fie pace!
