Mi-e aproape imposibil să o numesc pe ocrotitoarea Moldovei altfel de cum am auzit acasă la părinți: Sfânta Paraschiva. De unde Parascheva? De ce a fost rebotezată, nu știu și nici nu-mi bat capul acum. Poate așa îi era numele pe vremea lui Vasile Lupu (1634-1653), domnitorul care i-a adus moaștele la Iași. Prin „diplomație”, dar și pe bani grei. Fie vorba între noi, într-un fel sau altul, banul a fost dintotdeauna, și cam indiferent de religie, un „sfânt” tare puternic. De-ar fi fost doar arginții. Bătrânii domnitori se întreceau în danii reprezentând sate, sălașe, heleșteie, clopote, ripide, odăjdii și câte și mai câte. Și nu numai pentru lăcașurile de la Muntele Athos. Multe familii boierești țineau și ele aproape, căpătând la un moment dat și dreptul de a ctitori biserici – amintiți-vă de Luca Arbore, bunăoară – motiv de a înzestra „Casele Domnului” în care, ca și voievozii, își rostuiau locul de veci cu o religiozitate soră cu frica de moarte. N-o făceau neapărat din generozitate înnăscută sau dobândită, cât mai ales de a se pune cât mai bine cu Împăratul ceresc și veșnic. Apoi, să nu uităm nici o clipă, totuși, că ortodoxia ține de-a dreapta „sfânta iubire” (a aproapelui), iar de-a stânga – fastul ca… marcă înregistrată de slujitorii ei „direcți” (între credincioși și Cel de Sus).
Nu sunt și nici nu pot deveni habotnic. Cu toate că am fost – chiar nu-i laudă! – pe (la) Muntele Athos, la Ierusalim și Bethleem, la Constantinopol, unde am primit binecuvântare și o… cruciuliță chiar din mâna Patriarhului Bartolomeu. Am fost și la Fatima, la fel cum nu m-a lăsat indiferent nici Maglavitul. Normal, am ajuns și la Iași, la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, unde au fost depuse moaștele Cuvioasei, în 1641. Ulterior, în anul 1889, fiind mutate în Catedrala Mitropolitană din Capitala Moldovei. De-a lungul anilor, am trecut prin fața lor, cu pioșenia cuvenită; niciodată însă în preajma sau în ziua prăznuirii apărătoarei Moldovei (14 octombrie).
Deunăzi, am intrat în cele două vestite biserici ieșene, în cea de-a cincea zi a săptămânii, Sf. Paraschiva fiind cunoscută și cu numele de Sf. Vineri. Nu știu cum s-a întâmplat, dar anul acesta – cel puțin deocamdată – am ajuns în Moldova, adică acasă, de Paști, și în zilele Adormirii Maicii Domnului și Sfintei Paraschiva. Iașul este, cel puțin pentru mine, un oraș special, are un spirit cum nu se mai întâlnește în România, întreținut de oameni de toată isprava. Publicistul și scriitorul Vasile Arhire – căruia îi datorez imboldul de a ajunge la Iași – este unul dintre ei. În Sala „Mihai Eminescu” a hotelului „Traian” – la edificarea căruia a contribuit și faimosul Gustave Eiffel, „autorul” celebrului turn din Paris – a beneficiat de o ceremonie menită să-i onoreze cei 50 de ani de bogată și rasată activitate jurnalistă. Sigur, nu se putea ca în astfel de zile de pelerinaje, rugăciuni și tradiționale sărbători dedicate Sfintei Paraschiva, dar și Iașului, în general, să nu mă gândesc și la ambițiosul domnitor născut în sudul Dunării. Personal, n-am auzit, în cele aproape două zile, să-i fie invocat cât de cât numele, să fie pomenite faptele creștine cu totul speciale ale lui Vasile Lupu. A fost un vrednic apărător și sprijinitor al ortodoxiei, el fiind domnitorul care, cum scria Nae Ionescu, „putea schimba patriarhii Răsăritului”. (Că bisericile și mânăstirile închinate, atât din Moldova, cât și din josul Milcovului lui Matei Basarab aveau să fie aprig jefuite, veacuri la rând, de administrația clericală grecească, este o realitate mai puțin comentată. Spolierea avea să ia sfârșit odată cu legea secularizării din 1863 a lui Al. I. Cuza, pricină de îndărătnic comportament al aghioriților și în zilele noastre.)
În perioada interbelică biserica românească putea să devină, într-un fel, centrul întregii ortodoxii. Lăcașurile și clericii ruși fiind sub prigoana bolșevicilor, România Mare – din care făcea parte și Basarabia, desigur – devenise țara cu cea mai numeroasă populație ortodoxă. Din păcate, biserica noastră n-a mai atins prestigiul de care s-a bucurat pe vremea lui Vasile Lupu, „ocrotitorul ortodocșilor de pretutindeni”. „Sacrificiile bănești ale voievozilor români pentru a întreține patriarhiile Răsăritului” – cum scria redactorul șef al revistei „Gândirea” – și-au risipit ecoul binefăcător prin șleaurile vremilor, năzuințele teologilor și intelectualității noastre nereușind „a cuceri în soborul Bisericilor dreptcredincioase locul care ni se cuvine, numai dacă știm să-l ținem”. Cât am știut să-l ținem se vede și astăzi… Când moaștele Sf. Paraschiva au fost aduse la Iași – nu mai evocăm avatarurile prin care au trecut până a ajunge aici – Moldova era întreagă, cu Țara de Sus și Țara de Jos, mărginite, la un loc, de Carpați și Nistru, Pocuția și Marea Neagră. Ba mai mult: în anul 1645, domnitorul Vasile Lupu ctitorea, la Liov, o biserică cu hramul Sf. Paraschiva pentru moldovenii din zonă și negustorii țării ce o cârmuia, și care aveau să tot ajungă și pe acolo. O întrebare poate nepotrivită: se găsește Basarabia zilelor noastre sub patronajul Sfintei Paraschiva, așa cum a așezat-o, la vremea lui, Vasile Lupu? Și nu numai el. Din câte îmi dau seama – poate greșesc! – „Sf. Vineri” de la Chișinău – mă refer la prezidentă – chiar pare să țină de parohii neromânești. Oricum, sunt prea multe argumente care dovedesc cu prisosință că „cvasiuniversala” M.S. nu agreează crucea românismului… Grație moldovenismului din care nu iese nici cu gândul și nici cu vorba spre Carpați, spre Milcov mai la vale, mi-e teamă că sub semnul crucii pe care dânsa o slujește – „semn” ce nu se va arăta niciodată pe cer – panslavismul kremlinez roșu-sânge și-a găsit în MS omul potrivit la locul și momentul potrivit. Mai potrivit, poate, chiar decât cel mai rusnac de dincolo de Prut. Să de-a Cel de Sus să mă înșel. Și să ne vedem (și) la anul la Iași!
