Când devenea capitală de județ, în anul 1968, Vasluiul era, mai în toate privințele, sub Bârlad și Huși. A fost uns centru administrativ cu concursul unei conjuncturi aparte: era, geografic, în mijlocul județului și, mai ales că, la vreo opt kilometri distanță, la Lipovăț, se găsea satul în care se născuse (ca și Ștefan Ciobotărașu) comunistul Virgil Trofin. Membru al cc al pcr, Trofin se afla pe val, în grațiile lui Ceaușescu (chit că avea să o sfârșească tragic din cauza acestuia), în vreme ce bârlădeanul Gheorghe Gheorghiu-Dej era demolat din toate părțile. A fost deranj mare, bârlădenii revoltându-se în fel și chip. Până atunci, Vasluiul fusese centru raional în cadrul regiunii Iași. Și a tot rămas legat de fosta Capitală a Moldovei. Un fel de colonie, ca să fie mai pe înțeles. Și încă mult mai de multă vreme: Copou la Iași, Copou și la Vaslui, „corso” Ștefan cel Mare la Iași, așijderea și la Vaslui. Doar două exemple, și nu dintre cele nefericite. Problema a fost alta: mai toate instituțiile vasluiene au fost acaparate de ieșeni și bârlădeni, această urbe devenind cosmopolită nevoie mare. Un veritabil fief al veneticilor, cum se mai zice. N-a fost și nu este bine deloc. Un singur exemplu: sub aspect arhitectural, Vasluiul este unul dintre cele mai mediocre orașe. Un singur exemplu: în spatele Palatului administrativ se află o clădire fără cap și fără picioare, ca să spun așa. Aceasta găzduiește, e-adevărat, trei instituții ce merită toată prețuirea: două Muzee și Biblioteca. Zidirea pare un fel de uriașă și monstruoasă armoșcă rusească, o capodoperă a meschinăriei și esteticii îndoielnice. Mi-o amintesc de pe vremea când prindea înfățișare – eram elev de liceu -, am revăzut-o în aceste zile. Spătarul Nicolae Milescu este așezat cu spatele, iar Mihai Eminescu (este vorba de un bust) stă cu ochii pe clădire. Dacă, printr-o minune, i-ar deschide, sigur i-ar închide la loc într-o clipă… Nu mai vorbesc de zidirile proletcultiste, de blocurile tip cazemată, de celelalte construcții atât de cenușii, respingătoare.
Sigur, Vasluiul n-a excelat în privința vilelor, edificiilor de epocă. Unele dintre cele care dădeau o notă specifică vechiului târg au fost însă rase, din… patriotism local. Altele, care au scăpat, sunt lăsate la discreția ruinării, precum Casa Mavrocordat, fosta „Casă” militară Mareșal Constantin Prezan. Apropo: Conacul de la Schinetea al acestui strălucit erou al reîntregirii pământului românesc se găsește într-o stare și mai jalnică. La fel ca și Conacul Rosetti de la Solești, în care și-a petrecut mai mulți ani din viață Elena Doamna. Ca și diverse evenimente legate de căsnicia ei cu Al. I. Cuza. Cum Vasluiul este considerat și un oraș al umorului – știți, marele Constantin Tănase aici își are obârșia – n-aș vrea să încheiem aceste rânduri umbrite de tristeți. Așa că dăm știre, dacă nu știți deja, că urbea de care și-au legat numele remarcabile personalități ale neamului nostru – Ștefan cel Mare, M. Eminescu, P.P. Carp, Theodor Rosetti, Al. Vlahuță, Constantin Țurcanu, Marcel Guguianu și atâția alții – a devenit și buricul jocului popular. Și nu este vorba doar de dansuri românești, ci și de aiurea, de peste mări și țări. De chiuit din toți bojohii! Sau, cum se mai spune, asta mai lipsea: chelului, tichie de mărgăritar…
