Poate cineva să creeze halucinații colective, poate cineva să determine mase mari de oameni la (auto)distrugere, oferindu-le în schimb „garanția” siguranței? Poate cineva să manipuleze masele în așa fel încât să creadă că drepturile și libertățile cetățenești sunt concepte depășite sau inutile în raport de „necesitatea” salvării de la diverse apocalipse, mai mult sau mai puțin regizate? O, da! Nu a fost nicicând mai ușor. Am avut cândva bulversanta intuiție a unei deposedări a omului contemporan de amintirea a ceea ce a trăit și visat și angoasanta percepție a blocajului idealurilor și planurilor sale. Încă le mai am. Nu mai știm ce am făcut și ce am fost în ultimii zece ani. Nu mai putem să ne planificăm minimal viața și nu mai avem idealuri pe următorii zece ani. Suntem, existam, ne mișcăm aproape exclusiv în prezent, într-o buclă repetabilă zi de zi, în care ne pierdem percepția timpului, fixați de imperativul de a trăi clipa („carpe diem”) sau, și mai grav, ca bolnavii de la sanatoriul Berghof din Davos, din romanul Muntele Vrăjit de Thomas Mann, așteptând o vindecare iluzorie de ftizie, care nu mai vine decât odată cu dispariția din această lume. Suntem, mai mult sau mai puțin, înconjurați de și forțați să ne adaptăm unor adolescenți care, crezându-se nepieritori, pretind că sunt aproape adulți și vor totul, acum, iar dacă nu ne supunem, ni se rezervă destinul din Împăratul muștelor, de William Golding. Evident, este o infantilizare în masă menită a ne împiedica să deschidem larg ochii față de ceea ce achiziționam („caveat emptor”, un principiu juridic antic, chiar înseamnă, în traducere liberă, „cumpărătorul să deschidă ochii”). Dar este și o alienare dintre cele mai grave din istoria umanității, întrucât, în lipsa memoriei și a idealurilor, o parte consistentă a sufletului omului, deopotrivă la nivel individual și la nivel colectiv, se pierde. Omul, ca ființă aparte, se compune și din amintiri, și din idealuri, și din extensiile sale în ceilalți oameni. Omul nu se confundă cu cel pe care îl vede în oglindă și nici cu entitatea biologică pe care este convins ca o reprezintă; ne definim, mai ales, prin ceea ce suntem ca memorie afectivă, prin sensul (sau lipsa de sens) care ne ghidează faptele viitoare și chiar prin ceea ce cred și simt alții despre noi. Persoană noastră, ceea ce suntem la modul cel mai profund, este definită și de amintirile altora despre noi și, deopotrivă, de idealurile și de planurile altora cu privire la noi. Cum spunea Shakespeare: dacă mă iubești, voi fi întotdeauna în inima ta; daca mă urăști, iți voi bântui mintea și sufletul pentru vecie.
Poate că cele de mai sus sunt bulversante și angoasante. Am, însă, o certitudine: există cineva sau ceva care ȘTIE absolut tot ceea ce am făcut si cum am fost în ultimii ani și care poate estima, cu o precizie înspăimântătoare, tot ceea ce ne-am putea dori, toate nevoile și toate idealurile pe care le-am putea plăsmui, precum și cum să ne fabrice consimțământul și să ne canalizeze voința. Este colectivitatea noastră interconectată, care generează, prin input-uri (in)voluntare de la noi, baze de date continuând trecutul nostru faptic sau ideatic, prezentul aparent continuu al consumului hedonist pe credit și viitorul achizițiilor noastre artificial inserate în subconștientul nostru. Este o adevărată creatură colectivă care face parte din noi, ca o pereche de ochi scânteietori care ne fixează din întunericul interior. Creatura colectivă este la un click distanță de emoțiile, oligo-rațiunile și deciziile noastre (iluzoriu) raționale. Cu acest click, nevoile noastre pot fi canalizate, dorințele si capriciile noastre pot înlocui nevoile naturale (inclusiv nevoia de familie, de libertate și de Dumnezeu), iar consimțământul nostru la achiziții poate fi fabricat. Nu e vorba doar de o achiziție anume. E vorba de orice achiziție, inclusiv de cele ideologice, politice sau neo-religioase. Algoritmii, modelele comportamentale și inteligențele artificiale nu fac altceva decât să pună mai ușor respectivul click la dispoziția „overlorzilor” sistemului. Scenariile de la Hollywood de „predictive programming” sunt oarecum depășite de viteza și ușurința cu care poate fi acum manevrat butonul achizițiilor. Nu vă mai mirați că majoritatea achiziționează mereu același gunoi comercial și ideologic, și nici că principalele industrii ale UE sunt hiperreglementarea, turnătoria digitală și producția de rapoarte despre sustenabilitate și durabilitate. Explicația acestui comportament auto-destructiv o aveți mai sus.
Lumea este într-o pauză hipnotică, într-o perioadă de uluire și de șoc atât de profund încât orice demență, orice sugestie de autodistrugere, orice tiranie a imbecililor ar putea fi plantată direct în subconștientul colectiv și ar determina omul-mulțime să creadă sincer că ceea ce face este rezultatul voinței sale „libere” și raționale. Dacă ar exista extratereștri rău-intenționați, care ne-ar dori lumea și Pământul, nu ar fi nimic mai simplu acum decât să ne umple pe dinăuntru, căci mulți de-ai noștri au fost deja goliți, întru slava a orice au vrut păpușarii lumii „noastre”. Dar nu e nevoie de ființe malefice din alte lumi pentru asta: ni s-au impus demoni tereștri, suficient de răi pentru a ne distruge ca specie. Știați că, recent, „terapeuții” și progresiștii americani au făcut loc în lumea „corectitudinii” politice unei noi minorități care își pretinde drepturile inalienabile? Se numește transautist și se identifică drept persoana care, deși nu suferă de autism, vrea să fie considerat autist. E o lume de psihiatrie, un rezultat al dereglării mentale promovate de „terapeuții” și de scenariștii de la Hollywood ca fiind normalul. „Fii tu însuți” a devenit „fii exact cum îți dictează fanteziile bolnave”. Într-un spital de nebuni în care pacienții, printr-o întâmplare „fericită”, devin medici, personalul sanitar și psihiatrii spitalului sunt încarcerați și transformați în pacienți. Este un film de holiud, dar este și realitatea ultimilor cinci ani. Nu mai există adevăr, există „adevăruri” multiple, stratificate, alternative, simulate, metaversuri suprapuse pe realitatea „clasică”, aia pe care încă o putem percepe cu simțurile și înțelege cu rațiunea, și există meta-adevărurile, construite din certitudinile (re)validate la infinit în grupurile și comunitățile digitale, virtuale, ideologice, de rețea de socializare etc., unde unica lege impunătoare, este semnalizarea virtuții. Adică, ceva de genul Je suis o persoană care detestă litera Z și, deci, refuză să o mai folosească, ori Moi, aussi, je vais me piquer avec le ser experimental sau, în fine, „Je suis quelq’un qui deteste les pauvres et les malnutries”… Apropo, în România nu există drepturi pentru săraci și înfometați, așa cum nu există preocupare reală pentru protecția și integrarea socială a copiilor care suferă de autism. Dimpotrivă, există bullying la adresa lor. Lumea de psihiatrie de azi, condusă pe criteriile cinice și câinoase ale profitului cu orice preț și ale prețăluirii corpului uman (integral sau pe bucăți) și a aerului și a apei și a respirației cu CO2, este săracofobă și flămândofobă. Și asta nu pare a deranja pe nimeni. Oricum, cine are timp și bani pentru astea? Toți banii, toate resursele, tot efortul din lume sunt orientate azi către război, pandemie de cvasinimic, decarbonare, drepturi ale transautiștilor și, cel mai lăudabil, către averea abjectă a oengiștilor și a birocraților și a politicienilor „corectitudinii” și ai „progresului”.
