În epoca noastră, în care cuvântul „religie” a fost deformat și instrumentalizat până la epuizare, nimic nu este mai periculos decât cei care, invocând numele sacru al Islamului, justifică violența oarbă, atentatele sinucigașe, uciderea civililor și terorismul cotidian. Mai ales în conflictul perpetuu care durează de la apariția statului Israel până astăzi, aceste acte de barbarie sunt îmbrăcate cinic în mantia „războiului sfânt”. Însă, dacă ne întoarcem cu adevărat la textele sacre, realitatea devine insuportabil de clară: acești fanatici care ucid astăzi în numele Islamului nu sunt doar trădători ai ordinii internaționale, ci și apostazi ai propriei lor credințe. Puțini dintre cei care discută astăzi despre jihad și terorism au răbdarea să deschidă realmente Coranul. În Sura 2:256 stă scris limpede: „Nu există constrângere în credință”. Nimeni nu poate fi forțat să adere la Islam. Credința nu poate fi născută sub amenințarea sabiei sau a rachetelor. Orice convertire obținută prin violență este o impostură spirituală. Mai mult: Coranul autorizează lupta doar ca mijloc de autoapărare, împotriva opresiunii directe. Niciodată pentru cucerire. Niciodată pentru expansionism. Niciodată pentru răzbunare etnică. Uciderea femeilor, copiilor, bătrânilor, civililor — este interzisă în mod explicit.
Și totuși, exact acest tip de crime sunt săvârșite, zi de zi, sub steagul fals al „apărării Islamului”. Profetul însuși a acceptat războiul doar sub condiții foarte stricte. Au fost formulate reguli clare privind protecția prizonierilor, a necombatanților și chiar a dușmanilor înfrânți. Nicăieri în practica sa nu există vreo justificare pentru teroarea împotriva populației civile. În mod paradoxal, învățăturile sale sunt astăzi deturnate de cei care pretind că-i urmează exemplul.
De peste șapte decenii, unele grupări care se autoproclamă „apărători ai Islamului” justifică războaiele împotriva Israelului prin invocarea falsă a religiei. În realitate, aceste conflicte sunt conflicte politice, etnice și teritoriale, nicidecum bătălii sfinte. Coranul nu legitimează anihilarea vreunei națiuni, cu atât mai puțin a unei națiuni iudaice, care este recunoscută chiar în scripturile islamice ca popor al Cărții. În numele unei ideologii a urii, aceste organizații își ucid propriii civili, își sacrifică propriile comunități și sfidează însăși esența credinței lor. În fapt, avem de-a face cu o formă nouă de idolatrie: politicul se substituie credinței, iar ambițiile meschine de putere sunt ambalate în retorica sacră a Coranului. Acești fanatici nu mai sunt musulmani autentici, ci păgâni mascați, care își ridică propria ură deasupra legilor divine. Ei nu mai servesc lui Dumnezeu, ci ego-ului politic, tribalismului, instinctului de dominație. Este o tragedie că liderii moderați ai lumii islamice nu denunță cu suficientă fermitate această aberație teologică. Tăcerea lor este complicitate. Frica lor este pact cu răul. Cei care ucid astăzi în numele Islamului, în contradicție totală cu învățăturile Islamului, comit nu doar crime împotriva umanității, ci și crime împotriva propriei lor religii. Sacrul devine sacrilegiu atunci când e transformat în armă. Numele Celui Milostiv devine profanat atunci când e invocat de pe buzele celor care varsă sânge. Adevăratul musulman nu ucide copiii, nu distruge casele inocenților, nu înrobește popoare vecine sub pretext religios. Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de o curățire profundă a lumii islamice de această ipocrizie otrăvitoare. Altfel, această religie riscă să-și piardă nu doar credibilitatea în ochii lumii, ci însăși binecuvântarea Celui în Numele Căruia pretinde că vorbește…
