Alături de agricultori şi păstori, se evidenţiază «specializarea în meşteşuguri», despre care grăiesc «remarcabilele realizări artistice şi tehnologice în producerea ceramicii: policromă, lustruită cu negru, canelată sau pictată cu grafit»; «creşterea populaţiei este indicată de densitatea aşezărilor; de exemplu, în arealele est-balcanic şi Cucuteni, sunt cunoscute câteva mii de aşezări şi necropole; satele mari au evoluat spre aşezări urbane» (GCiv, 62). Sanctuarul – în afara peşterii sacre – s-a relevat ca spaţiu ritual al unei colectivităţi pelasge (> valahe), cu edificii consacrate divinităţilor protectoare, benefice, unde se petrec epifaniile / ocultările zeilor, ori în care aceştia îşi află sediul atoatepriveghetor şi din care omul poate obţine / păstra contactul cu divinitatea invocată. Principalele sanctuare ale Pelasgimii (> Valahimii) au fost descoperite la Caput Bubali / Parţa-Banat, Căscioarele-Muntenia, Poduri-Moldova, Ghelăieşti-Moldova, Truşeşti-Bucovina (din Dacia Nord-Dunăreană / România), Radingrad (din Dacia Sud-Dunăreană / Bulgaria), Sabatinovka-Bug (Dacia de Est / Ucraina), Popudnia (Dacia de Est / Ucraina) etc. În panteonul Pelasgimii (> Valahimii) se relevă peste milenii, graţie arheologiei şi tezaurului de mituri / miteme conservate în folclorul pelasg (> valah), „direct în nucleul de la Old European Civilization“: Zeul-Balaur Cosmocreator / Moşul-Balaur, cu ipostazele concomitent-genezice de Fărtat (Samasua > Samos / Dumnezeul Cogaionului, al Sarmisegetusei) şi Nefărtat (Nebeleizis / Gebeleizis, Dracul / Satana); perechea primordială: Dacia > Dochia (Muma-Pământ) – Samasua > Samos („Soare-Moş“ / Tatăl-Cer), Zeiţa-Gaie (sau Baba-Gaia), Zeiţa-Bufniţă, Zeiţa-Raţă, Zeiţa-Broască-Ţestoasă, Zeiţa-Ursoaică, Zeiţa-Vacă, Zeiţa-Ţesătoare, Zeiţa-Şarpe, Zeiţa-Agrară, Zeiţa-Fecundaţiei / Gravidităţii, Zeiţa-Morţii („Doamna Albă“), Zeiţa-Apei-Lustrale Bifrons, Zeiţa-Peşte („Sirena Dunării“), Zeiţa / Fecioara-Dunării şi altele (cf. GCiv, 82 sqq.; PTNem, 28 ‒ 36).
Dintre riturile Pelasgilor (> Valahilor) conservate în mitologie / folclor, în sfera mioritismului („aspect“ folcloric al Zalmoxianismului, sau al „Creştinismului Cosmic“ – M. Eliade) se evidenţiază: cultul craniului – „decapitarea rituală“, cultul „părţii“ din „întregul“ sacru / primordial (ca parte din persoana imolată), întruchipând divinitatea primordială, „tăierea“ / „luarea“ şi îngroparea capului, tăierea în bucăţi şi îngroparea părţilor trupului considerat în întregime sacru, dumicarea / „dimnicarea“ trupului, arderea pe rugul gropii rituale, aruncarea în ţăpi („ţăpuşte“), în suliţe / săbii, antropofagia rituală, lapotul bătrânilor, decapitarea rituală a propriilor conducători gentilici, trepanarea craniilor şi consumarea creierului („strămoşului mitic“) pentru însuşirea forţei regeneratoare a celui jertfit etc.
Dintre textele sacre ale Pelasgimii (> Valahimii) – în afară de Mito-textul hierogamiei Tatălui-Cer şi Mumei-Pământ, în afară de cele două mito-texte de pe Statueta Moşului / Tatălui-Cer de la Ocna Sibiului şi de pe piedestalul acesteia etc. –, mai amintim: Mito-textul de pe fusaiola de la Fafos-Kosovska (Dacia Sud-Dunăreană / Iugoslavia), Inscripţia interioară de pe strachina de la Gradeşniţa-Vraţa (Dacia Sud-Dunăreană / Bulgaria) etc. Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Ardeal (Dacia-de-România), din orizontul anului 5300 î. H. (v. infra, fig. 15), cunoaşte următoarea vectorizare semantic-sincretică: «(I) Lăsat-am arcul de războinic în seama Zeiţei-Gaie, căreia adusu-i-am ofrande, ca şi primelor patru conducătoare, în vreme ce mi-a înălţat / rotit Soarele deasupra; (II) şi am cunoscut în schimb nunta (din cerurile Bradului Cosmic) cu Zeiţa Utu / Utya, Sora-Soarelui, despărţindu-mă de ochii (soţiei mele de pe pământ) şi trecând în lumea zeilor; (III) jertfa-mi de sfânt trup, aninat în trei ţăpi, la rugul înalt, s-o bucuraţi când ochiul (vostru) zări-va pe apele tăriei barca Dumnezeului Samasua > Samos („Soare-Moş“ / „Zamoş“), în capul de-apus al crucii primelor patru conducătoare; (IV) ca, prin cea de-a treia gaură-stea, sufletu-mi în faţă să-i stea, lângă el rostindu-mă, rostuindu-mă Salumasua (Salumos > Salmoş > Zalmas > Zalmoxis, „Omul-Soarelui-Moş“), apoi hărăzindu-mă vouă drept cap / rege întru spor / belşug la cornute, la grăunţe etc.» (PTIr-844).
Tăbliţa-Soare cu scriere pelasgă (> valàhă) din orizontul anului 5300 î. H., descoperită, între altele două, rectangulare, la Tărtăria, din judeţul Alba (Dacia-de-România, afllate azi în Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca). O altă „vectorizare“ semantic-sincretică a Tăbliţei-Soare de la Tărtăria-Ardeal, datorată sumerologului moscovit, Boris Perlov, sună în acelaşi spirit: «Primelor patru conducătoare, întru cunoaşterea de chip a zeului Şane [Samasua > Samos, „Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“], cel mai în vârstă / Moşul [Bătrânul / Înţeleptul, „Sa-lu-moş“ / „omul-Soarelui-Moş“, conducătorul / patriarhul / sacerdotul / preotul-suprem], în virtutea adâncei înţelepciuni, a fost ars, El, Unul.» ( PJT, 3 [Unul devine Sacrul Întreg Cosmic, din seama lui Uniilă, Marele Preot / „Lu“ – cf. VMR, 99 / 424]).
În orizontul anului 5300 î. H., Pelasgii > Valahii din Ardeal (Dacia-de-România, din aria Cogaionului / Sarmisegetusei), sacrificau / ardeau periodic, din cinci în cinci ani, după cum s-a reţinut prin „istorii“, pe Regele-Mare-Preot-al-lui-Samasua > Samos întru bunăstarea / prosperitatea agricultorilor, păstorilor, vânătorilor / pescarilor-dunăreni, din „ţările de munţi / râuri“ cogaionic-circumscrise: Ardealul, Crişana, Banatul, Oltenia etc., subordonate marelui centru administrativ-religios-războinic, „capitalei religioase“ cu templele / sanctuarele celor din panoul religios central (mai târziu, cu Sarmisegetusa, „fortul / tusa sâgilor regelui-zeu-medic, Sarmis“), după cum lasă a se înţelege şi celelalte două tăbliţe „scrise“, dar rectangulare, ce-l însoţeau pe rug ca talismane.
În orizontul anului 5300 î. H., Pelasgii > Valahii din „ţările de râuri / munţi“ circumscrise sacrului centru religios-militar-administrativ al Cogaionului / Sarmisegetusei aveau deosebita conştiinţă a jertfei lor întru unitatea de neamuri / triburi şi de teritorii aparţinând acestora – graţie lui Uniilă – unitate ce se constituie dincoace de orizontul anului 4400 într-o formaţiune statală a Pelasgimii > Valahimii. Sacrificiile umane ale conducătorilor / „regilor-zei-medici“ din Cogaion / Sarmisegetusa, dintre orizonturile anilor 5300 şi 1600 î. H. (până la Reforma Zalmoxianismului ), au fost reale − reformatorul Salumasua > Salmas / Zalmas > Zalmoxis „ar fi fost al 741-lea rege-zeu-medic“ de urma a fi jertfit, dar care la „potrivitul timp“ a descoperit sacrul scenariu al trimiterii Mesagerului Celest prin aruncarea în trei suliţe / ţăpi…
_________________
*Bibliografia de sub sigle:
GCiv = Marija Gimbutas, «Civilizaţie şi cultură» (traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989;
VMR = Romulus Vulcănescu, «Mitologie română», Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985;
PTIr-844 = Ion Pachia-Tatomirescu, «Textele sacre ale Pelasgiei Vechii Europe…», în «Renaşterea bănăţeană» (Timişoara, ISSN 1221-4051), nr. 844, 5 decembrie 1992, p. 9;
PTNem-114 = Ion Pachia-Tatomirescu, «„Nemurirea“ între Gura-de-Rai („Miorița“) şi Salmoş (Salmas > Zalmas > Salmox / Zalmox)», în „revista Fundației Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea Romȃniei“, «Dacoromania», Alba Iulia (ISSN 1222-8753; director: Ioan Străjan ; redactor-şef: Ion Mărgineanu), anul al XXVI-lea, nr. 114 / 2024, pp. 28 – 36.
