Și totuși, nu, nu împrumuturile, nu continua creștere a datoriei de țară, a accentuării procentului acesteia în raport cu PIB -ul, nici prăbușirea economică prin devalizarea, la fel de continuă, pragmatic, programată, pe decenii, a industriei, nici predarea piețelor de desfacere către interese total străine, chiar venetice, față de cele ale țării, sunt acelea care duc la ruinarea fatidică a unui stat… Căci, acestea pot fi depășite… Crizele financiare pot fi surmontate, devalizarea monedei poate fi compensată… Mai ales când țara mustește de resurse naturale și… geo-strategice neștiute. Ca paradoxuri și paradigme economico-politice ale zilei de mâine… De care, în mare parte, nu avem habar acum, pentru că ele au o izvorâre naturală din însăși conjunctura, în continuă evoluție (chiar și involuție, dacă știi să o folosești pragmatic, precum afectarea consumului, a piețelor de desfacere de războaiele de lângă tine)… Catastrofale sunt deciziile acelora care conduc țara… Supunerea obedientă a acestora față de oricine altcineva dar nu propria țară… Cuvintele, deciziile, acțiunile… Mai ales când ele nu se izbesc de zidul pe care ar trebui să-l facă o națiune contra exceselor, „partipiurilor”, „lobbyurilor” suspecte, trădărilor guvernanților ei… Pentru că o țară nu este cu adevărat într-un scenariu fatidic din cauze economice, financiare, fiscale… Vezi, Grecia… Ci când demnitatea, onoarea, măreția de cândva, respectarea ei de către alții au fost roase de dinții necrofagilor de cârmuire pe care țara i-a lăsat să rupă, să sfârtece din trupul trecutului și prezentului ei…
O țară este cu adevărat în impas când toți cei din jurul ei își permit să o trateze ca pe o cârpă… Să șteargă cu ea locurile unde lucesc poftele și interesele lor, să strângă zoaiele altora cu ea, să o calce în picioare pentru că s-a lăsat și se lasă… O țară este în pragul unei crize reale, cea a prestanței sale, a putinței de a mai dispune de propriile decizii, de a mai fi reprezentată în interesul ei, când până și statele vecine își permit să ia decizii ce o privesc fără ca măcar să o mai întrebe… Pentru că speculează tocmai faptul că însuși guvernanții ei, despre care știu mai multe decât vom ști noi vreodată, au puncte sensibile, șantajabile, aplecări nativ-„talleyrandiste” spre trădări și vânzări de și din țară…
State ce au profitat și profită de slăbiciunea noastră, ca nație în netrezire, și aplecarea servilă și trădător-venetică a guvernanților… Asta a făcut și Ucraina prin lucrările de pe canalul Bîstroe… Și ale căror consecințe se văd azi, la nivel de mediu, în ecosistemul Deltei Dunării și, cât de curând, economic, ca venituri în scădere din PIB -ul țării, la nivelul logistic predat, acaparat de alții, prin preluarea controlului infrastructuri portuar-fluviale și portuar-maritimă… Și tot asta pare acum a fi dispus să facă și singurul prieten „iorganian” -istoric al României, în afară Mării Negre: Serbia. Care și-a găsit un aliat în cel ce i-a fost vrăjmaș în anii ’90, „unchiul Sam”, fiind gata să demareze prin acesta lucrări hidrotehnice („Porțile de fier 3”) afectând iremediabil ecosistemul fluvial al României… Și „inputul” energetic, prin diminuarea debitelor de apă ale capacităților de producție ale centralelor Porțile de fier 1 și 2, prin construirea, în amonte de acestea, a unei hidrocentrale cu stocare, cu sistem de pompare a apelor într-un imens bazin de defluire…
Și așa cum sunt, iată!, pe cale să procedeze Grecia și Turcia… Care își dispută acum reconfigurarea pozițiilor și centrelor lor de influență în NATO, inclusiv pe resurse și infrastructuri ce ne privesc, practic, Turcia încercând să anuleze planul actual de interconectare a conductelor de combustibil ale NATO cu Bulgaria și România, și în care Grecia ar juca un rol cheie, cu scopul de a-și promova propria versiune ca fiind mai puțin costisitoare: crearea unei rețele de conducte de combustibil pe flancul estic al Alianței… Astfel, Ankara promovează la nivelul NATO propria-i idee de construire a unei conducte care să o conecteze cu Bulgaria și, în viitor, cu România, încercând să anuleze participarea Greciei la efortul de creare a unei rețele de combustibili pentru flancul estic (sistemul de conducte est-european – EEPS). Sistem în cadrul căruia, Grecia a propus Alianței NATO construirea unui nou tronson de conducte, cu o lungime totală de aproximativ 290 kilometri, plus două depozite de combustibil și o stație de înaltă compresie, cu un cost total de 400 de milioane de euro, apoi conectarea modală la magistrala verticală pentru a permite transferul prin România către restul Europei. Asta în vreme ce Turcia are în planul pe care vrea să-l impună în cadrul NATO construirea unui nou tronson de conducte, de aproximativ 115 kilometri, de la Istanbul până la granița cu Bulgaria, precum și a unei stații de înaltă compresie, apoi conectarea la rețeaua modală de la noi, totul la un cost mult mai mic, de circa 130 de milioane de euro
Or, deși ar trebui să fim în centrul de lobby a celor două, lipsa de prestanță a României se citește, și nu doar la nivel diplomatic, prin totala absență a unor acțiuni de curtoazie dinspre cele două către noi… Pentru că, și Turcia, și Grecia, știu că nu au nevoie „să ne curteze”… Oricare va fi aceea care va „domina” în poziționarea din cadrul următoarei sfere de puteri interne a Alianței, grație infrastructurilor energetic-portuare și a conductelor (existente ori în construcție, și chiar proiectare)… Și nici una dintre ele nu se deranjează să-și asigure antrenarea României de partea ei… Pentru că știu că deciziile în România, spre deosebire de cele luate în cele două țări, din care Grecia, să nu uităm, a plecat mult prea recent dintr-o situație mult mai gravă, economic, financiar decât noi (dar nu și ca demnitate și manifestare identitar național naționalistă!), nu sunt luate de noi… Și chiar dacă, în jocurile de poziționare, deloc pe după perdele sau cortine, în sferele „status”, de jucători sau de marionete, de decidenți ori simpli pioni, din Alianța NATO non americană de mâine, Turcia și Grecia se contrează prin punerea pe masă a unor atuuri în care componenta energetică românească, ca resurse din Marea Neagră și noduri modale de oleoducte și magistrale de gaze, este esențială în asigurarea fluxurilor pentru restul Europei, totuși, noi lipsim cu desăvârșire din discuții… Nu suntem nici măcar pomeniți în planurile celor două ca parteneri… Nu suntem „curtați”, nu ni se oferă avantaje și poziții pentru a alege pe care „mână” să mergem… Pentru că ne lipsește total diplomația și, deloc magistral pentru noblețea de mâine a unei națiuni, stăm astăzi în aceeași postură de continuă victimă… Pe linia cortinelor de mâine, mereu „deplasabile”, ca o marionetă controlată (nici măcar „doar” ghidată persuasiv ori prin trădările guvernanților)…
