El stă nemișcat, cu pielea crăpată de secetă, cu plămânii plini de fum și de șoapte despre război, cu inima bătând în ritmul disperat al sirenelor și al clopoțeilor de alarmă. Nu e o metaforă exagerată, e o constatare: pământul a devenit o pădure de uscăciuni. Nu cea care își pierde frunzele în toamnă, ci cea care-și arde rădăcinile în propriul său foc, în care trunchiurile nu mai susțin viață, ci doar umbre de ură, iar vântul nu mai aduce ploaie, ci ecoul unor cuvinte care se răspândesc ca flăcările: „dușman”, „altul”, „străin”. Această pădure nu a crescut într-o noapte. A fost plantată cu semințe de teamă, udată cu lacrimi de neplâns, îngrășată cu tăcerea celor care au preferat să nu vadă. Războiul nu este doar explozia unui proiectil sau groaza unui refugiat, e o stare de spirit care se răspândește ca ciupercile toxice în solul indiferenței. El nu începe întotdeauna cu tunuri, ci adesea cu tăcere lungă în fața nedreptății, cu un „nu mă privește” rostit în fața suferinței altuia, cu o imagine virală transformată în glumă, nu în chemare. Fiecare bombă care cade într-un oraș distruge nu doar ziduri, ci și încrederea în ideea că lumea poate fi comună și astfel, pădurea de uscăciuni își întinde ramurile și în sufletele celor care nu au văzut niciodată un front, dar au învățat să se teamă de cel care vorbește altă limbă, crede altceva, iubește altfel.
Pandemia a fost un alt foc care a ars pășunile de solidaritate. Nu doar că a expus fragilitatea corpului uman, ci și slăbiciunea legăturilor noastre. Am închis porțile, dar am deschis în schimb ușile bănuielii: „e bolnav?”, „a fost în străinătate?”, „a încălcat regulile?”. Masca a devenit, pentru unii, un scut, pentru alții, o mască de ură. În această pădure uscată, virusul nu a fost singurul ucigaș: a fost alături de izolare, de panică, de acea tendință îngrozitoare de a transforma suferința într-un joc de vinovății. Pandemia nu a creat diviziunile, le-a expus, le-a amplificat, le-a uscat ca un soare implacabil peste un câmp de grâne nepăzit. Și ura între popoare? Aceasta nu e un rezultat, e un instrument. Un instrument ascuțit, bine ascuțit în laboratoarele propagandei, în studiourile de dezinformare, în comentariile anonime care se înmulțesc ca ciupercile pe trunchiurile uscate. Ura nu se naște din indiferență se naște din lipsa de cunoaștere, din absența de la întâlnire, din refuzul de a asculta o poveste care nu se potrivește cu cea pe care o ținem în mână ca pe un talisman. Ea nu se hrănește cu adevărul, ci cu repetiția, cu simplificarea, cu reducerea unui întreg popor la un singur gest, o singură imagine, un singur moment de rău. Și astfel, pădurea de uscăciuni nu mai are nici un copac viu, doar stâlpi de cenușă, în jurul cărora oamenii se adună nu pentru a construi, ci pentru a se apăra unii de alții. Dar eu mă gândesc că pământul nu e mort, e doar adormit. Sub crăpăturile uscăciunii, apa încă curge.
Sub cenușa războiului, semințele de pace nu și-au pierdut germinația. Sub masca pandemiei, inima umană bate încă cu același ritm lent, dar neschimbat. Pentru că o pădure nu se reface prin ordine, ci prin rădăcini care se întâlnesc sub pământ, fără să se vadă, fără să se judece, doar să se atingă. Să plantăm, deci; nu cu vorbe mari, ci cu gesturi mici: un „bună ziua” spus într-o limbă străină, o mână întinsă fără întrebări, o ascultare fără judecată, o întrebare sinceră în loc de un răspuns gata făcut. Pentru că nu există pădure care să nu înceapă cu un singur bob și ploaie. Nu există pământ care să nu știe în adâncul său, cum să viețuiască din nou.
O să-mi spuneți că sunt fricos, că am teamă de umbra războiului? Nu , nu sunt fricos, am avut norocul să trăiesc într-o epocă în care lumea era mai bună. Am viețuit și am întâlnit oameni adevărați, nu ca acești lideri politici care nu știu ce înseamnă a fi uman. Am auzit un lider european care spunea: că nu îi este teamă de bomba atomică. Apoi m-am întrebat dacă în școala la care a mers a făcut istorie? Dacă a auzit de Hiroshima și Nagasaki? Noi am învățat la școală despre acel „Surâs al Hiroshimei” din poezia poetului Eugen Jebeleanu. Iar după ce am citit am înțeles că nu trebuie să se mai repete așa ceva. Dar astăzi avem lideri „grozavi” care ne surâd „a altă Hiroshima”. „Ce ceață deasă, vai ce ceață mare. Unde-i cărarea, doamna-nvățătoare?”…
Dar să fie pace!
