Nu, nu este o reușită financiară a Fiscului… Nu este un succes bugetar al statului… Este doar un alt capitol de prăduială, devalizare și depatrimonizare a țării… Căci, vorba aceea, unde-i „Coiful”, unde-s tablourile?!… O tâlhărie de țară în care Anaf –ul, prin faptul că a vândut la licitație toate tablourile confiscate de la un infractor, ba, încă, printr-o anumită casă de licitații (de castă), și nici măcar la nivelul propriei instituții, chiar și prin „strigare” alături de alte produse și mărfuri confiscate, e drept, mai puțin interesante din punct de vedere cultural-artistic, nu se dovedește cu nimic mai presus decât coțcarul amorezat de artă de la care le-a confiscat. Dimpotrivă, ar trebui să împartă dimpreună cu acesta niște metri pătrați de celulă… Și împreună cu toți aceia care au pus umărul la acest rapt de artă din România… Pentru că era o ocazie să aducem atâtea lucrări de artă în sfera patrimonială a țării (nu a statului, nu a clicii, nu a guvernanților)… Lucrări ce ar fi meritat un muzeu doar pentru ele… Cu o secție de patrimoniu național regăsit, întors acasă, fie și prin achizițiile din șpăgi ale unui infractor, și curățate de blamul de lotrii de stat prin confiscarea și punerea sub sechestru făcute de autorități, dar și cu o secțiune de artă universală pentru tabloul lui Picasso… Dar statul s-a grăbit să „scape” de ele… Să le scoată legal din sfera sa de responsabilitate… Iar pentru asta le-a pus la vânzare prin licitația organizată printr-o casă de licitații privată… Când trebuia să rămână custode al lucrărilor și să le liciteze la nivelul instituțiilor statului prin intermediul unor agenții internaționale… De exemplu, „Sotheby’s”, „Christie’s London” ori „Artcurial Paris”, prin care le-a cumpărat, inițial, infractorul colecționar… Și care le voia într-o galerie în țară…
Am pierdut dară ocazia de a avea un muzeu pentru aceste lucrări… Iar acum, prin infracțiunea de abuz în serviciu, în decizii, și în depatrimonizare, un al doilea infractor (statul, deh!) le-a îndepărtat de muzeele noastre… De patrimoniul național, pentru lucrările lui Grigorescu, Tonitza, Brauner, dar și de secția universală pentru Picasso…
Și nu este deloc un „succes financiar”… Indiferent de suma încasată… Pentru că patrimoniul național, aidoma casei strămoșești, țarinei, vetrei, nu se vinde… Iar statul, prin instituțiile sale, prin oamenii responsabili din acestea, poartă vinovăția dejuridizării statutului juridic al tablourilor, aflate sub sechestru asigurator și vinderea lor la licitație, poate chiar intenționat în această procedură, aproape „cu dedicație”, pentru a putea fi cumpărate de cine trebuia… Altminteri, dacă tot voia să le vândă pentru a face rost de bani, în fapt, un mare mizilic (aproape 800 000 euro) față de ceea ce risipesc zilnic acești guvernanți, de ce nu s-a transformat chiar statul în achizitor pentru unul dintre muzeele noastre de artă?… Pentru că nu despre „bani” era vorba… Nici din perspectiva încasării lor la buget prin vânzarea tablourilor (bani pe care să-i dăm oricum la alții, după ce împărțim comisioanele pe caste, nu-i așa?!), nici din cealaltă posibilă „viziune”, a cheltuirii de bani de către stat pentru achiziția lucrărilor pentru noi, fie și prin luarea din banul public a 800 000 de euro, pentru că, fonduri erau la buget… Nu au fost poate când „Cumințenia Pământului” aștepta să-și găsească locul în patrimoniul țării… Dar acum erau… Erau măcar din banii încasați din procentul de asigurare a „Coifului dacic de la Coțofenești”, furat, alături de trei brățări dacice, din expoziția deschisă la Muzeul Drents din Assen (Olanda)… Dar da, precum „Coiful”, așa și bani de pe mâna hoților de la guvernare… Lipsesc cu desăvârșire… Și cum altfel, când, în fond, nici până astăzi nu a fost prezentat public modul de alocare a banilor primiți de la olandezi drept despăgubire?… S-au dus la bugete?… Au căptușit niște „găuri”, dar nu cele ale sărăciei publice, mai degrabă pe acelea „date” de foamea și lăcomia lotrilor de (la) guvernare?… Căci, din cele 5,7 milioane de euro încasați, se puteau alocau 800 000 de euro pentru cumpărarea de către stat a acestor tablouri și amenajarea unui secții muzeale… Nu, nu ar fi compensat defel pierderea Coifului dacic… Nici nu ar fi fost vorba despre asta, ci de a da o utilitate publică, pentru țară, pentru ceea ce lăsăm în urmă, banilor din asigurarea „Coifului”…
Dar țara nu știe nimic de acei bani… Și nici de „Coiful dacic de la Coțofenești”… Și, curând, nici de cele 34 de tablouri de patrimoniu național și universal, „Colecția Darius Vâlcov”, cuprinzând și două tablouri ale lui Nicolae Grigorescu („Car cu boi, pe cale de dimineață” și „Car cu boi, la asfințit”), trei picturi ale lui Tonitza, o lucrare aparținând lui Victor Brauner („La relation”, 1952) și un desen semnat de Pablo Picasso („Scenă de coridă”)… Va ști însă când va veni ceasul următoarei malversațiuni a acestor tâlhari ce ne conduc… Când, „Coiful” va fi recuperat, și da, statul va trebui să dea înapoi banii din asigurare… Și nu neapărat doar cele 5,7 milioane de euro… Pentru că, nu întâmplător, contractul de expunere (și de furt, puteau scrie direct în preambul lui) nu a fost făcut public nici până azi… Ca alt act parte a secretomaniei hoților de (la) guvernare… Pentru că asigurarea a fost făcută pentru 30 de milioane de euro, am primit aproape șase, echivalentul valorii de inventar muzeal – și avem iată și motivul pentru care, de fapt, nu s-a făcut de către experții noștri reactualizarea de inventar la suma pe care o merita un bun de patrimoniu de vatră strămoșească înainte de a-l scoate din țară, dar, probabil, la restituirea coifului (când va fi găsit), ne vom trezi că va trebui să achităm întreaga sumă pentru care s-a făcut asigurarea… Că ne pricepem la d’astea… În fine, nu noi, lotrii… Că au prăduit ei o țară, nu se împiedică de o galerie, de un coif, de un tablou (fie și cu… boi)…
