Arhiva zilnică: 25 ianuarie 2026

Absurdul ca paradigmă a unui scenariu „de lucru” deja distopic: „2027” – doar un altfel de import de gaze, petrol și uraniu (post)„putinist”…

Data: 30 ianuarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Noroc, vorba aceea, cu ăsta micu’, zis și „Piticul”, al lui hoașca aia de la Bruxelles… Și tanti, și camarila!… Că, de la prafuri, de la autosuficiență ori de la pornirile lui lăudăroase de aproape următor mare Napoleon al Europei ucrainizate (poate de aia îl și adoră Macron, mai știi?!…), Zelenski tot devaluează scenariile de mâine în fața publicului (internațional) de astăzi… Și, uite așa, aflăm și noi ce matrapazlâcuri mai pun la cale paiațele de la Bruxelles… Că, altminteri, degeaba avem europarlamentari și agenții de influență („lobby”) pe acolo… Noroc, dară, cu piticul agasant, care, acum, a început răcnească (ăsta ar mușca și țâța care l-a făcut mare în Europa, ferice de tanti Ursula că nu mai are de unde să îi dea!), zbierând, dară, nu că Ucraina ar putea adera cândva, ci va adera cert până în 2027… Nu „pe bucăți”, nu „pe capitole”, nici „pe liniuțe” (nici măcar din ălea de tras pe nas), nici „etapizat”, așa cum s-a grăbit Europa să expliciteze ieșirea lăudăroasă a lui Zele de intrare negreșită a Ucrainei în UE, aia „pe pași” fiind doar de refren de caterincă publică… Pentru că, știe el sigur, nu pe surse, Ucraina va adera la UE în 2027!… Și, deh’, deloc stranie coincidență de aritmetică în stele (ale UE), tot în 2027 trebuie să se mai săvârșească un pas, de data acesta impus de Europa propriilor membre, acela de interzicere totală a importurile de gaze din Rusia… Decizie asumată aproape „otova” de maimuțele europene mâncând din mâna Bruxelles -ului… Cu două excepții, Ungaria și Slovacia, iar, pe drumul de ridicare biped-politică (!) spre poziția vitruviană de refuz, posibil și Bulgaria, care s-a abținut de la vot, toate celelalte state membre semnând docile… Chiar dacă poziția de forță a Bruxelles -ului a trecut deja de linia roșie a despotismului de clică bolnavă, acolo fiind vorba de crimă de națiuni și suveranități, de crimă organizată, fascistoidă… Pentru că tratatul UE impune dreptul suveran al statelor membre de a decide singure ce fel de resurse energetice să utilizeze și de unde să le achiziționeze… Iar acest „eurofemicid” contra statelor membre săvârșit de Bruxelles nu se va opri aici… Pentru că, interzicere tipurile de energie și a zonelor (țărilor) pentru importul resurselor necesare reprezintă doar o parte a briciului decupând, deloc chirurgical, atitudini, tendințe, mentalități, poziționări, elitist naționaliste și suveraniste, de masa servilismului generalizat-impus… Va urma, după interzicerea dreptului unilateral al oricărui stat european de a alege ce energie și de unde să-și procure resursele, impunerea tipului de energie pentru consum național (și, aparent, doar „verde”) dar și selecția piețelor de unde să se aprovizioneze prin camăta de intermediar a Bruxelles -ului…

Și tot pentru 2027, UE a mai impus statelor membre un termen de aplicare a unei restricții majore: interzicerea totală și a importului de uraniu (îmbogățit) din Rusia… Și nu, explicația nu este deloc cea „vizibilă” acum: faptul că UE procură clienți pentru ofertanții din afara spațiului european (în primul rând, SUA)… Și nu este nici un joc de forță pe care Europa îl poate face doar cu propriile state membre (pentru că în afara UE nu o bagă nimeni în seamă), revărsându-se, frustrată, într-un abuz emoțional-șantajist (comercial, juridic, militar, politic, electoral, de mediu, de chiar drept de viață asupra însăși vieții bătrânului continent) asupra statelor membre UE, într-un adevărat acces de „eurofemicid” al abcesului cangrenos care a ajuns a trasa viitorul Europei… În fapt, până în 2027, cărțile par făcute strict în favoarea „unchiului Sam”… Și în cazul gazelor naturale și al petrolului pe care Europa le va importa de la acesta (din sursele capturate ori aservite prin pozițiile de forță ale lui Trump, precum cele din Venezuela), dar și în cazul uraniului (îmbogățit) necesar centralelor nucleare din Europa. Pe care, Bruxelles -ul nu-l mai vrea din Rusia, același motiv al războiului zgâriind placa platitudinii, ci din Statele Unite… Care, importă la rândul lor din Rusia, astăzi, pentru sine, mâine, masiv, pentru comerțul trumpist „de export”…

O situație urmuziană, în care absurdul, ca paradigmă a unui scenariu deja distopic, se va întinde până în 2027… Când, odată cu aderarea Ucrainei, și transformarea acesteia în cea mai mare putere de impunere europeană, chiar peste cățeii de la Bruxelles, ce vor fi devorați de carcinomul ucrainian în Europa, este posibil să vedem o răsturnare de „agende”, prin obligarea statelor membre să achiziționeze materiile prime energetice doar din Ucraina. Care le va lua, și la nivel de gaze naturale, și de țiței, dar și de uraniu îmbogățit, nu de la „unchiul Sam”, ci din… Rusia (cu sau fără Putin, atunci…), în baza despăgubirilor de război pe care le va cere de la ruși (puțin probabil însă ca Moscova să le accepte) ori subsumate unui acord de sprijin și reconstrucție oferit de Kremlin (ba, poate, chiar în baza unor relații comerciale reînviorate)… De altfel, în pregătirea acestui moment, avem și expansiunea Ursulei spre India („agendă” comercială, ce va fi plătită scump de Europa prin acceptarea infuziei de migranți pe model Merkel), dar și reacțiile ei vitriolante la adresa Statelor Unite, prin amenințarea că nu va mai achiziționa gaze naturale lichefiate (nu de acum, desigur, ci, cum altfel?!, din 2027) din cauza presiunilor trumpiste asupra Groenlandei (și probabil și asupra Canadei, care a „îndrăznit” să oferteze vari resurse Europei)…

Circ pe nisipuri mișcătoare…

Data: 30 ianuarie 2026 by Petru Jipa

Imaginați-vă politica de astăzi ca pe un cort de circ montat pe nisipuri mișcătoare, strălucitor luminat, plin de acrobați, clovni și maeștri în cerc care strigă unii peste alții, în timp ce pământul de dedesubt se mișcă încontinuu, neobservat, până când cineva se împiedică. Nu doar urmărim un spectacol; ținem în mână floricele de porumb și un stingător, nesiguri dacă să râdem, să aplaudăm sau să fugim. Scena politică globală a devenit o clasă de măiestrie a paradoxului teatral. Liderii postează pe Twitter precum comedianții de stand-up, dar legiferează precum birocrații bântuiți de fantomele unor ideologii depășite. Diplomația se desfășoară acum în rafale de 280 de caractere pe minut, servite cu garnitură de emoji. Summiturile climatice seamănă cu sesiuni de terapie de grup în care toată lumea dă din cap grav… apoi se îmbarcă în avioane private către următoarea locație. Inflația este personificată ca un văr viclean care apare neinvitat la fiecare cină în familie mereu flămând, fără să plătească chirie. Între timp, inteligența artificială redactează memorandumuri de politici, în timp ce politicienii dezbat dacă algoritmii ar trebui impozitați sau doar invitați la ședințele de cabinet. Acesta nu este haos fără model, este „absurditate structurată”.

Granițele se întăresc în timp ce poveștile traversează cu viteza luminii. Parlamentele blochează proiectele de lege privind locuințele, în timp ce TikTok-eri rezolvă dilemele de urbanism în info-grafice de 60 de secunde. Democrația, odinioară imaginată ca un stejar impunător, crește acum ca bambusul: rapidă, flexibilă, uneori goală în miez, dar uimitor de rezistentă la furtuni. Populismul nu mai vuiește, vibrează, un zumzet de joasă frecvență în fiecare secțiune de comentarii, fiecare marjă de vot, fiecare flux de știri selectat algoritmic. Nu are nevoie de un manifest; are nevoie de un hashtag în tendințe și de o privire rostogolită la momentul potrivit. Și totuși, iată replica discretă, continuăm să ne prezentăm. Alegătorii stau la coadă în ploaie și căldură. Jurnaliștii verifică faptele la 3 dimineața. Profesorii explică manipularea electorală folosind felii de pizza și sclipici. Adolescenții organizează greve climatice între testele de matematică. Sistemul poate că se rupe la cusături, dar croitorese sunt peste tot: neplătite, necreditate, cosând cu ață încăpățânate și liniștite.

Așadar, ce facem? Nu așteptăm ca dirijorul să coboare clapetele cortului și să declare spectacolul terminat. Nu ne predăm râsului cinicului, cel care spune: „Oricum, totul e o prostie.” Nu. Adevărata comedie nu stă în absurd, ci în refuzul nostru de a nu ne mai păsa în ciuda refuzului. Într-o lume în care schițele de politici concurează cu videoclipurile cu pisici pentru atenție, alegerea de a citi, a pune întrebări, a vota și a asculta rămâne cel mai subversiv act dintre toate. Replica finală nu este gluma, este publicul care rămâne, se apleacă și îndrăznește să rescrie scenariul, rând cu rând, vot cu vot, conversație cu conversație. Ce-ar fi dacă râsul ar fi o oglindă, nu lustruită, ci crăpată, reflectând nu doar chipul, ci și fisurile propriilor noastre presupuneri? Când un președinte se împiedică pe covorul roșu, sau merge pe lângă el. Când pasul său se clatină sub greutatea ceremoniei, primul nostru impuls poate fi un chicotit ușor, involuntar, aproape reflexiv. Dar o pauză: cine ține oglinda și cine stă în fața ei? Râsul este uman, da, dar nu toate râsurile sunt egale. Poate fi căldură împărtășită în vulnerabilitate sau poate fi o armă deghizată în umor. Să-ți bați joc de o împiedicare înseamnă a confunda persoana cu funcția, momentul cu mandatul. Covorul roșu nu este o scenă, este un simbol: al istoriei, al responsabilității, al punții fragile și tremurătoare dintre putere și popor. Când un lider se împiedică, nu cade singur; se împiedică de secole de așteptări, de speranțele și anxietatea a milioane de oameni. A râde de el înseamnă a uita că demnitatea nu este absența imperfecțiunii, este curajul de a persista în ciuda întrebări. Ce caută el pe covorul roșu? Mai mult, râsul are consecințe, răsună. Se răspândește. Modelează percepția.

Un clip viral al unui pas greșit, lipsit de context, de oboseală, de vârstă, de povara pură și copleșitoare a luării deciziilor devine o caricatură. Iar caricaturile, odată desenate, sunt greu de șters. Ele aplatizează complexitatea în comedie, reduc arta de stat la spectacol. Aceasta nu este satiră; satira ascunde adevărul cu ironie. Acesta este reducționism îmbrăcat în veselie, un râs care nu eliberează, ci ne adorm în lene morală. Imaginați-vă că Ion Luca Caragiale coboară dintr-o trăsură prăfuită din secolul al XIX-lea cu jobenul ușor strâmb, cu caietul în mână doar pentru a se trezi în mijlocul strălucirii pâlpâitoare a ecranelor smartphone-urilor, a scandalurilor parlamentare transmise în direct și a indignării alimentate de algoritmi. Nu ar gâfâi. Ar zâmbi: acel zâmbet liniștit, subînțeles, aproape trist, rezervat spectatorilor care au văzut aceeași farsă jucată în costume diferite timp de peste un secol.

Să fie pace!

Din Ucraina în Groenlanda și înapoi…

Data: 30 ianuarie 2026 by Cristi Pantelimon

Războiul din Ucraina nu se dezminte. Va schimba lumea. Xi Jinping a spus-o direct, după întâlnirea cu Vladimir Putin de după declanșarea ostilităților, când a prevăzut schimbări nemaiîntâlnite de un secol. Asemenea schimbări nu s-au mai văzut, într-adevăr, de un secol, de când, stimulată de invitația Angliei, SUA a pășit pe teritoriul european ca putere care a dictat pacea de la Paris. Următorul pas decisiv a fost făcut după al doilea război mondial, când, din cauza vechiului antagonism ruso-german și franco-german (practic, blestemul Europei moderne), continentul european a fost pe jumătate ocupat militar de SUA. Elementele care au dictat atunci ocuparea militară a Europei lipsesc azi. Germania și Rusia aveau legături economice din ce în ce mai strânse. Franța și Germania reușiseră să îngroape securea războiului; mai mult, se vorbea despre partajarea nucleară, adică despre posibilitatea ca cele două state să se angajeze împreună în gestionarea militară a bombei atomice. Nici relațiile Franței cu Rusia nu erau deloc proaste. În plus, China, puterea cea mai impunătoare a Eurasiei, începuse să se lege de subcontinentul european prin giganticul proiect al Noului Drum al Mătăsii.

În aceste condiții, prezența militară americană pe continentul european era superfluă. Doar un război ar mai fi putut să justifice așa ceva; și am avut războiul din Ucraina. Problema este că, odată început, acest război nu putea fi pierdut de Rusia decât dacă întregul continent european s-ar fi mobilizat împotriva ei. Caz în care, s-ar fi ajuns, cel mai probabil, la un război atomic. Dar ce sens ar fi avut acest scenariu apocaliptic? SUA au știut de la bun început că războiul e pierdut și de aceea nici nu au asistat Ucraina la capacitate maximă. Problema americană era să vadă dacă unitatea Europei se clatină și, mai ales, dacă Europa și Rusia se pot antagoniza pe termen lung. Dar, dacă strategii americani gândeau astfel, nici europenii nu erau naivi. Războiul se va termina cu victoria simbolică a Rusiei. În partea occidentală, nu avem responsabili. SUA au ridicat în aer porumbelul păcii, iar europenii se pregătesc de același lucru. Momentul este critic pentru NATO, iar pasul decisiv pe care americanii îl pot face acum este să pregătească momentul post-NATO.

A privi Eurasia ca un întreg este dureros, dar, probabil, SUA percep acum o atare realitate. Groenlanda este un Taiwan imens în fața masei eurasiatice. SUA se pregătesc de apărare în acest fel, securizându-și (ca de obicei) căile maritime (în cazul acesta traversarea prin N-V dinspre Pacific spre Atlantic). Căile de comunicație sunt vitale pentru orice talasocrație. S-a văzut în scurtul și dramaticul episod al Venezuelei. Bugetul imens al SUA pentru apărare pentru anii următori, care a crescut cu 50 la sută, în condițiile în care a început, de fapt, retragerea de pe diferite aliniamente europene, spune multe. SUA se vor baricada.

Între timp, așa cum era de așteptat, Franța a preluat inițiativa apărării europene. E. Macron declară că sistemele antiaeriene franceze sunt superioare Patriotului. Vom fi invitați și noi să le cumpărăm – și le vom cumpăra, cel mai probabil. Rămân, evident, câteva necunoscute. Marea Britanie joacă un joc ambiguu. Laburiștii fac loc Chinei în insulă (sunt deja proteste pentru imensa ambasadă a Chinei de la Londra), conservatorii mai privesc spre Washington. Dar insula britanică e prea izolată și prea mică pentru un război atât de mare. Fără Eurasia, nici ea nu poate reprezenta mare lucru. În plus, într-o mișcare de sufocare, China deja a pus piciorul în Canada, care recunoaște, prin vocea primului ministru, Mark Carney, că e timpul noii ordini mondiale (cea a Chinei). Când s-a vehiculat ideea aderării Canadei la UE (probabil se va mai auzi), era vorba despre același lucru. Eurasia bătea în poarta SUA, prin intermediul UE.

Polonia a fost mereu calul troian al talasocrațiilor între Germania și Rusia. Va mai fi? Nu știm câtă vreme. Cu o Românie în care fragila putere europeană rezistă bine, Polonia va ezita să mai joace rolul indus de Washington. Va fi din ce în ce mai greu.

Toate aceste reașezări vor lua timp, poate decenii. Dar americanii privesc cu anticipație de decenii și se pregătesc. Nici ceilalți nu stau degeaba. Când un strateg rus declara în anii 90 că extinderea SUA și NATO spre Est va epuiza America, probabil că rușii se așezaseră deja la pândă, alături de tovarășii chinezi! Acum a început Stalingradul de rit nou. Războiul din Ucraina este urmarea primului război mondial, în care puterile europene ajunseseră la apogeul dezbinării. Incapabilă să se unească sub sceptrul lui Napoleon și sub ambiția lui Hitler, Europa se va federa în jurul înțelepciunii milenare chineze și a resurselor Rusiei. În caz contrar, ea va fi strivită sau măcar bine înmuiată de valurile Atlanticului!

Hoțul…

Data: 29 ianuarie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Eram în clasa a VI-a, la școala din Malovăț. În fiecare an, în luna octombrie, făceam „practică agricolă”. Asta însemna întreruperea cursurilor și folosirea elevilor la strângerea recoltelor de pe câmp. Eram duși în coloană la tarlalele ceapeului și fermei de stat să culegem porumbi, struguri, mere sau ce mai trebuia. Cei din Malovăț nu am ieșit niciodată din hotarul comunei, dar cei din oraș erau duși în comune, la distanțe mari și acolo erau cazați în barăci și vagoane, ori pe la casele localnicilor. Practica dura, oficial, două săptămâni, dar, în realitate, putea să cuprindă toată luna octombrie, în funcție de recolta care trebuia adunată de pe câmp. Într-una din zile am fost duși la cules de mere la ferma de la Bârda. Era puhoi de lume la cules. Veneau din satele din jur oameni cu ziua, dar erau aduși cu camioanele și remorcile oameni din Dolj sau din sudul Mehedințiului. Erau cazați la dormitoarele sediului fermei și la barăcile special construite, li se gătea masa de trei ori pe zi. Nouă, elevilor, nu ne dădea nimeni nimic pentru munca prestată. Eram fericiți dacă puteam să mâncăm pe săturate fructe și să sustragem și noi la sfârșitul zilei de muncă niște mere, pe care le ascundeam prin buzunare sau în sân. Nu aveam voie cu plase ori alte bagaje. Pentru profesorii ce ne însoțeau era altă situație. Ei aveau voie cu bagaje. Când am ajuns la tarlaua de meri a fermei de la Bârda, ni s-a repartizat locul unde trebuia să lucrăm noi, elevii, ni s-a arătat cum să culegem merele, cum să le verificăm, cum să le așezăm în lădițe. După ce au plecat oamenii fermei, profesorii m-au chemat pe mine și pe colegul meu, Vasile Crumpei, zis Tarzan. Eu eram din Bârda și cunoșteam cel mai bine locurile, iar Vasile era mai voinic și bun de cărat greutăți. Ne-au dat multe sacoșe, plase și genți și ne-au spus să mergem prin plantație și să le umplem bagajele cu mere cât mai frumoase și sănătoase. Zis și făcut! Ne-am dus și am început munca.

Eram bucuroși că nu aveam normă și fusesem lăsați să lucrăm în voie. Pe la prânz bagajele erau aproape pline. Trebuia să le cărăm la locul unde erau profesorii și ceilalți elevi. Iată că apare însă Romică Păuleț, unul din paznicii fermei. Era cel mai de temut dintre paznici. Era înalt și puternic, și mulți îi simțiseră pe spinare măciuca, toporul sau frișca. Îl cunoșteam demult. Lucra cu taticu la fermă de mulți ani, erau buni prieteni, venea de multe ori la noi în casă, ședea la masă, glumea și cu mine. Atunci era însă de nerecunoscut. Leu paraleu, nu alta! Tuna și fulgera. Ne-a somat să nu fugim și ne-a ordonat să luăm bagajele și să mergem înaintea lui. Fiindcă erau prea multe și prea grele, ne-a ajutat și el să le ducem. Ne-a zis multe și de toate. Am ajuns la barăci, acolo unde erau cazați cei veniți la muncă de departe. Aceia tocmai erau la masă. Paznicul ne-a prezentat: „Iată hoții! Fură mere pentru profesori. De asta le dă lor note mari la școală. Acum însă li s-a înfundat. Cutare, du-te și anunță-l pe domnul inginer să vină încoace. Cutare, du-te și chemă-l pe Midoroiu și pe nepoată-sa Janeta. Să vină cu clanareta și tobița. Facem câte o tablă, pe care scriem mare „HOȚ” și le-o atârnăm ăstora de gât. Chemăm miliția și plecăm cu ei prin sate. Midoroiu să cânte din clanaretă, Janeta să bată din tobă și noi să strigăm: „Hoții, hoții, am prins hoții!” Lumea uitase de mâncare și râdea ca la circ. „Io-te, ăsta mai vrea să se ducă și la școala de popi!

Nu mai știu bine ce-a mai zis paznicul, fiindcă urechile mi s-au înfundat. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Mi se părea că toată lumea se prăbușește asupra mea. Dacă s-ar fi deschis pământul și m-ar fi înghițit în momentul acela aș fi fost cel mai fericit. La un moment dat, parcă anume să ne facă „vânt”, Romică s-a depărtat puțin de locul unde ne aflam. Atât ne-a trebuit. Am țâșnit ca din praștie și am pornit-o într-o goană nebună prin plantația de pomi. Auzeam în urmă strigăte și chiuituri. Nu-mi amintesc să fi fugit vreodată mai repede ca atunci. Mă loveau crengile peste față, săream peste tufele de mărăcini. Nu contau gropile, cioturile, piedicile. Trebuia cu orice preț să scap. Am ajuns la Ogașul lui Dorobanțu. Umblasem de câteva ori cu vitele pe marginea pădurii care-l înconjura, dar niciodată nu avusesem curajul să intru în pădure și mai ales să cobor în ogaș, la izvoarele pârâului Caminic. În ziua aceea am făcut-o. Am pătruns în pădure val-vârtej, ca o ciută hăituită, am parcurs cei câțiva zeci de metri de pădure și apoi am sărit pe o râpă amețitoare. Nu știu câți metri avea hirigoiul, dar, după ani, când am revăzut locul, nu-mi venea să-mi cred ochilor că am putut sări pe acolo și că am scăpat cu viață, nevătămat, cu oasele nezdrobite. M-am ascuns pe după radini, tufe și copaci și am pornit-o încet la vale, pe firul apei. Mi se părea că de peste tot sunt urmărit, că armate întregi de milițieni și de paznici sunt în căutarea mea. Tremuram din toate încheieturile. Până în amurg am stat în ogaș și am așteptat dintr-un moment în altul să fiu „executat”. Am ieșit tocmai la poteca ce făcea legătura între Dealul Dobresc și Dealul Pârvăneștilor din satul Colibași.

Acasă am ajuns pe întuneric. Eram plin de sânge, cu fața zgârâiată, cu cămașa ruptă. Tare s-au speriat părinții. Trei zile nu m-am dus la școală, de teamă că voi fi prins acolo și arestat. Când m-am dus, m-am apropiat cu mare teamă. Copiii se jucau, înainte de a pleca la muncă, parcă nimic nu se întâmplase. Am aflat că la sfârșitul programului din ziua cu ghinion, elevii de la Malovăț luaseră bagajele profesorilor pline cu mere și plecaseră, fără să le fi zis cineva ceva. Vasile Tarzan fugise prin plantație, dar nu intrase ca mine în ogaș, ci ieșise undeva la șosea, ducându-se de acolo acasă, la Malovăț. Tăticu a discutat cu paznicul Romică Păuleț și s-a arătat foarte supărat de felul cum s-a purtat cu mine. Romică a venit la noi acasă și, râzând, mi-a zis: „Bine, mă, nepoate, se poate?! Tu să nu știi de glumă? Tu nu știi că noi la fermă râdem și glumim toată ziua? Oamenii aceia care erau la masă erau plecați de mai bine de două săptămâni de acasă, nu știau nimic de familii, erau obosiți, flămânzi, necăjiți. Eu i-am făcut să râdă, crezând că tu te prinzi! Păi alții fură, uică, cu căruțele și remorcile și nu le fac nimic și tocmai pe tine te purtam cu lăutarii prin sat? Ce naiba, mă, nepoate! Suntem și noi oameni!”… Cu siguranță că omul avea dreptate, numai că atunci mi-am dat seama că sunt încă un biet copil, care mai am multe de învățat dintr-ale vieții. Mde!

Marcel Mureșeanu – „Anul de sticlă” sau limpezimea poeziei autentice…

Data: 29 ianuarie 2026 by Ionuț Țene

De la începutul anilor ’90, m-a fascinat poezia poetului Marcel Mureșeanu, prin claritatea și profunzimea de cristal a mesajului liric. E cristalul care taie ceea ce nu este esență. E paradoxul liricii unuia dintre cei mai valoroși poeți contemporani români, un demn și autentic urmaș al lui Nichita Stănescu. În pleiada poeților de azi, Marcel Mureșeanu se prezintă ca o voce singulară și originară a liricii noastre, cu o expresie candidă și o ascuțită reverență – o originalitate distinctă adusă muzei poeziei. Marcel Mureșeanu și-a prelucrat versurile și mesajul liric cu acuratețe, talent și dăruire, pentru a atinge acele abisuri stelare specifice liricii de reală valoare. Obsesia limpezirii poeziei ca oglindă a unui suflet atins de un parnasianism moral și cosmic este constanta excepționalului volum de versuri „Anul de sticlă”, apărut recent la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca (2025). Paradigma liricii lui Marcel Mureșeanu din ultimii ani este aceea de a atinge claritatea absolută în expresia poetică. Materialul liric, frumos modelat și asumat, devine chintesența unui ritm și a unei muzicalități dezbrăcate de orice adaos inutil. De la „poeme într-un vers”, poetul clujean a ajuns, prin „Anul de sticlă”, la acea transparentizare a creației lirice, ca și oglindă a unui suflet pur ce are privilegiul să vorbească cu zeii. De altfel, poetul Ion Mureșan ne avertizează, din „Cuvântul de ademenire” al volumului de versuri, că „eu cred că prima notă distinctivă a poeziei” din „Anul de sticlă” este „limpezimea, claritatea, transparența”.

Această „limpezime” este coordonata întregii creații a poetului Marcel Mureșeanu din ultimii 25 de ani. Creșterea în vârstă a însemnat pentru poet o înălțare de tip „barbillian”, în universul osmotic al constelațiilor lirice. Iar în postfața volumului, poetul Horia Bădescu surprinde în lirica lui Marcel Mureșeanu o pătrundere „înlăuntrul tău”, care se poate realiza doar prin „transluciditate”. Aici este cheia înțelegerii volumului de versuri „Anul de sticlă” și pornirea unui nou început dintr-o tradiție nu încremenită în proiect, ci într-o dinamică și progresie revelatoare, care nu merge înainte, ci se reîntoarce, cu vârsta, la înțelepciunea izvoarelor. Este tonifiant pentru istoria noastră literară să citim într-o carte de versuri, în prefața și postfața scrise de doi mari poeți ai României, Ion Mureșan și Horia Bădescu, că dăruiesc cu generozitate recunoaștere unui confrate de condei. Iar ilustrațiile Suzanei Fântânariu sunt adevărate creații poetice în creion, care însoțesc versurile poetului, cu o discreție care îmbogățește mesajul liric transmis. Sunt acele „păsări măiestre” populare și ancestrale, care inspiră cititorul să-și ia zborul, lecturând versurile lui Marcel Mureșeanu spre un celest integru și revelator. Iar mottourile cărții sunt prelungiri lirice personale din marile definiții ale poeziei mondiale. Acestea sintetizează un crez: „Turnați o poezie într-un pahar și scuturați-l! Dacă face mărgele, e EA!” Marcel Mureșeanu a atins vârful unei maturități biologice plenare, care s-a transmis poeziei sale printr-o înțelepciune lirică ce nu se repetă stilistic și ideatic, ci le-a transfigurat în versuri delicate și originale, precum și printr-o singularitate profundă. La Marcel Mureșeanu, indicibilul este o tainică decelare a reveriei. Poezia compusă este un digraf, ce se apropie de esențe ca în marea poezie a lui Ion Barbu. Dar taina limpezirii conține și un inefabil al contrastelor din poemele lui Ezra Pound, într-un mod specific cinematografic.

Poetul Marcel Mureșeanu reușește ca marele regizor rus Serghei Eisenstein să folosească contrastele și disonanțele imaginarului cognitiv, producând efecte lirice de o extremă interioricitate lirică, ce explodează în inimile cititorului. Această coincidentia oppositorum îmi amintește de teoria contrastelor din marea cinematografie rusă: ”Un înger trist/fumează țigările/doar pe jumătate,/bețivii le culeg/și le aprind iar…,, (Cât ai clipi).” Marcel Mureșeanu „joacă secund” din marea lirică suprarealistă, reinventând-o: „la sfârșit coboară de pe eșafod/condamnații!/Ei își duc capetele/în mâini,/departe de piept,/ca să nu-și păteze/cămășile albe…” (Sindromul monarhului luminat). Poetul duce mai departe, transfigurând personal și intim mesajul unui înaintaș ca Gellu Naum. Poetul ne oferă contraste și asocieri de imagini specifice neomodernismului: „Nu mai pot trăi așa ca un parazit!/se plânge lumânarea./trebuie să găsesc pe cineva/care să mă aprindă!,, (și a fost să fie). Marcel Mureșeanu cred că realizează marea sinteză a liricii naționale, legând stilistic și prozodic trecutul clasic de prezentul trepidant și transpirat al „secolului vitezei”. Marele filosof Benjamin Walter spunea, parafrazând: „Mă uit în secolul XIX ca să văd și să înțeleg secolul XX”. Astfel procedează stilistic și Marcel Mureșeanu. Ca un poet al „duratelor lungi”, cercetează trecutul oniric ca să poată înțelege și transfigura prezentul și viitorul liric: „Locuiesc de câțiva ani/în Creta. Uneori fac naveta/la Santorini. Nicio deosebire/între antichitate și prezent…” (Pe mările Eladei). Aici este sidefat răspunsul poetului la lumea de azi și îl reprezintă ca un manifest poetic.

Adevărata poezie nu are vârstă și nu este evolutivă. Poezia este poezie dacă este poezie. Restul e tăcere… sau proză. Toate acestea pentru că poetul știe că „abia după moarte” va începe, de fapt, „lupta cu uitarea”. Marcel Mureșeanu se autodevoră cu nesaț metaforic din „pâinea cea de toată ziua a poeziei” (asta e o licență folosită și de mine acum 25 de ani), pentru că: „Pâinea pe care o duc/în raniță/e acolo de când m-am născut,/dar mi-e milă/s-o încolțesc./Și apoi, nu-i de mâncat. Eu gust din ea/doar când mi se face/sete.” (O precizare). „Anul de sticlă” nu este „anul sabatic” pentru poet, ci acea vârstă în care în sufletul autorului se văd toate stelele universului „clare et distincte”, ca niște stele arzătoare și comete căzătoare, care, de fapt, nu cad niciodată, ci se înalță și înalță creativ istoria poeticii române contemporane. Poemele lui Marcel Mureșeanu nu au metafore explosive, ci sunt autentice ferestre discrete spre cerul liricii universale, create cu talent, muncă, migală și foarte multă lectură. Literatura română are, iată, mari poeți. Să ne împărtășim cu credință și dragoste din marea poezie românească, din Marcel Mureșeanu.

„Softpower” -ul imperialismului juridic și cultural…

Data: 29 ianuarie 2026 by Gheorghe Piperea

Afacerea Pfizergate, derulată de Ursula v d Leyen pe sms cu Bourla, CEO -ul Pfizer, în valoare de „doar” 35 de miliarde de euro, nu este doar despre lipsa de transparență decizională și despre disprețul la adresa justiției și a opiniei publice. Este, mai ales, despre corupție. Condițiile neobișnuite ale afacerii, care au înlăturat din procesul decizional întregul comitet care ar fi trebuit să se ocupe de întregul pachet de achiziție centralizată de vaccinuri, în valoare totală de 78 de miliarde de euro, fac indubitabilă concluzia că acolo, în acele sms – uri, e ceva ce ar fi putut devoala corupția. Acesta este motivul real pentru care Comisia Europeană refuză chiar și acum să facă publice acele sms – uri, deși CJUE a dispus publicarea. Culmea tupeului este că Ursula v d Leyen a repetat „modelul”, negociind cu Macron pe mesaje text trimise pe rețeaua Signal, un întreg acord cu statele Mercosur, acord care ar putea distruge agricultura și industria alimentară ale UE. De ce și de unde acest tupeu? Pentru că încă sunt legați între ei cu afaceri și responsabilități de trilioane de euro, decidenții majorității „progresiste”, Renew, S&D și PPE, au votat ca să o susțină în continuare pe Ursula. Când prea multă lumea este implicată sau înscrisă la coadă la cașcaval, nimeni nu mai răspunde civil sau penal, căci responsabilitatea se diluează, ca o picătură de otravă într-o piscină dezinfectată cu clor. Notă intermediară: la ce faliment minunat construiesc cu sârg și la ce privilegii și monopoluri se fac cadou pe bandă rulantă, majoritatea de care vorbim este, de fapt, regresistă, căci ne duce rapid înapoi, în feudalism și, la final, direct în peștera epocii de piatră.

Este un sarcasm amar, dar este real: Ursula v.d. Leyen are un track record de carte a recordurilor. A fost autoarea unui minunat plagiat, în care 43 la sută din lucrare este copiat. S-a trecut fără jenă peste „mica” problemă, Ursula păstrându-și titlul universitar… A fost ministru al apărării în Germania, deși este medic ginecolog de profesie. A fost acuzată că a primit cca 350 de mii de euro de la o firmă de consultanță militară americană. De asemenea, a utilizat „consultanță” de la Accenture și McKinsey de 150 de milioane de euro, declarând doar 2,2 milioane (perioada 2015 – 2016). Faptele relative la „consultanță” sunt scoase la lumină de un raport al Parlamentului german, deci sunt informații oficiale, iar nu invenții. În mod ironic, a existat în 2024 și un scandal Piepergate (nu Pipereagate, nu vă temeți …). În 2024, von der Leyen a fost acuzată de favoritism pentru numirea în funcția de reprezentant UE pentru întreprinderi mici și mijlocii a lui Markus Pieper, un europarlamentar german din partidul său (CDU), ignorând candidați mai calificați. În scandalul „Eva Kaili – Qatar”, doar grecoaica a fost arestată pentru că ar fi încasat șpăgi din Qatar, pentru a facilita atribuirea de către FIFA a organizării campionatului mondial de fotbal din decembrie 2022. Șpăgile vizau competențe ale Comis iei Europene…

Cu asemenea luptătoare cu „ingerința rusă” (care e tot atât de rea și prezentă ca și ingerința americană, chineză sau ueropeană, căci acesta este numele de scenă al softpower și al imperialismului juridic și cultural al marilor puteri) se obține treptat, dar sigur, efectul invers. O mare parte a populației începe să creadă că Putin nu este adevăratul dușman, iar Rusia nu este adevăratul adversar. Dușmanul este salvatorul, adversarul este con-cetățeanul aflat la butoanele birocratice. Aș paria că rușii fie au început deja, fie vor începe să arate cu degetul către inamicii interni ai UE, cei care distrug ideea europeană și ne falimentează fiind chiar în conducerea UE. M-aș mira ca rușii, chinezii și americanii să nu aplice deja principiul lui Sun Tzî: dacă ai răbdare și aștepți pe malul râului, vei vedea la un moment dat corpurile dușmanilor tăi plutind la vale…

Ziua Unirii și ziua în care democrația a fost îngropată „elegant”…

Data: 28 ianuarie 2026 by Zoe Dantes

România nu mai este condusă. Din 6 decembrie 2024. Din mai 2025, România are doi președinți și de fapt niciunul. Este doar administrată de o putere care se teme de popor și justifică această teamă prin „responsabilitate”. Pe 24 ianuarie 2026, de Ziua Unirii, adevărul este brutal: România nu mai are președinte pentru că, înainte de toate, nu mai are alegeri reale. Anularea alegerilor nu a fost un accident. A fost un act de voință al puterii. O lovitură de stat, îmbrăcată în catifea. Un gest rece, birocratic, îmbrăcat în limbaj juridic, dar care a produs cea mai gravă ruptură democratică de la 1989 încoace. Când votul devine opțional, iar rezultatul negociabil, democrația nu moare zgomotos. Este îngropată discret, cu ștampilă și comunicat de presă.

În acest peisaj apare absurditatea supremă: România are un președinte de „drept”, Nicușor Dan, și un președinte de facto, Călin Georgescu. Unul numit prin „procedură”, celălalt prin reacția unei societăți care a înțeles că i s-a furat ceva esențial: dreptul de a decide. Un președinte votat într-un prim tur, dar „scos” din cursă prin „amenințări externe” închipuite, fără urme de probe reale. Nici până la această oră. Doar niște minciuni scrise pe niște foi. De cei care-și spun statul. Nicușor Dan este produsul perfect al acestei epoci: „legitim” juridic, dar mai ales ilegitim moral pentru o parte semnificativă a populației, mai mult de jumătate dintre cei cu drept de vot. Nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce reprezintă: continuitatea unui sistem care, atunci când riscă să piardă controlul, preferă să suspende regulile jocului. Sub mandatul său, statul nu a fost salvat, a fost conservat, chiar cu prețul golirii democrației de conținut.

Călin Georgescu nu este „uzurpatorul” puterii, așa cum se încearcă etichetarea lui de către cei care au suspendat democrația. Este produsul inevitabil al anulării alegerilor. Când instituțiile închid ușa votului, oamenii caută ferestre simbolice. Influența lui nu vine din forță, ci din vidul creat de putere. Putere pe care a fost obligat să o îmbrace. Pentru a arăta că nu este omul care se vinde, sau care fuge. Nu este un Învins de sistem. Problema reală nu este existența acestor doi poli. Problema este că statul român a ales să sacrifice democrația reală pentru stabilitate mimată. A preferat un președinte gestionabil în locul unui popor imprevizibil, care și-a ales alt conducător. A preferat liniștea instituțională în locul legitimității populare. Aceasta nu este guvernare. Este frică organizată.

Ziua Unirii devine, astfel, o ironie amară. Vorbim despre unitate, în timp ce anulăm instrumentul fundamental al unității moderne: votul. Vorbim despre stat de drept, în timp ce dreptul suprem al cetățeanului este suspendat când nu mai convine. Vorbim despre democrație, dar doar ca decor. România nu este într-o criză politică obișnuită. Este într-o criză de regim mascată de proceduri. O țară în care alegerile pot fi anulate fără consecințe morale nu mai este o democrație deplină, ci una condiționată: funcționează doar dacă rezultatul este „acceptabil”. Pe 24 ianuarie 2026, adevărul a fost acesta: România nu are doi președinți. Are un popor fără reprezentare reală și un stat care se teme să-l lase să vorbească. Iar o putere care se teme de vot a încetat, de mult, să mai fie democratică. Din 6 decembrie 2024.

Unde sunt oamenii politici de altădată?…

Data: 28 ianuarie 2026 by Petru Jipa

Unde sunt acele organizații ce reglementau problemele națiunilor în lume? Dispar ca fumul unei lumânări care se stinge, fără fanfară, fără ecou, doar mirosul slab și acru al absenței care persistă în holurile unde odinioară se aflau. Unde sunt oamenii politici de altădată? Unde sunt oamenii de stat de altădată? Nu cei sătuli de scandal sau de timp, ci cei ale căror nume încă zumzăie în manualele școlare, ale căror discursuri au fost sculptate în marmură și în memorie deopotrivă, bărbați și femei care au purtat convingerea ca pe o a doua mănușă și au mânuit puterea nu ca pe o armă, ci ca pe o administrare. Erau arhitecți, nu echipe de demolare. În timp ce politica de astăzi seamănă adesea cu o cursă, o ștafetă cu fragmente sonore, fiecare sprinter aruncând ștafeta înainte de a trece linia de sosire, liderii de altădată au construit poduri peste prăpastiile ideologiei. Au negociat nu pentru titluri, ci pentru istorie; au făcut compromisuri nu pentru a îmbuna sondajele, ci pentru a păstra pacea. Gândiți-vă la gravitatea liniștită a unui tratat semnat, la greutatea unei scrisori scrise de mână către un rival, la curajul de a schimba cursul atunci când conștiința o cerea. Autoritatea lor nu a fost amplificată de algoritmi, ci ancorată în integritate, cu creștere lentă, adânc înrădăcinată, neclintită de vânturile populismului. Și totuși, nu erau sfinți. S-au împiedicat. Au judecat greșit. Au purtat petele epocilor lor. Dar ceea ce i-a diferențiat nu a fost perfecțiunea, a fost „prezența”. Și-au ocupat funcțiile mai întâi ca cetățeni, apoi ca lideri; au ascultat înainte de a legifera, s-au întristat înainte de a guverna, și-au amintit că puterea vine de la oameni, nu de la platforme. Astăzi, politica prea adesea se ridică îmbrăcată în filtre, programată pentru audiență, separată de demnitatea liniștită a deliberării. Microfonul a devenit mai tare; conștiința, mai liniștită. Deci, unde sunt ei? Nu au dispărut, transmutați. Ei locuiesc în arhivele lipsite de farmec ale curajului civic: în profesorul care predă istoria nu ca mit, ci ca o oglindă morală; în elevul care pune întrebări nu pentru a perturba, ci pentru a aprofunda; în alegătorul care alege înțelepciunea în locul umorului, substanța în locul spectacolului. Nu sunt relicve, sunt rădăcini. Și rădăcinile nu strigă; țin pământul astfel încât să poată crește copaci noi, nu identici, dar demni. Poate că adevărata întrebare nu este „unde sunt”, ci „unde au plecat”, unde ne aflăm „noi”? Nu în galeriile puterii, ci în actele tăcute, zilnice de a alege decența în locul dezbinării, răbdarea în locul panicii, moștenirea în locul preferințelor. Oamenii de stat din vechime nu așteptau permisiunea de a fi nobili. Nici noi nu trebuie. Ei nu sunt pierduți, ei așteaptă în noi să fie amintiți, reimaginați, renăscuți.

Instituțiile acelea cu nume sonore de unde auzeam câte un discurs logic și speranța devenea certitudine, unde au dispărut? Imaginați-vă un far a cărui rază de lumină a pâlpâit, nu o dată, ci în mod repetat, până când marea se întunecă, iar navele plutesc în derivă, nesigure de țărm. Aceasta este realitatea tulburătoare cu care ne confruntăm: instituțiile cândva aclamate ca faruri ale securității colective, Națiunile Unite, NATO, nu se prăbușesc în ruină, ci își erodează autoritatea, credibilitatea și coerența. Regulile lor nu mai impun ascultare; rezoluțiile lor, rezonanță; alianțele lor, încredere neclintită. Așadar, ne întrebăm, nu panicați, ci cu o urgență sobră: Ce facem?

Mai întâi, trebuie să numim eroziunea, nu ca declin inevitabil, ci ca neglijență deliberată. ONU, concepută în cenușa războiului mondial ca un forum în care suveranitatea se înclină în fața umanității comune, se clatină acum sub paralizia dreptului de veto, mandatele subfinanțate și teatrul diplomatic mascat în acțiune. NATO, făurit în creuzetul unității Războiului Rece, este împins sub percepții divergente ale amenințărilor, partajarea inegală a sarcinilor și coroziunea liniștită a regresului democratic în rândul propriilor membri. Acestea nu sunt instituții care eșuează din cauza vârstei, ci eșuează din proprie alegere; abandonate, transformate în arme sau golite de viață de cei care au jurat cândva să le susțină. În al doilea rând, trebuie să rezistăm fatalismului care șoptește: „Dacă sunt rupte, lăsați-le să dispară”. A renunța la „multilateral” nu este eliberare, este o capitulare în fața entropiei (haos). Fără reguli convenite, puterea vorbește mai tare decât principiile; fără cadre comune, fiecare criză devine cu sumă zero; fără descurajare colectivă, agresiunea învață să calculeze riscul în fracțiuni de secundă. Alternativa la NATO nu este pacea, este fragmentarea. Alternativa la ONU nu este suveranitatea, este (singurătatea) solipsismul. Instituțiile nu sunt monumente; sunt mușchi întăriți prin utilizare, nu atrofiați prin ne-utilizare. În al treilea rând, reînnoirea cere mai mult decât reparații, cere reimaginare. Nu desființarea ONU, ci împuternicirea Adunării Generale cu autoritate morală obligatorie; nu dizolvarea NATO, ci extinderea convenției sale dincolo de apărarea teritorială la rezistența climatică, suveranitatea cibernetică și solidaritatea democratică. Acesta nu este idealism, este realism cu previziune. Asemenea unui râu care sculptează noi canale, legitimitatea trebuie să curgă acolo unde încă se adună încrederea: în coalițiile climatice conduse de tineri, în consiliile regionale pentru pace, în platformele digitale care democratizează diplomația. Așadar, ce facem? Încetăm să mai jelim farul și începem să-l reaprindem. Nu cu nostalgie, ci cu curaj. Nu cu vechi planuri, ci cu un curaj nou. Pentru că tăcerea de după căderea ultimei instituții nu este pace. Este sunetul istoriei care își ține respirația, așteptând să vorbim, să acționăm, să reconstruim nu doar structurile, ci voința comună care le face să conteze. Întrebarea nu mai este: pot fi salvați? Întrebarea este: vom fi noi cei care îi salvăm înainte ca întunericul să devină absolut? Să fie pace!

Numărul 761

Data: 28 ianuarie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Orice contribuabil victimă a acțiunii constante de strângere a șurubului fiscal poate ataca în justiție fiscul!

Data: 28 ianuarie 2026 by Gheorghe Piperea

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis recent, în cazul Ferrieri și Bonassisa împotriva Italiei (hotărârea din 8 ianuarie 2026), că Italia încalcă articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin faptul că permite autorităților fiscale să acceseze direct datele bancare ale contribuabililor (inclusiv informații despre conturi, tranzacții și istoricul operațiunilor) fără autorizație judiciară prealabilă și fără notificarea persoanelor afectate. Curtea a considerat că această practică reprezintă o violare a dreptului la respectarea vieții private, deoarece legislația italiană nu oferă limite clare pentru acțiunile potențial discreționare ale autorităților și nu asigură protecții procedurale adecvate, cum ar fi controlul judiciar independent sau proporționalitatea măsurilor. Hotărârea nu abordează explicit înghețarea sau executarea silită a conturilor bancare de către autoritățile fiscale italiene ca parte a aceleiași violări. Totuși, în alte cazuri conexe, cum ar fi Italgomme Pneumatici și alții împotriva Italiei (hotărârea din februarie 2025), CtEDO a constatat violări similare ale articolului 8 în contextul auditurilor fiscale, inclusiv prin accesul la sedii de afaceri și sechestrarea de documente, din cauza lipsei de garanții împotriva abuzurilor (cum ar fi lipsa motivării specifice pentru măsuri și a controlului judiciar eficient).

Aceste decizii subliniază probleme sistemice în legislația italiană privind puterile autorităților fiscale, care ar putea implica indirect și măsuri coercitive precum înghețarea activelor. Italia a fost obligată să reformeze legislația pentru a asigura conformitatea cu Convenția.

Consecința în dreptul nostru intern: dacă legea sau norma internă contrazice decizia CtEDO din 8 ianuarie 2026, vor fi înlăturate de la aplicare. Măsurile de austeritate fiscală de anul trecut, care depășesc cu mult proporționalitatea, devin vulnerabile în fața acestei decizii a CtEDO. Orice contribuabil, victimă a acțiunii constante de strângere a șurubului fiscal, poate ataca în justiție fiscul. De exemplu, modificarea procedurii răspunderii solidare fiscale a administratorului, asociatului sau acționarului pentru datoriile societății, care devine, practic, automată, aneantizând principiul răspunderii limitate a asociatului pentru datoriile societății, intră sub impactul acestei hotărâri a CtEDO contra Italiei. Deci, ar putea fi înlăturate de la aplicare, în baza art. 20 alin. 2 din Constituție. De asemenea, sistemul de evidență și control online al proprietăților, intitulat, foarte inteligent, e-Proprietate (sistem pus alături de sistemul de urmărire online a contabilității, e-Factura, și a produselor care circulă pe piață, e-Transport), face ca cetățeanul obișnuit sau antreprenorul să fie captiv într-un panopticon digital-fiscal unde nu există viață privată. Mai ales locuințele familiale, setate prin referendumul aflat în curs* pentru a fi taxate mai vârtos (în baza unei legislații contrare Constituției, CEDO și Dreptului Uniunii Europene, deci ilegitimă), sunt ținte ale măsurilor fiscale care se „califică” la înlăturarea de la aplicare pentru încălcarea art.8 din CEDO și a principiului proporționalității.

În fine, obligația de facto de a efectua numai plăți și încasări bancare sau online, numerarul fiind practic înlăturat, este în aceeași situație, de încălcare a art.8 din CEDO. Mișcările din contul bancar sau din online relevă deseori aspecte ale vieții intime sau familiale, grav afectate prin ingerința permanentă a fiscului. Scopul declarat al regimului de sancțiuni directe sau indirecte aplicate numerarului este lupta contra evaziunii fiscale și contra spălării de bani, dar acestea cresc constant, căci sunt tolerate sau indirect încurajate când e vorba de faptele sau omisiunile corporațiilor sau ale „profesioniștilor” optimizării fiscale, de unde o evidentă încălcare a principiului proporționalității. E clar, anul 2026 ”promite” a fi un an al recrudescenței litigiilor fiscale și a restriștii judiciare.

*referendumul proprietății, derulat de BNR, nu e obligatoriu; eu, unul, voi refuza să particip la această nouă metodă de a ne face exponate în muzeul de sticlă al păpușilor emoționale; așa cum NU am participat nici la referendumul „digital” din 2021…