Arhiva zilnică: 5 ianuarie 2026

Rupeți zăbrelele! Ridicați-vă! Măcar pentru aceia ce s-au înălțat, odinioară, în sacrificiul de neam și țară!

Data: 5 ianuarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Altminteri, vom fi împunși, striviți, devorați de încă un cap al hidrei, ca animal politic de guvernare, de legiferare, de impunere pe vari și „vaxvexlere” comisii… O hidră pe care o vom avea de „înfruntat” și în acest an… Din nou, tragic, pare că tot doar din fața tastaturii, cu un ochi, eventual, pe cutia poștală, să vedem dacă nu am primit vreo amendă pentru nealinierea și nesupunerea civică la impunerile trădătorilor (ăștia de sunt „ai noștri”…) ce ne conduc, dar și al veneticilor, etnicilor și expaților ce și-au așezat tălpile pe ființa noastră națională, identitară. Va fi un an în care poate trădătorii (noștri) vor dispărea, dar nu prin plecarea lor, nu prin arestarea și punerea la stâlpul infamiei de către noi, ci prin transformarea, contopirea, metamorfozarea lor cu veneticii… Prin sugrumarea identității naționale într-un melanj al expresiilor (drept acele noi identități impuse nouă) ale etnicilor, străinilor, expaților… Va fi un an în care România Românilor va fi îngropată sub acuzele formulării ca exprimări, ba „tipic legionare” (cu satrapi privind prin ochiul urii a tot ce e românesc tot ceea ce vor a pieri), ba „tipic comunistoide” (privite printr-un alt ochi al aversiunii, al altor criminali ai identității de neam și țară, ca expresie a frustrării, indignării, repulsiei față de tot ceea ce va mai fi rămas bun, util, valoros dintr-o moștenire vitriolată și de trădători, ai noștri, și de venetici, expații lor)… Va fi un an în care „România Românilor” ar putea dispărea înainte de a înțelege necesitatea atașării urgente a expresiilor de identitate tuturor acelor ultime instituții ale noastre… Căci va fi un atac general la adresa lor prin acuza, poate, curând, și cu normă de pedeapsă penală inclusă, a memorării „legionare”, „comuniste”, apoi, otova, istorice, a oricăror formulări identitare… Cu fundamentarea unor „necesități de legiferare” a unor noi acțiuni împotriva noastră „pentru a nu crea o excludere simbolică”…

Un atac ce a fost deja declanșat, ba, chiar din prima zi a lui 2026, prin delațiunea șefului userist al Radioului la adresa unui logou al TVR ca fiind „Televiziunea Românilor”… Chipurile, în susținerea acuzatorului, acest deloc altfel de Vexler, culmea, austriac pe ritul lui de neam prost (anti-românesc), pentru că străinii, etnicii ar putea fi lezați de identitatea acelui al/a românilor… Astăzi, Televiziunea, mâine Parlamentul, ministerele, ba, chiar Țara cu totul, nu?!… Pentru că suntem ținta a tot mai mulți vexați, frustrați, complexați atacându-ne din micimea lor… Și da, ale căror etnii nici nu mai contează când este vorba despre felierii și împărți ale unei țări ce-și doarme somnul în tăcere, complacere, acceptare – cu accente de lașitate, care-și troienește însăși nepăsarea peste pilonii de fermitate de altădată, acceptându-i ca diriguitori ai ei și pe cei ce „îndrăgit-au străinii”, dar și pe străini, câinilor ajungând a le fi dată „inima românismului”…

Și nu este vorba nici despre așchii întâmplătoare… Pentru că toți acești „vexleri”, „schwartzesi” sunt, în fapt, aceeași leșie („gobbles”) otrăvită… Iar indignarea cu direcție a șefului „userist” al Radioului (Românilor) nu este deloc întâmplătoare. Pentru că în România a mai rămas prea puțin de deromânizat pentru a putea fi numită, cât mai curând, așa cum vor toate leprele politice, inclusiv cele ale acestui „usr”, drept „România etniilor”… A etniilor, expaților, refugiaților, străinilor… Deja instituțional, țara a fost acaparată… Ministerele, agențiile, regiile, departamentele sunt conduse majoritar de feluriți „expați” neștiind încă nici măcar limba română, conducând prin indicații în felurite vorbe stricate, viciate… Întreprinderi, fabrici nu mai sunt nici ele prea multe de deromânizat… Nici resurse de „concesionat” (de confiscat și vândut pe nimic afară), fiind de multă vreme antamate pe direcții vestice, „occidentale”…. Și nici segmente economice, industrial-comerciale, nu prea mai sunt de acaparat în acest război împotriva României și a românilor, văduviți (pe propria lor „tură”) de tot ceea ce a fost cândva al lor… „Al lor”, în vremurile strămoșilor eroi pe care nu i-am protejat ca imagine, ca perenitate, mesaje, exemple, simboluri în timp… Ba nici limba, în esența ei, în filonul ei de moștenire patriotică, istorică, naționalistă, nu mai este pe deplin a noastră… Și nu mai avem mult până vom ajunge a plăti pentru a mai grăi în ea… Nu mai este pe deplin a noastră și din clipa în care am permis a-i fi pusă ființa, filon de existență și perenitate, pe masa sacrificiului ritualic de sub ghilotinele venetic-vexliere…

Ne-au mai rămas doar simbolurile… Câteva… Ca posibile formulări identitare… Doar că veneticii, învățați de trădătorii ce ne conduc (nu că ar cunoaște ei limba română așa de bine încât ar avea habar de toate subtilitățile, ascunzișurile în care s-ar putea salva, refugia identitățile, dar au copiat idei de pe la câte un intelectual trădându-și Patria – Limba Română, dimpreună cu vatra ei, cu istoria de neam și țară) știu că o formulare identitară poate deveni, oricând, motiv de Neam, de Trezire, de Redeșteptare… De Ridicare!… Al acelui Ion, al acelui Gheorghe, închiși de zăbrele cenzurii, dar, rupându-le, la sorocul unei următoare luminări de neam, pentru a fi noi din nou liberi, smulgând din noi, căci nu ei sunt în spatele gratiilor, toate acele ostrețe… Și da! TVR este „Televiziunea Românilor”… Este a cetățenilor români… Și a tuturor etniilor din România incluse în fibra cetățeniei române… Să rupem dară zăbrelele! Să ne ridicăm! Măcar pentru aceia ce s-au înălțat ei, odinioară, în sacrificiul lor de neam și țară! Căci poate va fi ultima acțiune civică pe care o vom mai putea manifesta ca apărători ai Cetății noastre…

Apocalipsa lui Bolojan…

Data: 5 ianuarie 2026 by Maria Diana Popescu

Par urmăriţi de ghinion cei care au adormit în transpiraţii, cu frica sfîrşitului lumii, anunţat pe 25 decembrie, chiar de Crăciun, de „profetul” ghanez Ebo Noah, care a afirmat că a primit un mesaj divin, potrivit căruia un potop va distruge omenirea, iar lui i s-a spus să construiască o arcă a lui Noe. Apocalipsa s-a amînat, dînd peste cap organigrama „profeţilor” care uită să-şi ia medicamentele şi dorm cu armaghedonul sub pernă. „Predicţii” îmbrăcate în drame, nişte biete fatalităţi jurnaliere! M-am lămurit cum stau lucrurile cu viziunile din mintea profeţilor moderni: apocalipsă e atunci cînd un om cu deviaţii patologice şi cu un grad de cultură minimal, închipuit şi paranoic, se crede atoateştiutor. La acest sfîrşit de an a fost mare vînzoleală pe reţelele sociale. Tot soiul de profeţi şi-au scos apocalipsele pe tarabă. Teoreticieni, numerologi, astrologi, metafizicieni au zumzăit pe aceeaşi notă, cum că omenirii i se va opera o trezire spirituală, nu acum, ci la anul. Adică, cineva din hăul îndepărtat va roti cheiţa responsabilă cu evoluţia inteligenţei şi, dintr-o dată, se va deschide un sait pe „gugăl” care ne va teleporta într-o altă dimensiune, cu un simplu clic. Minunat! Extratereştrii vor face asta, tot ei au aruncat cu bolovani de asteroid de atîtea ori spre Pămînt. Dar acesta nu s-a clintit. Adepţii „ştiinţelor oculte” au intrat în gardă, gata să-şi ţină răsuflarea dacă Universul ar umbla la mintea pămîntenilor cu transformări neobişnuite. Cei care au folosit abuziv cuvintele „apocalipsă” şi „portal special” au lucrat 24 din 24 la celebra aliniere: 12.12. Internetul năucise din cauza invaziei de texte cu caracter mistic, asociat catastrofelor. Pentru aceşti profeţi falşi, apocalipsa vine ca Anul Nou, în funcţie de fusul orar. Sigur, România este în apocalipsă, însă urmează o altă apocalipsă după Bolojan, acea aliniere fatidică la programul de austeritate din 1 ianuarie 2026, cînd România intră într-o aprigă eră a sărăciei.

E suficient să conştientizăm că avem la Cotroceni un bunga-bunga, care gafează cît de mult poate pe afară şi pe acasă; că avem un premier care atunci cînd nu-şi ia la timp medicamentele, mintea i se înceţoşează, pune mausul pe „ok” şi gata apocalipsa taxelor, impozitelor şi îngheţării veniturilor pentru români. O adunătură de parlamentari şi guvernanţi fără demnitatea şi fără ruşinea vîrstei, batjocoresc în formă continuată poporul, obligat să-şi cumpere mîncare în rate, obligat să flămînzească, obligat să moară din lipsa tratamentului medical adecvat, obligat să se îmbrace de la second hand. Convinşi că în politică e la fel ca în chimie, adică amesteci un acid cu o bază şi obţii, de regulă, o sare şi apă, instituţiile care ar trebui să slujească pe români i-au tratat cu sare în ochi şi spălături cu apă chioară, dar şi cu înştiinţări de plată, direcţionate apoi către aleşi şi în buzunarele specialilor. În România vacarmului făcut de pietrele aruncate de Guvern în geamul românilor, cu greu s-a putut auzi vocea patrioţilor. Guvernul a stors tot timpul anului de la cei mulţi şi slabi, nevoiţi să strîngă cureaua ca să aibă bucate mai bune pe masă de sărbători, şi n-a luat un bănuţ din veniturile gonflabile al specialilor din Justiţie, ale miniştrilor şi ministreselor, ale politicienilor corupţi, care au dus ţara de rîpă, iar banii au ajuns în buzunarele escrocului Zelenski.

Odată ce parvenitului i-a intrat în cap trăsnaia că e politician, e greu să i-o mai scoţi. Pe deasupra, victime ale însoţirilor nefericite de clan, pentru că nu poţi sta un mandat alături de cercopiteci fără să-i imiţi, politicienii nu şi-au mai ţinut cumpătul, devenind hulpavi hiper-competenţi. Hai noroc şi la mai mare! Ce sens ar fi avut pentru ei să-şi piardă vremea cu poporul? Cu pensionarii, cu medicii, cu profesorii, ale căror retribuţii jignitoare au fost pe mîna lor. S-au pus bine cu străinii.

România, controlată de un sistem antinaţional distructiv, e înţesată de politicieni cu averi obţinute prin acte de corupţie, de impostori în ministere, de maxbeturi, farmacii, sedii de bănci, firme de recuperare, bordeluri, vile opulente, şaormerii, moluri, reţele, clanuri, pistolari, magazine de vise, hoţia n-are intermitenţe, în timp ce sărăcia a împînzit casele românilor şi vîntul suflă tot timpul prin buzunarul lor. Fauna care a căpuşat poporul peste trei decenii la rînd, acei analfabeţi din Guvern şi Parlament care-şi afirmă cu auto-suficienţă „competenţe” enciclopedice, dînd cu aer academic verdicte distructive pentru popor, sînt în vacanţă de lux, iar matrapazlîcurile lor au fost închise în documente inaccesibile publicului. Acele documente pe care scrie „strict secret”. Asemenea „cheltuielilor secrete” şi neplata către stat impusă de justiție ale fostului interlop de la Cotroceni. Nimeni nu pretinde politicianului să se dedice studiului fenomenologiei lui Hegel. Ar fi absurd. Dar nici politicianul incult, hain, risipitor şi îndestulat nu trebuie să dea lecţii de filosofie poporului. Adică să-i calculeze anual necesarul de bani şi de hrană. Aceşti politicieni au pierdut legătura cu ei înşişi, cu realitatea! S-au înecat în impostură, la fel ca în patima băuturii. Teologic, sminteală şi arghilofilie se numeşte. Ameţiţi de aburii puterii şi de cîştig, guvernanţii şi-au lăsat conştiinţa de sine posedată de corupţie. Aşadar, în 2026, pe tarabele acestui iarmaroc, talcioc, obor, tîrg capitalist, degradat peste măsură, vom avea mai mulţi şomeri, sărăcie mai cruntă şi aceeaşi politicieni corupţi, cu de-a sila, pe gratis. Ei au „muncit” tot anul la lopată, au săpat tuneluri în buget cu rară şi subtilă eleganţă, păstrînd neatinse, în România, frauda şi lupta pentru putere şi avere. Deşi tot anul românii au suportat sărăcia cruntă, lăutăria găştilor de la putere, psihologia de haită şi cumetria politică, minciuna, avariţia, corupţia celor pentru care grobianismul înseamnă personalitate politică şi discurs, deşi tot anul românii s-au uitat prin spărturile gardurilor la mesele de taină ale puterii, muşcînd din pîinea neagră a sărăciei, la miezul nopţii dintre ani, vor ciocni paharul cu vin pelin, gata să-nfrune provocările valurilor uriaşe ale lui 2026. Important e că am ajuns şi Anul nou şi vom trece clasa cu următoarele lecţii învăţate: omenirea şi statele lumii sînt conduse de conjuraţii secrete, care fac ce vor cu omuleţii-jucărie ai planetei; lumea reală nu-şi va putea schimba de una singură mersul slăbănog şi dezordonat; oamenii aparţin veneticilor, şi-au lăsat acest blestem peste ei ca pe o voluptate. O întreagă entifadă, o epistemologie a corupţiei, o estetică a hoţiei financiare, o pseudo-religie a economiei, o pseudo-ideologie a ştiinţei, o strategie parşivă, dar mai ales absurdul acestora ne-au trimis în robie prin intermediul armatelor de „specialişti” străini.

Asiguraţi-vă rezerve de patriotism, va fi mare nevoie de ele în 2026! Ţineţi făclia aprinsă pentru a lumina conştiinţele! Impostorii din Guvern şi Parlament lucrează intens la infestarea lor şi a solidarităţii sociale, ţinînd apăsat tot timpul capacul de plumb pe vasul de presiune socială. Clasa politică trebuie obligată să priceapă că poporul român a supravieţuit multor trădători, fie ei şi regi, multor intemperii de-a lungul istoriei, a supravieţuit religia, cu tradiţia, cultura şi spiritualitatea lui, terfelite azi de autointitulata elită de la putere, pentru care totul se reduce la o încrengătură de politici distructive, de orgolii şi vanităţi.

Ne dorim în 2026 o schimbare de guvern funcţională, non-conflictuală şi musai transparentă, în interesul românilor. Deşi nu ne vor lăsa în pace muşteriii europeni şi mondiali. Ei nu dialoghează cu badea Vasile sau cu şomerul Ion, ci cu Guvernul de mucava al României. Cum guvernul e laş şi vîndut, mai rău vom trăi în 2026. Însă eu, mă voi bucura iarna acesta de scîrţîitul porţii de lemn de la curtea bunicilor, de amiezile scurse din ţurţurii de după deal. Cît e de trist faptul că mulţi români sînt apăsaţi de sărăcie, de poruncile şi birurile impuse de antiromânul Bolojan şi de cele ale „construcției” diabolice numită U.E., prin escroaca nepedepsită pentru afacerile murdare cu „vaccinuri” anti-Covid, tolerată pentru interese murdare la conducerea UE. Copiii au început cu aho-aho, „mîine anul se porneşte… ”. Numai în ziare, la televizor, pe stradă, pe monitor, lucrurile curg de-a valma, vremea şi oamenii nu mai ştiu să se oprească. La mulţi ani!, îţi zic, române! Eu am crescut, nu mai ştiu pluguşorul, în păduri s-au aprins brazii şi am senzaţia că aud cîntece de îngeri cu glasuri de copii eterni – lumini albe între Dumnezeu şi lume…

Trump distruge ordinea internațională și pacea pentru petrol în Venezuela…

Data: 5 ianuarie 2026 by Ionuț Țene

Arestarea lui Nicolás Maduro și a soției sale din palatul prezidențial din Caracas de către comandoul Delta Force al armatei SUA, la ordinul lui Trump, reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului internațional și a Cartei ONU. Această acțiune, care a stârnit un val de controverse și discuții în rândul experților în drept internațional, ridică întrebări esențiale despre legalitatea intervenției externe în afacerile interne ale unui stat suveran. Se demonstrează, astfel, că lăcomia pentru petrol și resurse naturale prevalează asupra dreptului internațional. Trump ne-a scos din lumea modernă și civilizată cu această acțiune. Arestarea unui președinte în funcție al unei țări independente, fără acuzații din partea ONU sau o condamnare de la Curtea Penală Internațională, constituie un precedent de gravitate excepțională. Ordinul lui Donald Trump, prin aplicarea noii doctrine Monroe, modifică ordinea internațională, readucând-o la o stare anterioară anului 1648, când Pacea de la Westfalia a instituit conceptul de echilibru și ordine internațională, fundamentale pentru pacea mondială. În 1933, desființarea Ligii Națiunilor sub presiunea fascistă a lui Mussolini și Hitler a precipitat lumea spre război mondial, din cauza absenței unei ordini internaționale stabilite. Al Doilea Război Mondial s-a declanșat datorită prăbușirii ordinii internaționale și a Ligii Națiunilor, precum și acțiunilor belice ale lui Hitler, care nu mai respectau ordinea internațională, cucerind, cu acordul tacit al celorlalte puteri, zone precum zona Rinului demilitarizată, Sudeții, Austria și Cehia. ONU s-a înființat în 1945 tocmai pentru a preveni războaiele prin menținerea ordinii internaționale acum încălcate flagrant. Prin această acțiune, Trump, arestând un președinte în funcție fără acuzații din partea ONU sau o condamnare de la CPI, se aseamănă cu acțiunile militare întreprinse de Putin în Crimeea și Donbas în 2014/2015.

Nicolás Maduro a fost criticat pe scară largă pentru modul în care a gestionat Venezuela, fiind acuzat de încălcări grave ale drepturilor omului și de corupție. Pe de altă parte, Guvernul SUA a impus sancțiuni economice severe și a susținut opoziția venezueleană, argumentând uzurparea democrației de către Maduro. Totuși, aceasta nu înseamnă că, dacă un președinte nu poate fi schimbat prin mijloace democratice, intervenția militară pentru impunerea forțată a unei schimbări este acceptabilă. Echilibru mondial se prăbușește prin încălcări ale ordinii ONU. Astfel de acțiuni militare pot perturba grav ordinea și echilibrul internațional, putând degenera în conflicte armate mondiale. Chiar dacă Maduro a fost un lider controversat, este evident că scopul lui Trump, prin noua doctrină Monroe, vizează preluarea controlului asupra petrolului și a resurselor minerale rare din America de Sud. Conform dreptului internațional, un stat suveran are dreptul de a-și gestiona afacerile interne fără intervenții externe ilegale. Arestarea lui Maduro de către SUA poate fi interpretată ca o încălcare a acestui principiu, ridicând semne de întrebare serioase cu privire la respectarea suveranității naționale și la precedentul periculos creat pentru alte state. Această acțiune ne readuce în Evul Mediu, într-o perioadă anterioară Păcii de la Westfalia, dominată de dreptul celui mai puternic, unde peștele cel mare îl înghite pe cel mic. Astfel, țările mici și mijlocii, fără apărare, riscă să fie ocupate și exploatate la bunul plac al SUA, sub conducerea lui Trump, devenind „iobagi moderni” ai unei noi Pax Americana. Este absurd și profund antidemocratic ceea ce s-a întâmplat. Lumea regresează spre Pax Romana, pacea napoleoniană, pacea lui Hitler, pacea impusă cu forța de Putin în Ucraina și acum spre Pax Americana, adică la o realitate în care, asemenea Evului Mediu, cel mai puternic îl domină pe cel mai slab. Lumea nu progresează spre modernitate, pace sau civilizație, ci regresează spre acțiuni caracteristice Evului Mediu. Trump, prin intervenția în Venezuela, îl imită pe George Bush senior cu atacul asupra Panama din 1989, invocând același pretext: combaterea traficului de droguri. În realitate, SUA dorea să preia controlul asupra Canalului Panama, generator de venituri. Acum, prin arestarea lui Maduro, scopul este controlul petrolului și al resurselor venezuelene, al întregii țări. Trump adoptă un comportament similar unui conquistador spaniol din Evul Mediu, unui gangster din Bronx sau unui cowboy texan: ceea ce îi convine, acaparează prin forță, ignorând ordinea internațională și pacea globală. Ceilalți sunt buni de plată să le cumpere armele. Nu așa se conduce o lume modernă și democrată. Acțiunea SUA în Venezuela amintește de invazia URSS în Afganistan în 1979, ambele reprezentând încălcări ale suveranității unor state independente. Invazia URSS a marcat începutul sfârșitului său, întrucât nicio putere nu poate încălca dreptul internațional și să se impună militar asupra ordinii internaționale și a păcii globale fără a-și atrage ostilitatea popoarelor libere.

Țările din regiune și organizațiile internaționale au reacționat variat la arestarea lui Maduro. Uniunea Națională a țărilor latino-americane a condamnat acțiunile SUA ca forme de imperialism și intervenționism, în timp ce altele le-au justificat în contextul apărării democrației. Intervenția lui Trump în Venezuela evidențiază, paradoxal, o slăbiciune a SUA, sugerând că își poate menține hegemonia globală doar prin forța armelor și violența brută, nu prin seducția democratică. Nu regret soarta lui Maduro, ci deplâng dispariția ordinii internaționale și a rolului ONU, ceea ce ar putea conduce la un război mondial. Cu siguranță, acțiunea s-a petrecut și din dorința de a prelua controlul asupra petrolului destinat, printre altele, armatelor Rusiei și Chinei, însă o asemenea justificare este insuficientă pentru a iniția un conflict, încălcând flagrant toate normele internaționale și principiile ONU. Donald Trump a deteriorat relațiile SUA-Europa, a transformat NATO într-o entitate fragilă și a relansat relațiile cu Rusia și China. Putin manipulează situația din Ucraina, în timp ce Trump acționează similar în America de Sud. Arestarea lui Nicolás Maduro de către SUA continuă să ridice întrebări critice privind respectarea dreptului internațional și capacitatea comunității internaționale de a gestiona crizele interne ale statelor suverane, în special din perspectiva liderilor europeni și a lumii democratice. În acest context, îmi exprim acordul, pentru prima dată, cu poziția conducerii UE de la Bruxelles că avem nevoie de necesitatea unei armate europene integrate, capabile să ne apere; în caz contrar, Europa, inclusiv România, riscă să fie divizată în sfere de influență între SUA, sub conducerea lui Trump, și Rusia lui Putin. Dacă nu ne organizăm militar, riscul este de a fi dezintegrați de marile imperii actuale, care împing ordinea internațională spre un nou Ev Mediu. Intenția lor este de a dezbina și dezintegra statele, privându-le de suveranitate și democrație, pentru a le exploata resursele și populația. Astfel, cetățenii europeni ar deveni simple slugi ale noilor „cowboy” globali. Nu împărtășesc naivitățile „suveraniștilor” MAGA din România, care se bucură de ideea unei ocupații militare medievale a statelor. Aceștia nu înțeleg ordinea internațională, fundamentată pe echilibru și pace, principii statuate prin Pacea de la Westfalia din 1648, Liga Națiunilor și apoi ONU în 1945. Sincer, nu mi-am imaginat că voi trăi momentul în care pacea și ordinea internațională, promovate în secolul XXI, vor fi renegate de Trump, readucând o „civilizație” a Evului Mediu sălbatic. Europa trebuie să-și apere suveranitatea; în caz contrar, va dispărea și va deveni victima „cowboy-ilor” moderni sau a „cazaciocului” rusesc, cu toată brutalitatea inerentă.

Apa vie. Dacă ești vie, de ce nu faci struguri…?

Data: 5 ianuarie 2026 by Petru Jipa

A trecut anul, a început un an nou, a fost concertul de la Viena pe care l-am ascultat. În prima parte a concertului am văzut că nu este nimic despre Strauss, Viena este Strauss, am crezut că lumea a evoluta în nimic despre nimic. În partea a doua dirijorul canadian a vorbit despre pace și a cântat Strauss. Atunci mi-am schimbat părerea. Ornamentul floral din sala de concert a fost cumpărat de interpreți, primăria orașului nu mai are bani pentru cultură, dar am înțeles că sponsorizează parada gay în fiecare an. A apărut primul număr din anul acesta din revista Lumea, ca de obicei de excepție. Pe ultima pagină o poveste pe care am să o copiez integral. Povestea din revistă are o morală, dar eu cârcotaș cum sunt, am altă morală. „Apa din fântână- Odată un avocat a vândut o fântână unui profesor universitar. La două zile după încheierea vânzării, avocatul s-a întors și a spus: Ți-am vândut fântâna, dar nu și apa din ea. Dacă dorești să folosești apa, va trebui să plătești o taxă suplimentară. Profesorul a zâmbit calm și a răspuns: Noi nu discutăm despre preț… Ci doar îți spun, dacă apa este, într-adevăr, a ta, îți dau timp până mâine să o scoți din fântâna mea. În caz contrar, va trebui să-ți percep chirie. Luat prin surprindere, avocatul a început să se bâlbâie: Glumeam, desigur… Profesorul cu un zâmbet plin de înțeles, i-a răspuns: Și eu cred că profesori ca mine formează avocați ca tine. Tu cauți succesul eu caut excelența. Atunci când înțelepciunea catedrei întrece viclenia tribunalului, ne amintim cu recunoștință de dascăli; arhitecții tăcuți ai inteligenței.” Dar eu am mers mai departe cu raționamentul: Dacă apa din râuri este cumpărată de cei de la Apa Nova, de ce nu le percepem chirie?

Cum o fi să spui: „Apa din fântâna de pe stradă e a mea!”? E o întrebare care sună ca o glumă, dar ascunde o profundă întrebare despre proprietate, comunitate și sensul de a aparține. Fântâna de pe stradă nu e un obiect de lux, nu e un bun de consum etichetat și vândut, e un punct de întâlnire, un semn de viață, o amintire de vremuri când apa nu era doar un serviciu, ci un dar al pământului, împărtășit cu respect. Spune „e a mea” și într-o clipă, întreaga logică a proprietății individuale se clatină. Apa nu se lasă încuiată într-un lacăt. Nici măcar într-un borcan. E fluidă, fugitivă, în continuă mișcare: se scurge, se evaporă, se reînoiește. Într-o fântână, ea vine din adâncuri, din ploaie, din rădăcinile pământului, nu din acte notariale. Deci, ce înseamnă „a mea” aici? Poate că nu e o afirmație de posesiune, ci una de responsabilitate: „E a mea în sensul că am grijă de ea, o protejez, o folosesc cu măsură, o las să rămână curată pentru toți.” În multe comunități tradiționale, fântâna era un spațiu sacru, loc de întâlnire, de povestit, de așteptat. Femeile mergeau împreună, copiii se adunau în jurul ei, bătrânii își povesteau amintirile. Nu era „a cuiva”, ci „a tuturor”, iar această colectivitate nu anula individualul îl încorona. A spune „e a mea” înseamnă, atunci, să recunoști că ai un rol în păstrarea ei, că ai un drept, dar și o datorie.

Astăzi, când apa e adesea privatizată, măsurată, facturată, fântâna de pe stradă devine un simbol de rezistență blândă, o amintire că unele lucruri nu se cumpără, ci se îngrijesc. Că proprietatea nu e întotdeauna o barieră, ci uneori o legătură: „E a mea” pentru că e și a ta, a vecinului, a copilului care bea din ea cu palma. Așadar, nu e o afirmație de posesiune, ci de apartenență. Nu „o dețin”, ci „îi aparțin”. Și în această mică schimbare de perspectivă stă întreaga diferență între exploatare și iubire, între proprietate și păstorire. Fântâna nu e a mea, dar eu sunt al ei. Cum de au privatizat apa, vârful Omu, muntele? Întrebarea nu e retorică, e o rană deschisă, un ecou al unui timp în care „publicul” a început să se retragă, pas cu pas, din spațiul comun. Nu prin lege, ci prin neglijență, prin complicitate, prin iluzia că „altcineva se ocupă”. Apa nu s-a privatizat într-o singură zi. S-a făcut în tăcere: prin concesiuni obscure, prin transferul de gestionare către companii străine, prin reducerea controlului local asupra izvoarelor, prin transformarea apei în „serviciu” nu în drept.

În unele comune, apa curge din robinete cu tarife duble, iar în altele, izvoarele ancestrale sunt închise cu lacăte, sub pretextul „protecției mediului”, dar în realitate, pentru a fi exploatate în regim privat. Vârful Omu? A fost declarat rezervație naturală, apoi parc național, dar apoi, treptat, au apărut cabane „private”, trasee „comerciale”, permise de acces limitat, taxe ascunse. Nu e vorba doar de un vârf de munte: e vorba de un simbol. Omu nu e doar piatră și vânt e memorie colectivă, e loc de trecere între lumea umană și cea sălbatică. Când un vârf e transformat în obiect de consum turistic, în loc de spațiu de contemplație și respect, înseamnă că am uitat că muntele nu ne aparține, noi aparținem muntelui. Și muntele, în general? A fost parcelat, împărțit, „dezvoltat”. Pășuni închise, păduri vândute ca „active”, drumuri de acces transformate în coridoare de exploatare. Privatizarea nu e doar juridică, e culturală. E în modul în care vorbim despre natură: nu ca despre un partener, ci ca despre un depozit. Răspunsul la întrebare nu e într-un decret sau într-o lege anulată e în întrebare însăși. În faptul că o mai punem. Că ne mai doare. Că ne mai amintim cum arăta un izvor fără etichetă, cum suna vântul pe Omu fără fundal de muzică ambientală, cum se simțea pământul sub picioare, înainte să fie „gestionat”. Privatizarea nu e doar o acțiune, e o abdicare. Abdicarea de la responsabilitate, de la grijă, de la ideea că unele lucruri nu se măsoară în lei, ci în respirație, în tăcere, în continuitate. Și poate, doar poate, răspunsul e să ne întoarcem, nu ca stăpâni, ci ca martori. Ca cei care știu că apa curge, Omu stă, muntele respiră, indiferent de ce scrie pe hărți sau în acte.

Să fie pace, iar noul an să ne aducă mintea de pe urmă!

Ieșirea din balamuc: „Vom conduce noi Venezuela”

Data: 5 ianuarie 2026 by Viorel Patrichi

Pe marea tablă de șah a lumii, Putin și marele Xi au dat șah Americii: au trimis nave militare și submarine în preajma Venezuelei. După raționamentul unor ciobani care își vânează vecinul: așa putem să-l convingem să nu se bage nici în Ucraina, nici în Taiwan. Nu se așteptau la reacția purtătorului de baros și au fost făcuți mat. Deocamdată. Poate fi și alt raționament, la fel ca în decembrie 1989: noi intrăm în Panama, iar voi faceți ce vreți în România. Cu alte cuvinte, e posibil ca Trump să fi cerut acum libertate de acțiune în Venezuela, după ce a vândut Ucraina Rusiei. Nu se știe nici acum cu precizie câți oameni au murit pe 20 decembrie 1989 în Panama. 500 sau peste 1.000? Acum, nu a murit nimeni. Atunci, Manuel Antonio Noriega Moreno a fost judecat în SUA și condamnat la 40 de ani de pușcărie pentru trrafic de droguri, deși era agent CIA. Acum, Maduro e judecat în America și va fi condamnat tot pentru trafic de droguri. Americanii s-au obișnuit să plece cu lasoul după șefi de state prin toată lumea: Saddam Hussein, Gaddafi, Miloșevici, Noriega, Maduro…

„Vom conduce noi Venezuela”, a precizat Trump. Este tot mai uluitor cum gndește liderul celui mai puternic stat din lume: „Nicio națiune nu ar fi putut face ce a făcut America ieri.

Maduro a fost capturat cu succes în întuneric complet, luminile din Caracas erau stinse Era întuneric și mortal. Luminile din Caracas au fost stinse datorită unei anume capacități pe care o avem. Toată capacitatea militară venezueleană a fost făcută neputincioasă. În operațiune au fost folosite forțe aeriene, terestre și navale. A fost una dintre cele mai șocante, eficiente și puternice desfășurări de măreției și competenței armatei americane. Nu a fost pierdută nicio piesă de echipament militar, niciun soldat nu a fost rănit. Au fost copleșiți rapid, și foarte repede, deși ne așteptau și știau că venim. Vom conduce noi Venezuela până când va veni momentul în care vor putea proceda la o tranziție sigură, corectă și judicioasă. Până când va fi bogată, independentă și sigură. Suntem gata de un al doilea atac, dacă este necesar. Am presupus că va fi nevoie de un al doilea val (al operațiunii), dar acum probabil că nu e nevoie. Nu a fost pierdută nicio piesă de echipament militar, niciun soldat nu a fost rănit. Au fost copleșiți rapid, și foarte repede, deși ne așteptau și știau că venim. Statele Unite au anihilat 97 la sută din traficul de droguri care venea pe mare, încărcătura fiecărei bărci ucide în medie 25.000 de oameni. Cele mai multe droguri veneau din Venezuela. Vrem pace, libertate și dreptate pentru marele popor al Venezuelei, inclusiv pentru mulți dintre venezuelenii care trăiesc acum în Statele Unite și vor să se întoarcă în țara lor, care este patria lor. Nu putem risca ca cineva care nu are în vedere binele poporului venezuelean să preia controlul asupra Venezuelei după zeci de ani de astfel de situații. Nu vom permite acest lucru. Vom trimite marile companii petroliere americane, cele mai mari din lume, să investească miliarde de dolari, să repare infrastructura grav deteriorată, infrastructura petrolieră, și să înceapă să aducă bani țării, iar noi suntem pregătiți să lansăm un al doilea atac, mult mai amplu, dacă va fi nevoie. Așadar, eram pregătiți să lansăm un al doilea val. Vom conduce Venezuela cu un grup. Desemnăm niște persoane, o să vă spunem despre cine este vorba. Vom face să curgă petrolul așa cum ar trebui să curgă. Nu ne e teamă să avem bocanci pe teren (forțe terestre). Înțeleg că vicepreșeședinta Venezuelei (Delcy Rodriguez) a depus jurământul de învestire (pentru a lua locul lui Maduro). Vicepreședinta Venezuelei a spus că „vom face tot ce aveți nevoie”. Știm care sunt elementele rele din regimul Maduro, suntem pe urma lor. (Despre Maria Machado, lideră a opoziției venezuelene și laureata Nobel pentru Pace de anul acesta). Nu am fost în contact cu ea. Nu este respectată în țară. Machado este dispusă să facă ce este nevoie. Statele Unite a mobilizat peste 150 de avioane

Operațiunea împotriva președintelui venezuelean Nicolas Maduro a fost pregătită „de luni de zile” și a mobilizat peste 150 de avioane, a declarat în aceeași conferință de presă sâmbătă șeful Statului Major american, generalul Dan Caine. „Această operațiune, denumită Absolute Resolve (hotărâre absolută, n.a.), discretă, precisă și desfășurată în timpul orelor de întuneric maxim din 2 ianuarie, este punctul culminant al unor luni de pregătire și antrenament”, a declarat generalul Caine, care a fost alături de Donald Trump în conferința de presă. Rușii l-au răpit de la Kiev pe Viktor Ianukovici pe timpul „revoluției colorate”, dar Putin este un amator pe lângă Trump. Formal, Kremlinul a cerut Casei Albe să-l elibereze pe Maduro, acuzat că a falsificat alegerile și a fost „extras”. Oare îl vor extrage la fel și pe Nicușor Daniel Dan?! Venezuela – țară bogată, cu oamenii cei mai săraci din lume. Venise China s-o salveze, acolo, lângă America. O fi petrolul un mare blestem pentru Venezuela? Dar cele mai frumoase femei din lume tot un blestem să fie? Rățoiul Donald mai trebuie doar să-i trimită o biblie lui Maduro și apoi funia…

Claudia Motea – actor, regizor, dramaturg, poet, scenarist, scriitor și producător

Data: 4 ianuarie 2026 by George V. Grigore

Claudia Motea a întruchipat-o pe Veronica Micle, iubita poetului național Mihai Eminescu, de Ziua Culturii Naționale, dar și pe Regina Maria a României de ziua acesteia. S-a transformat artistic în cele nouă iubite ale sculptorului nostru de valoare internațională Constantin Brâncuși în spectacolul „Brâncuși, dragostea mea!”. Dar, „Iubirea cheamă iubire!, după cum spune polivalenta creatoare Claudia Motea și activitatea sa se reflectă în spectacolele pe care le creează și le interpretează, dar și în numeroasele cărți pe care le scrie și care sunt traduse în numeroase limbi ale pământului. Actrița româno-canadiană Claudia Motea este actor, regizor, dramaturg, poet, scenarist, scriitor și producător. A locuit 12 ani în Canada și are dublă cetățenie, română și canadiană. Este Director Relații Publice la UARF- Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, Președinte la UAP – Uniunea Artiștilor Plastici, Departamentului Artele Spectacolului și Director Artistic la Teatrul NOSTRUM, teatru afiliat la Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – UZPR și Uniunea Artiștilor Plastici din România- UAP. A absolvit Facultatea de Arte din București, apoi a devenit masterantă în Dramaturgie Cinematografică, la Stratford Career Institute din Montreal, Canada. A urmat și Cursuri post-universitare la University of Ontario, din Canada. În perioada 1995-1997 a jucat în celebrul spectacol „Danaidele”, regizat de renumitul om de teatru Silviu Purcărete, având reprezentații în multe țări europene, precum și în SUA, la New York, pe Broadway. Claudia Motea a realizat spectacolul-film „Iubește-mă… America!”, unde a scris scenariul și a jucat opt roluri în tot atâtea ipostaze diferite, în regia lui Alecu Croitoru. A scris carte „Brâncuși, dragostea mea!”, după care a interpretat cele 9 roluri feminine – iubirile lui Brâncuși – din spectacolul teatral nou creat la Teatrul Național București. A urmat spectacolul „Iulia Hașdeu – mesaje de dincolo”, cu o trimitere la un alt fel de cunoaștere și comunicare, apoi spectacolul multimedia „Eminul meu iubit”, în regia Alinei Hiristea, pe un scenariu de Radu Aldulescu, despre iubirea legendară dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Claudia Motea scrie versuri, scrie dramaturgie, scrie și iar scrie. Avem volume precum „Eminescu, dincolo de timp – antologie lirică”, avem „Brâncuși, dragostea mea!”, „Regina Maria, Soliloc Regal”, „În zorii din tine (The dawn inside you)”, „Much Love – decalog teatral”, „Shalom, Israel!”, „Brâncuși – dragostea mea!”, Sfântul din Montparnasse”, „Preludii în Cetatea Soarelui”, etc… A scris și produs mai multe filme de scurt metraj printre care și „Kandy-Ciocolată de lux cu gust de femeie”, unde a scris scenariul împreună cu Mariana Pachis, și joacă rolul principal, alături de Adrian Enache. Este directorul artistic al trupei „Teatrul Nostrum”, unde a realizat spectacolele „Seniorii în direct”, „Din bătaia inimii lui Eminescu”, „Iubirile lui Brâncuși” și „De-a Baba Oarba prin Iubire” și multe altele.

Ca recunoaștere a polivalenței sale creative și artistice, Claudia Motea a primit premii, precum: Best Actress, Best Original Script, Best Production, Best Audience Award- și o nominalizare Brickenden Award (similar cu Premiul de Excelență în dramaturgia canadiană) – at the London Theatre Film Festival – Canada 2007. Pentru filmul „Kandy-Ciocolată de lux cu gust de femeie”, în care joacă rolul principal și semnează pentru co-scenariu și co-producție, Claudia Motea a fost laureata Festivalului Modern-Movie Galați 2015, primind Premiul de „Cea mai bună actriță a anului”. Anul 2014 i-a adus realizări profesionale în țară, dar și în străinătate, iar pe lângă distincția „Magna cum laude UARF” a primit și „Premiul de Excelență” la Gala Celebrităților 2014, alături de alte personalități românești (Klaus Johannis, Simona Halep, Gheorghe Hagi, Leonard Doroftei, Radu Beligan, Florin Zamfirescu, Sebastian Papaiani, Adrian Gorun, Cristian Țopescu). În anul 2015 a fost aleasă una dintre cele zece femei de succes ale anului la „Gala femei de success” și a primit din partea UARF- (Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film), premiul „Clacheta de aur” pentru activitatea sa artistică în Diaspora. A participat și a susținut diferite workshopuri de teatru în țară și în Statele Unite ale Americii și a prezidat diferite jurii ale Festivalurilor de Teatru și Film naționale și internaționale. A primit numeroase distincții și premii naționale și internaționale și a fost selectată în a deveni membru al Academiei de Arte din Bruxelles. Este apreciată de criticul de teatru și film Călin Căliman într-un volum publicat în anul 2016. A

ctrița Claudia Motea a primit la Tel Aviv Medalia Guvernamentală Numismatică a Statului Israel „Kol Israel Haverim”- Prietenii Israelului, pentru activitatea sa cultural-artistică. A primit de asemenea un premiu special și pentru cartea „Shalom, Israel!”. Cartea este și sursa de inspirație a piesei de teatru „Shalom, Israel!”, care a fost produsă și prezentată cu implicarea Centrului UNESCO. A bifat un succes uriaș prin cartea „Brâncuși, Dragostea mea”, care a fost tradusă în 10 limbi. Cartea a fost transformată în spectacol, în regia lui Beatrice Rancea. Actrița joacă 9 personaje: cele nouă femei celebre care i-au fost muze lui Brâncuși. Acestea sunt: Margit Pogany, Maria Tănase, Eileen Lane, Peggy Gugenheim, Madame Leonie Ricou, Maria Bonaparte, Cella Delavrancea, Baroneasa Renee Irana Frachon și Milița Petrașcu. Putem adăuga în panoplie și „Premiul Myosotis”, pentru măiestria în artele spectacolului și pentru prestigioasa carieră în teatru și film din țară și din străinătate, dar și Premiul „Regal Literar” primit în 2025, pentru volumul „Eminescu, dincolo de timp”. Cu speranța că ne vom revedea la alte și alte spectacole semnate și interpretate de Claudia Motea, încheiem cu un citat semnat de artistă: „Arta ne face mai buni și mai frumoși… și tocmai de aceea este impetuos [necesar] să iubim arta din noi”, acestea sunt cuvintele ce stau ca o mărturisire de suflet a actriței Claudia Motea. Aplauze și reverențe!

Situl „K2” din Țara Hațegului: peste o sută de fosile de vertebrate pe metru pătrat!

Data: 4 ianuarie 2026 by Redacția

O descoperire paleontologică excepțională a avut loc în Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului ce relevă cea mai bogată acumulare de fosile de dinozauri din Transilvania, în situl „K2” din acest areal documentându-se peste o sută de fosile de vertebrate pe metru pătrat. Cercetări recente realizate pe teritoriul Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului, administrat de Universitatea din București, au scos la iveală unul dintre cele mai bogate situri fosilifere, cu o abundență de resturi de vertebrate fără precedent în această zonă. Situl, descoperit de o echipă de cercetători români și maghiari în vestul Bazinului Hațeg, completează imaginea evoluției faunei de dinozauri din Cretacicul Superior și oferă informații esențiale despre ultimele milioane de ani dinaintea dispariției acestora. Bazinul Hațeg este cunoscut la nivel internațional pentru fosilele sale de dinozauri pitici, documentate de-a lungul ultimului secol în numeroase situri. Cu toate acestea, descoperirile de schelete parțiale de dinozauri sunt rare, iar noul sit reprezintă o excepție remarcabilă. Aici, cercetătorii au identificat peste o sută de fosile de vertebrate pe metrul pătrat, cu oase mari de dinozaur îngrămădite unele peste altele.

Conf. univ. dr. Zoltán Csiki-Sava, cercetător și cadru didactic la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității din București și coordonatorul român al echipei de cercetare, subliniază importanța excepțională a sitului: „Pe lângă concentrația remarcabil de mare de fosile, o altă semnificație esențială a acestui sit nou descris este faptul că reprezintă cea mai veche acumulare de astfel de vertebrate cunoscută în Bazinul Hațeg. Studierea acestei asociații fosile ne permite să reconstituim compoziția timpurie a faunei de dinozauri din Hațeg și să urmărim direcțiile și procesele evolutive care au condus la dinozaurii cunoscuți din siturile transilvănene mai noi, dezvăluind în ce fel aceste ecosisteme din Cretacicul Târziu erau similare sau diferite între ele”. Grupul de Cercetare Paleontologică Vălioara, format din paleontologi români și maghiari, desfășoară de peste cinci ani cercetări în Geoparc, un teritoriu cunoscut pentru depozitele continentale din Cretacicul Superior, care păstrează dovezi din ultimele milioane de ani de dinaintea extincției dinozaurilor. În toată această perioadă, echipa a colectat mii de resturi fosile de vertebrate, printre care fosile de amfibieni, țestoase, crocodili, dinozauri, pterozauri și mamifere. Dintre toate aceste descoperiri, situl recent studiat se distinge ca fiind cel mai bogat dintre cele investigate până acum, furnizând peste 800 de fosile de vertebrate de pe o suprafață de mai puțin de cinci metri pătrați. Rezultatele detaliate ale investigațiilor geologice-paleontologice din acest sit au fost publicate recent în revista științifică „PLOS ONE”.

„În 2019, în timpul primei noastre prospecțiuni de teren din Bazinul Hațeg, am descoperit aproape imediat situl K2. A fost un moment definitoriu pentru noi. Am observat pe loc zeci de oase mari de dinozaur, excepțional de bine conservate, de culoare neagră, strălucind în straturile de argilă gri expuse în albia pârâului. Ne-am apucat imediat de lucru, iar în urma a câțiva ani de săpături am colectat o asociație de vertebrate extraordinar de bogată din acest sit”, a explicat dr. Gábor Botfalvai, conferențiar la Departamentul de Paleontologie al Universității Eötvös Loránd și liderul grupului de cercetare. Condițiile de paleomediu ale zonei contribuie la explicația acestei acumulări spectaculoase. În urmă cu aproximativ 72 de milioane de ani, teritoriul actual al Geoparcului Țara Hațegului era traversat de râuri efemere formate într-un climat subtropical. În perioadele de precipitații intense, aceste cursuri de apă se revărsau, transportând carcasele animalelor moarte întâlnite în calea lor , dar și măturând rămășițe ale altor animale răspândite peste tot pe întinsul câmpiei. „Studiul detaliat al rocilor din situl K2 arată că aici a existat cândva un mic lac, alimentat periodic de viituri rapide care aduceau corpuri de animale. Pe măsură ce râurile își pierdeau viteza la intrarea în lac, resturile animale transportate se acumulau în mica deltă formată la vărsarea cursurilor de apă, generând această concentrație excepțional de mare de oase”, completează Soma Budai, cercetător la Universitatea din Pavia și coautor al studiului. Situl a furnizat nu doar oase izolate, ci și resturile asociate ale mai multe multor schelete parțiale, aparținând a două specii de dinozauri erbivori. Printre acestea se află un dinozaur predominant biped, de aproximativ doi metri lungime, din familia Rhabdodontidae, un grup comun în Bazinul Hațeg. Restul scheletelor aparțin unui dinozaur sauropod titanosaurian, o descoperire deosebit de importantă, deoarece este pentru prima dată când în Transilvania sunt identificate schelete atât de bine conservate ale acestui tip de dinozaur cu gât lung. Studierea acestor schelete deschide noi direcții de cercetare privind taxonomia și evoluția  titanosaurilor din regiune. Descoperirea contribuie la înțelegerea proceselor evolutive și ecologice care au modelat fauna de dinozauri din Europa de Est în Cretacicul Târziu. Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului – Universitatea din București, reprezintă un teritoriu de referință pentru studiul geodiversității și al patrimoniului paleontologic, oferind un cadru internațional pentru cercetare, educație și valorificare sustenabilă a descoperirilor științifice. Proiectul a fost sprijinit de „National Research, Development and Innovation Office of Hungary” (NKFIH), Autoritatea de Supraveghere pentru Activități Reglementate, Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării din România și Universitatea din București.

Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului cuprinde întreaga Țară a Hațegului și are statut de sit UNESCO, parte a Programului Internaţional pentru Geoştiinţe şi Geoparcuri, care reuneşte 229 de teritorii din 50 de ţări incluse în Reţeaua Globală a Geoparcurilor, stabilite în urma unui proces de selecţieşi validare. Administrarea statutului de Geoparc Internațional UNESCO este realizată de Universitatea din Bucureşti. Geoparcul este un teritoriu cu valori naturale şi culturale, un program de dezvoltare durabilă, un brand care propune o călătorie în timp, în istoria de 4,6 miliarde de ani a Pământului, o stare de spirit a tuturor celor ce doresc să participe la renaşterea unor comunităţişi este tărâmul de întâlnire ce îi reuneşte pe toţi cei care se simt ataşaţi de valorile tradiţionale, fie că sunt locuitori reali sau virtuali. Geoparcul cuprinde elemente de interes geologic deosebit alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Dinozaurii descoperiţi în Ţara Hațegului sunt unici în lume, importanța științifică și atractivitatea lor fiind sporită prin descoperirile de cuiburi cu ouă și pui de dinozauri, ale unor mamifere contemporane dinozaurilor și a unei reptile zburătoare  gigantice (Hatzegopteryx), din grupul pterosaurilor. (George V. Grigore)

Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă…

Data: 4 ianuarie 2026 by George Petrovai

Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală. Fireşte, dacă nu ţinem cont de anumite nuanţe caracteristice locului şi timpului, atunci în literatura de rezistenţă pot fi incluse şi opere reprezentative pentru cultura latino-americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul şi Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denunţă cu vehemenţă dictaturile şi pe dictatorii care le-au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la câteva zeci de ani de la prăbuşirea dictaturilor pe care le vizează, când – poate cu excepţia Cubei şi a Paraguayului – ţările latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democraţiilor. Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului şi inumanului din atrocele experiment bolşevic, nici în ceea ce priveşte numărul lichidaţilor chiar din rândul colaboratorilor apropiaţi ai dictatorului suprem (milioane de morţi numai în perioada de epurare stalinistă), nici în ceea ce priveşte avântul delaţiunii, ori bestialitatea şi satanica inventivitate de care dădeau dovadă torţionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Piteşti), atunci vedem că nuanţele de care vorbeam mai sus au forţa esenţialului şi că, în aceste condiţii, literatura clasică de rezistenţă trebuie identificată, cu inerentele diferenţe date de culoarea naţională, în sfera de influenţă stalinistă.

Iar nucleul acestei literaturii se plasează chiar în Rusia, adică în patria bolşevismului. Din următoarele două motive:

a) Scriitori ca Vasili Grossman, Aleksandr Soljeniţîn, Iuri Dombrovski sau Boris Pasternak au avut curajul să scoată securea războiului nu doar împotriva unui fioros şi neiertător tiran – Stalin, ci chiar şi împotriva ideologiei pe care el o întruchipa, ceea ce reprezenta o abatere de neiertat până şi în ochii lui Hruşciov, cel care al Congresul al XX-lea a condamnat cultul personalităţii lui Stalin doar din grija de-a feri sistemul sovietic, în general pe cel marxisto-leninist, de asemenea periculoase derapaje;

b) Toţi scriitorii enumeraţi mai sus au avut de suferit de pe urma regimului, fie că acesta a fost integral stalinist, fie că a cunoscut un oarecare dezgheţ în timpul lui Hruşciov, fie că în perioada brejnevistă are loc un proces de restalinizare. Astfel, în urma unei descinderi la locuinţa lui Grossman, acestuia i-au fost confiscate toate manuscrisele, până şi indigourile; Boris Pasternak a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, iar în anul 1958, an în care i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură, el este constrâns de autorităţi să renunţe la trofeul literar; Aleksandr Soljeniţîn, deşi ofiţer combatant în cel de-al doilea război mondial, este arestat şi trimis în lagăr, locul de inspiraţie pentru formidabilul său Arhipelag Gulag; cât îl priveşte pe Iuri Dombrovski, el a fost exilat îndată după absolvirea Cursurilor superioare pentru literatură (perioada 1932-1935), apoi între anii 1939-1943 a fost deportat în ţinutul Kolîma şi din nou deportat timp de şase ani (1949-1955), dar de data asta în regiunea Irkutsk.

*

Să fie, într-adevăr, Iura Jivago unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă? Se pare că da, având în vedere faptul că romanul lui Boris Pasternak, aidoma altor cărţi din această categorie (de pildă Maestrul şi Margareta, faimosul roman al lui Mihail Bulgakov), pornise dinspre Occident, unde se bucurase de multă apreciere, înainte de-a stârni o atare vâlvă în presa şi critica sovietică a vremii, încât – după cum deja am precizat – autorul este pur şi simplu pus la zid: mai întâi este exclus din Uniunea Scriitorilor, apoi autorităţile îi impun să notifice că de „bună voie” el renunţă la Premiul Nobel. Dar tocmai prigoana sistematică la care este supus, contribuie din plin la sporirea faimei lui Boris Pasternak şi a romanului său, îndeosebi după apariţia filmului care, inspirat de carte, de îndată face înconjurul lumii.

Foarte complex, romanul Doctor Jivago este alcătuit din două părţi: prima parte cuprinde proză clasică şi se pare că în ea se regăseşte romanul propriu-zis, pe când a doua parte, concepută ca proză lirică, poate fi intitulată Poemele lui Jivago. Că doar Boris Pasternak a fost în primul rând poet, mai exact poet de orientare futuristă, şi abia pe urmă romancier… Altfel spus, prima parte este mai scurtă dar mai stufoasă, căci ea narează nu doar întâmplări din viaţa lui Iura (de la vârsta de 10 ani, vârstă la care-i moare mama, şi până la reformarea lui ca invalid, după aproape trei ani de război), ci şi tablouri semnificative din agitatele evenimente politice care au precedat, ba chiar au favorizat declanşarea primului război mondial şi apoi a revoluţiei bolşevice (revoluţia din anul 1905, greve, demonstraţii, lupte de stradă), precum şi diverse întâmplări din vieţile altor personaje, îndeosebi din viaţa Larei, cea care după căsătoria cu imprevizibilul Paşa Antipov şi stabilirea lor la Iuriatin, îşi încrucişează destinul cu cel al doctorului Jivago, după ce acesta la rândul lui pleacă cu familia din Moscova în Urali, mai exact la o fostă moşie a bunicului soţiei sale Tonia, moşie situată în apropire de Iuriatin.

Două cauze, una mai înfricoşătoare şi mai presantă ca cealaltă, îşi dau concursul la părăsirea Moscovei de către Iura, soţia lui Tonia, fiul Saşa şi socrul Aleksandr Aleksandrovici:

a) Prima o reprezenta întunericul, foamea şi frigul, întrucât – precizează Pasternak – „Pentru cei mai mulţi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert şi ciorbă din capete de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era şi o zeamă din grăunţe întregi de grâu sau secară fierte”.

b) Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă şi mai de neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, „oameni în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate şi o voinţă de fier, înarmaţi cu mijloace de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau puţin şi dormeau şi mai puţin”.

Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se vădeşte a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident – reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională. De data asta – din proprie iniţiativă, ori poate că bine sfătuit – Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în faţa cadavrului doctorului – „cu nimic comparabilă pe lume”, căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei „s-au iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi norii de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de sub picioarele lor”. Cu toate ca n-a încetat să-şi iubească soţia, Iura avea stringentă nevoie de dragostea mistuitoare şi totuşi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta “elegiile lui despre Lara”. Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese ţinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de medici), şi îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că toţi ai lui (între timp i se mai născuse o fetiţă) urmează să fie expulzaţi din ţară cu destinaţia Paris, ceea ce însemna că n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui în viaţa tot mai nesigură, era însăşi raţiunea lui de-a fi. Mai ales în acele zile când, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Lara, „aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – punctează autorul cu justificată oroare – „Zilele acelea confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om. Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat şi cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei umane fuseseră abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”. E drept că amândoi se simţeau ameninţaţi în acele zile de cumplită nesiguranţă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar de ascendenţa sa neproletară – era fiul unui milionar destrăbălat şi ţicnit, care îşi încheie viaţa aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusă la represalii, cu toate eforturile depuse pe direcţia reeducării politice, întrucât se ştia că era soţia acelui orgolios Paşa Antipov, nemembru de partid şi totuşi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei roşii, încât devenise extrem de incomod, în consecinţă obligat să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa cu viaţă. Are noroc de câteva ori, când – aşa cum îi povesteşte el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând că viaţa sa este inutilă, el se sinucide prin împuşcare chiar în faţa casei unde locuiseră câtva timp eroii noştri îndrăgostiţi.

Ei bine, în timp ce Lara şi Iura treceau în revistă foarte redusele şanse de salvare, îşi face apariţia avocatul Komarovski, un ins abil şi fără scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei şi, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îşi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea şi mai la urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat. Komarovski le explică că situaţia este deosebit de alarmantă, dar că el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu condiţia ca ei să se decidă cât mai repede. Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe Lara să-l însoţească pe avocat şi astfel să se salveze, lasă să se înţeleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfăţişa starea jalnică a Rusiei bolşevice în tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: „În acele zile, pădurile şi câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca şi când absenţa omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată de el, înflorea mândră, ca şi când ar fi fost eliberată de captivitate”. Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările lui Gordon şi Dudorov, prietenii lui din copilărie („Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare şi ai crescut în personalitate. Aveam senzaţia că ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze singur…”), cât şi de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile condiţii create de bolşevism, nu se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată „împiedicat” şi „nerod”.

Motive suficiente pentru hipersensibilul Iura ca să se complacă în mizerie şi decădere (nu-şi mai practica meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetiţe. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, aşa cum făcuse de atâtea ori în situaţiile critice…

În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală moştenită de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidenţă (sarea şi piperul cărţilor vizitate de succes), s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita Lara, cea care, în vălmăşagul acelor vremi de tristă amintire, pierduse urma fetiţei concepută cu doctorul Jivago, şi care – în faţa catafalcului – îl roagă pe descurcăreţul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă. Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îşi recunoaşte nepoata în Tania spălătoreasa, poreclită Îngălata.

Notă: Dacă traducătorii se plâng de dificultăţile întâmpinate la aducerea textului cât mai aproape de valoarea sa originală, şi asta din pricina enormei sale încărcături lirice, noi cititorii ne delectăm cu admirabile tablouri impresioniste, precum următorul: „În depărtare, cenuşiul moale se închise spre liliachiu, care se transformă treptat în mov, şi vălul lui de ceaţă pătă dantelăria fină a mestecenilor de pe marginea drumului, conturaţi parcă de o mână omenească pe fundalul rozaliu al cerului, palid ca şi când şi-ar fi pierdut brusc orice adâncime”.

Steagul Principatului Pindului: simbol și istorie românească

Data: 3 ianuarie 2026 by Ionuț Țene

Istoria efemerului Principat al Pindului, din anii 1941-1944, este la fel de complexă și disputată precum și simbolurile sale vexilologice. Din păcate, istoria acestui stat al aromânilor este ocultată de istoriografie din cauza unei interpretări axiologice greșite. Pe parcursul scurtei sale existențe, și chiar înainte sau după aceasta, pentru reprezentarea heraldică a Principatului Pindului au circulat diverse steaguri care, dincolo de estetică, poartă încărcături puternice de identitate, aspirații politice și, adesea, o anumită confuzie istorică. Odată cu invazia Germaniei naziste și a Italiei fasciste în Grecia, în aprilie 1941, și cu înfrângerea rapidă a acesteia, Italia a obținut o zonă de ocupație în Epir, Tesalia și Macedonia de Vest. În acest context, Italia, sub influența doctrinei fasciste de tip ”Mare Nostrum” și a aspirațiilor iredentiste, a căutat să destabilizeze regiunea și să-și consolideze influența. Un rol crucial l-a jucat Alcibiade Diamandi, un aromân din Samarina cu cetățenie română, care s-a autoproclamat prinț și avea conexiuni politice și economice cu anturajul lui Mussolini, implicându-se în mișcări pro-românești și pro-autonomie aromână înainte de război. Cu sprijinul serviciilor secrete italiene, al armatei italiene, precum și al Siguranței românești, Diamandi a activat ceea ce se numea „Legiunea Romană” (sau „Legiunea Vlahă”), o organizație paramilitară și politică menită să mobilizeze aromânii în favoarea autonomiei. În vara anului 1941, sub patronajul italian și cu acordul subsidiar al regimului antonescian, a fost proclamat un fel de „Stat Independent Aromân” sau „Principat al Pindului”, sub conducerea lui ”prințului” Alcibiade Diamandi. Acesta nu a fost niciodată o entitate statală de sine stătătoare în sensul clasic, ci mai degrabă o „zonă autonomă” sub control militar italian, cu o administrație nominală aromână. Principatul Pindului a avut și un steag oficial, care își trage tradiția din prima declarare a autonomiei de două luni din vara lui 1917.

Steagul oficial al Principatului Pindului a cuprins Crucea Sfântului Andrei pe fond verde închis. Această variantă este cea mai unanim acceptată ca fiind steagul „oficial” al entității în timpul existenței sale sub patronajul italian și al României, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Descrierea steagului a fost făcută de localnicii vlahi, adică o cruce roșie a Sfântului Andrei pe un fond verde. Ca simbolism și interpretare, acesta poate fi explicat astfel: fondul verde este adesea asociat cu speranța, reînnoirea, natura și, în contextul montan al Pindului, ar putea simboliza munții impunători, rezistența populației și culoarea brazilor. Poate de asemenea reprezenta și o aspirație la pace și prosperitate. Crucea Sfântului Andrei, în nuanță, reprezintă o tradiție creștină românească, deoarece Sfântul Andrei este patronul spiritual al României și o figură creștină importantă în Balcani. Crucea sa în formă de „X” este un simbol creștin recunoscut, folosit și în alte vexilologii (de exemplu, pe steagul Scoției, pe steagul marinei ruse). Alegerea unei cruci roșii pe un fond verde ar putea sugera o identitate creștină distinctă în peisajul balcanic. Există și o comparație simbolică cu steagul Confederației Americane, o reminiscență formativă a steagului sudist, cu diferența că acesta era în culorile roșu și albastru. Această observație este strict vizuală, bazată pe forma similară a crucii, dar nu există dovezi care să sugereze o legătură simbolică sau istorică directă între cele două. Cel mai probabil, este o coincidență formală, dar relevantă din punct de vedere simbolic. Acest design simplu ar fi putut fi adoptat, desigur, și cu acceptul (sau sugestia) autorităților italiene, care căutau un simbol distinct, dar nu excesiv de provocator pentru greci, diferit de simbolurile naționale românești din 1941.

Trebuie să subliniem că steagul Principatului Pindului din 1941 reprezintă o continuare a steagului „Autonomiei” din 1917: un simbol pierdut astăzi pentru localnicii vlahi, dar semnificativ din punct de vedere istoric. Această referință la steagul aromânilor din anul 1941 oferă o perspectivă crucială asupra continuității aspirațiilor aromânești și a legăturilor cu România, dar și a încercărilor de autonomie aromână din 1917, din timpul Primului Război Mondial, sub protectorat italian în Epir. Faptul că a fost donat Muzeului Militar din București, unde a fost expus lângă steagurile de la Mărăști și Mărășești, arată faptul că pentru autoritățile române acest steag a avut o importanță deosebită în momentul Marii Uniri. Analiza heraldică explică și legătura simbolică cu România. Expunerea, în anul 1918, a steagului Principatului Pindului, alături de cele mai venerate steaguri de luptă ale armatei române (simboluri ale eroismului și sacrificiului național), sugerează că statul român a perceput această „autonomie” ca pe o prelungire a cauzei naționale românești sau ca pe o expresie a românismului în Balcani. Aceasta validează, într-un anumit sens, importanța istorică și simbolică a aromânilor pentru România dinainte de 1914 și, mai ales, în perioada interbelică. Se poate interpreta și ca o anticipare a autonomiei dorite de aromâni în Pind, înainte de 1917 și 1941. Existența acestui steag demonstrează că ideea unei entități autonome aromâne nu a fost o „invenție” a Axei din 1941, ci o aspirație mai veche, chiar dacă contextul din 1917 și 1941 a fost diferit. Din păcate, steagul care a ajuns în România în 1918 s-a pierdut. Astăzi, nu știm unde se află, ceea ce reprezintă o pierdere istorică, pentru că ar fi putut oferi dovezi materiale valoroase despre originea mișcării autonomiste și despre modul în care România a ales să o prezinte public. Interesant este că, după 1945, au apărut și variante ulterioare, considerate ca fiind versiuni legendare sau speculative. Aceste variante, descrise ca apărând în „serii vexilologice” sau ca „legende,” sunt mai puțin confirmate pentru perioada 1941-1944 și par a fi reconstrucții sau idealizări post-factum. A apărut în spațiul public și varianta cu stema mică a României și culori alb-negru, cu cinci benzi (roșu, galben, albastru). Spre exemplu, culorile alb-negru sunt provenite din culorile dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen, iar cele cinci benzi suprapuse—dintre care trei sunt roșu, galben și albastru—apar ca o interpretare a Tricolorului românesc. Acest steag atribuit Principatului Pindului nu există indicii că ar fi existat înainte de 1944. Acest lucru sugerează că este o invenție sau o idealizare postbelică.

În legătură cu simbolismul ipotetic (post-factum), se poate face următoarea analiză heraldică și semantică: stema mică a României monarhice este legată direct de ideea de continuitate între Principatul Pindului și Regatul României, conferindu-i o legitimitate națională puternică. În plus, culorile alb-negru, ale dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen, ar fi culorile personale ale Casei Regale a României, iar prezența lor ar sugera un statut regal sau nobiliar al conducerii, precum și o legătură directă cu instituția regală românească. Cele cinci benzi, cu tricolorul românesc (roșu, galben, albastru), pe un alt steag al Principatului Pindului, ar fi reprezentat o încercare de a integra identitatea națională românească în simbolistica aromână, consolidând astfel o identitate multiplă și o afiliere clară la „românitate” în sens larg. Dar steagul oficial al Principatului Pindului rămâne cel verde, cu crucea Sfântului Andrei de culoare roșie. Celelalte variante și reprezentări sunt doar proiecte sau simboluri transferate, folosite în perioade și contexte diferite, mai ales în acțiuni temporare sau simbolice.

Mai există și un steag al arealului geografic aromân din Munții Pindului, legat de perioada pașoptistă. Există, de asemenea, o variantă cu Tricolorul românesc orizontal, culorile galben și negru, cu înscrisul S.P.Q.R. și atestat din 1848. Acest steag are o istorie profundă și o simbolistică complexă, încercând să reprezinte rădăcinile latine și românești ale aromânilor. Există o legătură clară cu istoria romanității balcanice din cele mai vechi timpuri. Un steag „constituit pe orizontală, din tricolorul românesc, plus culorile galben și negru. La începuturi steagul avea pe banda albastră inscripționat simbolul romanității, S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus). După înfințarea Regatului României în 1881, steagul s-a îmbogățit și cu stema regală a României. Rădăcinile istorice sunt și mai vechi, datând din 1848, an în care simbolurile latinității și romanității erau promovate intens în contextul Revoluției din Țările Române.

Pentru aromâni, a fi „romani” (de unde și simbioza originii de „români” sau „aromâni”) reprezintă o componentă fundamentală a identității locale, iar acest simbol a intensificat această legătură istorică. Informația se explică și semantic prin faptul că Tricolorul românesc evidențiază afilierea la națiunea română, fiind perceput ca fiind parte a aceleiași familiei lingvistice, religioase și culturale, iar culorile galben și negru simbolizează, în această interpretare, o legătură geografică și istorică cu zonele din sudul Dunării și alte teritorii înrudite cu aromânii. Galben și negru, în această viziune, reprezintă și romanitatea din sudul Dunării, conferind un caracter geografic și identitar acestei combinații de culori, sugerând că Principatul Pindului era perceput ca o formă de „România de Sud,” o extindere spirituală și culturală a națiunii române în spațiul balcanic. Argintiul Casei Regale devine un galben auriu în interpretări heraldice mai târzii. Menționez că harta administrativă a statului de Pind din anii 1941-1944 indica teritorii cu ieșire la Marea Adriatică, în zona insulei Corfu, precum și cuprinderea unei zone din sudul Albaniei și partea montană a Epirului. Aceste detalii sunt esențiale pentru a înțelege ambițiile teritoriale ale acestui stat efemer aromân, care a căzut sub loviturile partizanilor din ELAS și EAM. Însă, între anii 1941 – 1944, această proiecție reflecta mai degrabă interesele strategice ale Italiei fasciste, decât ale României antonesciene, vizând o influență dominantă în Adriatică și Balcani. Italia dorea să impună o realitate administrativă aromânească, bazată pe o istorie multiseculară a locuirii de către vlahi în această regiune, și nu o simplă creație simbolică. Putem vorbi istoric și simbolic de existența a trei steaguri reprezentative ale arealului geografic în care trăiesc vlahii din Pind, dar cu sublinierea că drapelul cel oficial din 1917 și 1941-1944 fiind acela cu crucea Sfântului Andrei de culoare roșie pe fond verde brad. Așadar, steagul Principatului Pindului, atât cel oficial, cât și variantele tranzitorii sau temporare, are o legătură simbolică fundamentală cu reprezentările heraldice și steagurile poporului român și ale Regatului României, reflectând aspirațiile naționale, istorice, lingvistice și cultural-religioase ale comunității aromâne în contextul balcanic și al perturbărilor geopolitice ale unor vremuri complicate.

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Baia Mare: „Vestigii arheologice preistorice descoperite prin teledetecție”

Data: 3 ianuarie 2026 by Redacția

Acum, când avântul celor ce posedă detectoare de metale este în plină dezvoltare, iar ei fac descoperiri mai repede decât pot cercetătorii istoriei să inventarieze, o bună inițiativă este această colaborare dintre o instituție muzeală cum este Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare (str. Monetăriei, nr. 1-3) aflată în subordinea Consiliului Județean Maramureș, în parteneriat cu Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș și asociațiile detectoriștilor sau „căutătorilor de comori” (Asociația „Detecție Nordˮ). Prin colaborarea acestora s-a putut vernisa marți, pe 30 decembrie, la sfârșit de an 2025, o expoziție dedicată artefactelor descoperite cu ajutorul detectorului de metale în partea sudică a județului Maramureș: „Vestigii arheologice preistorice descoperite prin teledetecție” ce va fi deschisă până pe 31 ianuarie 2026. După vernisaj a avut loc o întîlnire între arheologii cercetători și posesorii de detectoare de matale, așa zișii căutători de comori, spre o mai bună colaborare și punere în acord a activității prezente și viitoare. Harta siturilor arheologice din Maramureș cuprinde un număr mult mai mare de puncte arheologice preistorice și nu numai, ce sunt declarate monumente istorice protejate: în Ardusat, punctul „Sub Pădure” (epoca bronzului); la Bârsana, punct „Cetățuia” (cultura Hallstatt) și „Podul Miresei” (epoca bronzului, cultura „Suciu de Sus”); la Bicaz, punctul „Igoaie” și necropola tumulară (cultura „Suciu de Sus” și grupul „Lăpuș”); la Bușag, punct „Coasta Bușagului” (paleolitic); la Călinești, punct „Rogoaza” (epoca bronzului); la Crăciunești, punct „La Mohâlcă” (sec. VI, epoca migrațiilor); la Groșii Țibleșului, punct „Tăușor” (epoca bronzului, cultura „Suciu de Sus”); la Ieud, punct „La Mănăstire”; în Lăpuș, necropolă (epoca bronzului); în Lăpușel, comuna Recea, în Valea Chioarului; la Oarța de Jos, punct „Vâlceaua Rusului” (epoca bronzului, cultura Wietenberg, cultura Suciu de Sus și perioada migrațiilor); la Oarța de Sus; la Oncești; Prislop, comuna Boiu; Sarasău; Seini; Suciu de Sus (epoca bronzului); la Tisa, comuna Bocicoiu Mare; la Vad, comuna Copalnic Mănăștur (cultura Hallstatt); la Vălenii Șomcutei, punct „Valea lui Ștefan” (epoca bronzului și epoca migrațiilor)…

Trecerea de de epoca pietrei șlefuite la cea a metalului a reprezentat un salt uriaș pentru umanitate. Apariția bronzului, al primului metal ce a ridicat nivelul de civilizație a oamenilor, a adus îmbunătățirea condițiilor de trai. În depozitele descoperite sau în descoperirile izolate sau găsit arme, precum topoare de diferite forme și tipuri, spade lungi și scurte, cuțite, scuturi cu umbo, fibule, vârfuri de săgeți, vârfuri de lănci, dar și bijuterii, precum brățări, coliere, inele, cercei, podoabe de păr, nasturi, Putem semnala apariția uneltelor și ustensilelor agricole (sape, topoare, corn (fier) de plug, dălți, ciocane, clești, primele zăbale pentru cai, scărițe pentru călărit, pinteni, etc.). Au mai fost descoperite vase din metal pentru gospodărie, dar și cele de ritual. Expoziția „Vestigii arheologice preistorice descoperite prin teledetecție” deschisă la MJIAM din Baia Mare confirmă perenitatea elementului uman pe aceste meleaguri și multitudinea culturilor ce s-au întretăiat de-a lungul mileniilor de istorie și au fost tezaurizate de către pământul țării noastre. (G.V.G.)