Când văd ce politicieni avem, ce rost mai are să scriu un articol? Este o întrebare care nu mai este retorică, e un strigăt de epuizare civică. Nu este vorba doar de incompetență sau corupție, ci de o criză profundă de sens: ce înseamnă să scrii despre justiție, educație sau sănătate, când legile se schimbă în funcție de interese de grup, nu de nevoile cetățenilor? Ce rost are să analizezi un buget, când fondurile publice dispar în labirinturi de firme, iar explicațiile vin sub formă de comunicate de presă vagi și fără consecințe? Jurnalismul nu e doar înregistrarea faptelor, e un act de responsabilitate față de adevăr și de viitorul colectiv. Dar responsabilitatea nu e unidirecțională. Ea presupune și un interlocutor: un cititor care crede că adevărul contează, un elector care își exercită dreptul nu ca pe un ritual, ci ca pe un instrument de schimbare. Iar astăzi, în fața unor politicieni care transformă funcția publică într-un spectacol de autoafirmare, în care promisiunile se șterg ca o scrisoare de pe o tablă umedă, încrederea se evaporă. Totuși, renunțarea nu e o opțiune, este o capitulare. Scriu un articol nu pentru a convinge pe cei care au deja decizii luate în favoarea intereselor personale, ci pentru a oferi un reper celor care încă caută. Pentru a spune: da, e greu; da, e frustrant; dar tăcerea nu protejează pe nimeni, doar consolidează starea de fapt. Un titlu nu schimbă lumea. Dar un titlu onest, ca acesta, poate fi primul pas către o întrebare mai importantă: Ce facem acum? Și răspunsul nu e în birourile de la etajul 12. E în stradă. În școli. În casele unde se discută, se întreabă, se refuză să se accepte mediocritatea ca normă. Ceea ce rămâne, chiar și într-o zi ca aceasta, este dreptul și datoria de a scrie. Pentru că, până nu vom avea politicieni de care să fim mândri, cel puțin să avem cuvinte de care să nu ne rușinăm.
A scrie despre politică nu înseamnă să o legitimezi, ci să o examinezi cu luciditate, chiar când pare coruptă, vidă sau trădată. Politica nu este în sine o instituție sacralizată; este un spațiu de luptă, de negocieri, de putere și de sens. Când spunem „politică este acreditată de trădători”, nu renunțăm la ea, ci recunoaștem o realitate dureroasă: că unii care o practică au înlocuit serviciul public cu serviciul propriilor interese, că au transformat reprezentarea în simulacru, iar încrederea, în obligație nerezolvată. Trebuie scris cu onestitate, nu cu cinism. Cinismul este o formă de renunțare elegantă; onestitatea, un act de rezistență. Nu e nevoie să lauzi sistemul pentru a-l descrie. Poți scrie despre un deputat care votează o lege pe care o condamnă în privat, nu pentru a-l umili, ci pentru a expune mecanismul de disociere între cuvânt și acțiune. Poți descrie o campanie electorală în care promisiunile sunt doar semne fără referențial, nu ca pe o glumă, ci ca pe un simptom al unei crize de semnificație. Să folosim limbajul cu răspundere: să evităm generalizările care anihilează speranța („toți sunt corupți”), dar nici nu te ascunde în neutralitate falsă. Neutralitatea, într-o epocă de degradare instituțională, poate deveni complicitate. Scrie cu empatie pentru cei care suferă consecințele, nu pentru elitele care le cauzează. Politica se judecă nu după discursuri, ci după efecte: școlile închise, spitalele subfinanțate, tinerii care pleacă, acestea sunt textul real al politicii, nu declarațiile de presă.
Și totuși: nu uita că politică înseamnă și cei care refuză să se conformeze, jurnaliștii care investighează, profesorii care educă în ciuda presiunilor, cetățenii care se adună în piață nu pentru un partid, ci pentru un viitor comun. Scrie și despre ei, nu ca pe eroi, ci ca pe oameni care aleg, zi de zi, să nu renunțe la sens. Politica nu aparține trădătorilor, aparține discuției, memoriei, responsabilității. Scrie ca și cum cuvintele tale ar putea reface, măcar puțin, legătura între cuvânt și fapt, între putere și justiție. Pentru că, în cele din urmă, singura politică care merită scrisă este cea care încă nu s-a pierdut, ci doar așteaptă să fie reînviată, cu adevărul ca punct de plecare. Nu am vrut să mai scriu despre politică, dar politica ne presează să vorbim despre ea. De ce nu joacă politicienii șah? Pentru că în șah, dacă pierzi un pion, îl pierzi definitiv. În politică, îl transformi într-un „consultant extern”, îl plătești din fonduri publice și îl trimiți să negocieze cu sine însuși. Să fie pace, iar despre politicieni numai de bine! Sau același bine pe care îl face poporului pe care îl păstorește. Cine tace e complice!
