Despre Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală am mai scris în repetate rânduri. Am purtat multă corespondență cu dânsul, mi-a publicat articole în „Telegraful Român” și „Mitropolia Ardealului”. O singură dată ne-am întâlnit față către față. Era după Revoluție și s-au ținut la București câteva conferințe ale reprezentanților preoțimii ortodoxe cu ierarhi. La cea din primăvara lui 1990 am fost delegat și eu de la Tr. Severin. Întâlnirea respectivă a prezidat-o Înaltul Antonie. Am luat și eu cuvântul, iar după conferință mi-a spus: „Te credeam mult mai în vârstă, după cum îmi scriai. Credeam că ești un bătrânel cu preocupări cărturărești și-mi plăcea cum scrii. Dumneata însă ești tânăr. Ești o speranță a Bisericii Ortodoxe Române!” N-am împlinit „proorocia” vlădicăi, dar am făcut și eu ce-am putut și cât am putut pentru Biserică și pentru Țară. Corespondența mea cu ierarhul transilvănean numără zeci și zeci de scrisori. În multe își dădea drumul la condei și se destăinuia ca la spovedanie. Nu erau scrisori oficiale, reci, seci, erau epistole personale, în care surprindeai omul, sufletul și gândirea lui. Muncea mult, călătorea cât un ministru de externe, scria carte după carte și articol după articol, era o adevărată „mașină” vie.
Regăsesc o scrisoare de la dânsul din septembrie 1989. E tulburătoare prin sinceritatea ei. Nu știu când voi reuși să încredințez tiparului corespondența ce-am purtat-o cu astfel de oameni și tocmai de aceea o redau mai jos ca pe un document scump sufletului meu și istoriei literare. Ea mi-a fost mie de folos, dar poate fi călăuză pentru mulți cititori de azi și dintotdeauna:
„Despre muncile mele, ce să zic! Sunt munci, nu muncă. Sunt un obsedat al muncii. Odihna mi se pare o insultă adusă creației. Așa, în a șaptea zi, mai mergea. Dar nu în cultură. Nu se poate lua vacanță în cultură, așa cum nu se poate lua vacanță din gândire. Ar fi tot atât de stupid, cum sunt concediile de odihnă, pe care le iau acum călugării și călugărițele din mănăstiri. Așa ceva era odinioară de neconceput. Concediu din monahism! Concediu din calitatea de om! Mă simt presat de viitor. Totul nu se va putea. Dar măcar cât mai mult. Trăiesc dramatic această invers-proporționalitate a distanțelor. A distanțelor de timp. De fapt, și de spațiu! Mergem înainte și, de fapt, mergem înapoi. Înaintăm spre sfârșit. Cu grabă. Cu prea mare grabă. Și sunt în noi rezerve pentru mai mult spațiu decât acela care ne este dat. Pe acestea le simțim, mai ales când suntem în plină activitate. Mie mi se pare că sunt acum cam pe acolo. Nu. Nu mă bucură. Pentru că aceasta înseamnă că dincolo de acest timp, repede, va începe declinul. Și atunci nici nu voi mai ști ce rezerve am avut. Atunci voi crede că mi le-am epuizat. Acum știu că nu mi le voi epuiza. Și aș vrea să extrag din mine cât mai mult minereu.
Am fost în tinerețe profesor la niște școli miniere, la Baia Mare și iată că îmi vin analogii rămase în memorie. Graba nu-mi dă răgaz însă pentru cercetări mai aprofundate. Regret mult timpul pierdut în tinerețe, cam pe la vârsta Cucerniciei Tale. Ani de zile viața m-a legat de o mașină de mase plastice. Citeam noaptea pe Pascal, în franțuzește, de minunam pe directorul fabricii, care venea în inspecție, uneori, și care nu știa ce-i cu mine acolo. De unde căzusem! Și căzusem de undeva. Din „vremi”. Cele ale cronicarului. „Sub vremi”. Acestea ți le spun pentru a te îndemna să faci acum cât mai mult. Să nu te prindă vremea, cealaltă, care se cheamă timp, cu prea multe nefăcute și să nu fie prea târziu. Tot ce facem sunt geamantanele cu care vom pleca dincolo, în călătoria cea mare. Și cu ce vom merge, cu acea vom rămâne și în istorie. Uneori îmi vine să mă întreb: de ce să rămânem? Și de ce să nu plecăm din lumea aceasta, cum se zice, cavaleri, cu mâinile goale. Cavaleri, adică tineri, încă fără casă, fără masă, așa cum se zicea pe la noi. Dar întotdeauna refuz astfel de întrebări. N-au nici un rost. Nu-s pentru mine. Nu pot rămâne cu mâinile goale. E crimă împotriva existenței”
Splendid! N-a mai trecut mult și timpul n-a mai avut răbdare. O boală cumplită l-a țintuit pe Vlădica Antonie și condeiul i-a înțepenit înainte de vreme. Și câte mai avea de făcut, de spus!
