Privim cu bucurie grupurile statuare din capitalele țărilor europene și ne fotografiem cu ele. Și în București în ultimul timp s-au mai amplasat statui ce reflect istoria și spiritualitatea locului. Dar pe lângă acestea ce împodobesc intersecții, parcurile, scuarurile, piețele, mai avem „bijuteriile” de ornamente ce împodobesc casele mai vechi: statuete, plachete, cornișe, aplice, frontoane, etc. Meșterii ipsosari sunt cei ce înfrumusețează arhitectura caselor, a interioarelor și a fațadelor, acoperișurilor și cornișelor. Dar așa cum și în alte meșteșuguri artistice (pielărie, împletituri din lână, răchită, tâmplărie, feronerie, sticlărie, ceramică, etc.) se simte o lipsă de mână de lucru acută, tot astfel în arta ipsosăriei s-au împuținat practicienii. Unul dintre ultimii ipsosari din București care și-au făcut cu pasiune meseria până la 87 de ani a fost și Maria Rădulescu.
S-a îndrăgostit de acest meșteșug la 20 de ani, iar 67 de ani a muncit cu plăcere în același atelier de meșteșug. Maria Rădulescu e însă unul dintre oamenii care au făcut toată viața aceeași meserie, cu pasiune. A continuat să lucreze în atelierul său de pe calea Griviței 35, vizavi de Universitatea Națională de Arte, până la 87 de ani. Atelierul îl avea din 1997, atunci când l-a cumpărat. Deși, din stradă, atelierul nu era semnalizat nicicum, geamul lui mare lămurea imediat, pe oricine, despre ceea ce se petrece înăuntru, căci aici se afla o „mare” de statui albe din ipsos, care se-nghesuie unele în altele, iar printre ele, pe un scaun din plastic, se află Maria Rădulescu, în salopetă de lucru, plină de praf, și cu părul ascuns într-un batic, ce șlefuiește de zor o lucrare nouă.
Povestea Mariei Rădulescu și-a pasiunii sale pentru meseria de ipsosar a început pe când avea 20 de ani. Atunci, unchiul său, care făcea aceeași meserie, i-a stârnit interesul după ce l-a vizitat, la începutul anilor 1950, în atelierul său de la Palatul Regal, actualul Muzeu Național de Artă al României. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea Palatului Regal a fost avariată de un bombardament. Apoi, după alungarea Regelui Mihai în 1947, clădirea a început să fie reparată în cadrul nou înființatei secții de Restaurare, care există și azi și care cuprinde opt laboratore, toate specializate în domeniul artistic. Au fost restaurate atunci elementele arhitecturale de decor și au fost îndepărtate cele care aminteau de monarhie. Acolo a lucrat și unchiul doamnei Rădulescu. „Când am văzut ce iese din mâinile lui, am zis că vreau să fac și eu asta. Eu am fost a treia generație care a continuat meseria asta,” spunea cu mândrie doamna Rădulescu. „Mi-a plăcut frumusețea decorațiunilor pe care le făcea unchiul meu și am zis că vreau să fac și eu așa ceva. Unchiul a fost de acord și așa am început să fur meserie și să lucrez în atelierul său de pe strada Duzilor din București.” În aceeași perioadă, doamna Rădulescu, pe atunci Tofan, l-a cunoscut și pe viitorul său soț, sculptorul Gheorghe Rădulescu. S-au întâlnit la Craiova, acolo unde ea muncea la ornamente cu ocazia lui 23 august, cea mai importantă sărbătoare comunistă, iar el expusese o lucrare sculpturală. A văzut-o pe creatoarea noastră, a plăcut-o, a scos-o în oraș – așa cum era moda – și, curând, a cerut-o în căsătorie „A fost șansa mea să ajung la București, eu, de loc, fiind din Focșani. Am trăit o viață frumoasă alături de el și mi-a plăcut că amândoi făceam meserii asemănătoare și lucram cot la cot,” mai povestea doamna Rădulescu, care a avut ocazia să lucreze și pentru alți scuptori mari ai vremii diferite statui și machete, precum Ion Jalea, Boris Caragea, Ion Irimescu sau Constantin Baraschi, cunoscut pentru celebra Alee a Cariatidelor de la intrarea în parcul Herăstrău, dinspre piața Charles de Gaulle, sculptură reconstituită de Ion Stoicescu în 2006.
Clienții cei mai fideli ai atelierului de ipsosărie al doamnei Rădulescu au fost școlile de arte. Pentru ele s-au făcut corpuri, capete, mâini, urechi și alte părți ale corpului după care elevii au învățat să deseneze. Dar au mai fost însă și oameni de tot felul care intrau în „marea de alb” a atelierului și cumpără statui la prețuri modice. „Craniile și bărbații goi cu mușchi bine reliefați se vând cel mai bine în rândul medicilor,” spunea doamna Rădulescu. Mai erau arhitecți sau scenografi de teatru și film ce au avut diferite comenzi mai simple sau mai complicate. Pe unul dintre pereții atelierului alb al doamnei Rădulescu stau atârnate un medalion cu chipul lui Neil Armstrong, primul astronaut care a călcat pe Lună, pe 21 iulie 1969, și primele vorbe pe care le-a rostit acolo, „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”, acestea fiind sculptate în relief, iar alături se află o scrisoare de mulțumire de la NASA. „În 1974, soțul meu a trimis un medalion similar la NASA. Niște securiști l-au rugat să-l facă, i-au dat adresa către SUA, iar el s-a conformat și a trimis medalionul prin poștă. Apoi a primit scrisoarea asta de mulțumire,” povestea doamna Rădulescu.
În scrisoare se menționează faptul că medalionul se află acum la muzeul dedicat explorării spațiului extraterestru, care poartă numele lui Neil Armstrong și care se află în Ohio, SUA. În anul 1981, sculptorul Gheorghe Rădulescu a murit. E momentul în care soția lui, Maria, a început să lucreze timp de șapte ani, cu studenții de la Universitatea de Arte, pe care i-a învățat să facă ce face ea. „După moartea soțului, locul de la universitate a rămas liber și eu m-am dus în locul lui,” spunea doamna Rădulescu, căreia i-a plăcut să lucreze cu tinerii studenți. La un moment dat a renunțat la post și a plecat acolo unde majoritatea arhitecților și meșterilor din București erau în acea perioadă, adică pe șantierul de la Casa Poporului, unde a lucrat la ornamentele care acum se găsesc în interior. Își aduce aminte că a făcut un frig crâncen în iernile care-au prins-o acolo, până la Revoluția din 1989. „Mi-au degerat picioarele. Munca era grea și condițiile grele. Am lucrat și-n camere din Casa Poporului și-n Ministerul Apărării Naționale, unde am petrecut cea mai mare parte din timp,” își amintea ea. Din cauza frigului a făcut reumatism și timp de șapte ani, până când a cumpărat spațiul din calea Griviței 35, a stat acasă și s-a recuperat, cât de cât. Deși după 1989 ar fi putut să rămână acasă și să-și vadă liniștită de anii de pensie, când s-a simțit mai bine, Maria Rădulescu a revenit la muncă. „Ce să fac acasă, cât să stau să mă odihnesc?,” se întreabă ea retoric.
În atelierul său, Maria Rădulescu a avut un ajutor de nădejde. Pe Elena Moroșanu a cunoscut-o în urmă cu 30 de ani, la Ministerul Apărării Naționale, acolo unde lucrau împreună pentru împlinirea arhitecturii de tip realist socialist și a noii viziuni urbanistice a lui Nicolae Ceaușescu. „Când am cunoscut-o pe tanti Maria, abia terminasem liceul și devenisem ipsosar,” povestea Elena Moroșanu. „Datorită firii blânde și a experienței de viață, am fost atrasă încă de la început de tanti Maria, între noi înfiripându-se o prietenie care durează și astăzi. De la tanti Maria am învățat corectitudinea, cum să abordez cu seriozitate fiecare lucrare în parte și să nu mă las doborâtă de greutățile pe care le întâmpinam la începutul meseriei. Pasiunea pentru frumos s-a dezvoltat în timp, pe măsură ce reușeam să descifrez tainele meseriei,” explica colega de atelier a doamnei Maria. Pe lângă ajutorul dat în atelierul din Griviței 35, Elena Moroșanu a pus umărul și la restaurarea unor clădiri din capitală, unele parte a patrimoniului național.
Despre energia doamnei Maria avea numai cuvinte de laudă. „Această bucurie de a fi utilă societății și oamenilor din jur îi dă putere lui tanti Maria și, pur și simplu, o ține în viață,” spunea scurt și la obiect Elena. Maria Rădulescu are un singur urmaș; un fiu care de treisprezece ani locuiește și muncește în Costa Rica, unde deține un restaurant. Acum în atelierul „alb” al Mariei Rădulescu, unul dintre ultimii meșteri ipsosari din București, mai vine „ucenica” și ajutorul său, Elena Moroșanu, ce mai finisează unele comenzi…Amintirea sa se simte în tot atelierul, pentru că a creat un univers distinct. Cu o pasiune inegalabilă pentru meseria sa, mergea la atelier chiar și la 87 de ani. Regretabil, Maria Rădulescu ne-a părăsit în octombrie. Cu toate acestea, atelierul ei rămâne deschis pentru toți cei ce iubesc frumosul și arta, pentru cei dornici să învețe. Cu respect vă împărtășim și dumneavoastră povestea doamnei Rădulescu, unul dintre ultimii modelatori ai unei lumi frumoase, dar uitate: ipsosarii!
