La Muzeul de Istorie și Arheologie al Județului Prahova se găsește o monoxilă foarte bine conservată. Este vorba despre cea mai bine păstrată monoxilă din România, o barcă scobită într-un sigur copac – stejar, dar şi una dintre cele mai mari descoperite în ţară. Lungă cât un hol de 10 metri al muzeului și păstrată în condiţii perfecte barca monoxilă cu o lungime de 10,5 metri, o lăţime de 0,75 metri în zona centrală şi 0,65 metri în zona capetelor, este unică în ţară, în felul său. În primul rând pentru că este singura ambarcaţiune de acest tip descoperită într-o stare aproape perfectă, fiind, astfel, cea mai bine conservată monoxilă din ţară. Este, totodată, prin dimensiunile impresionante, una dintre cele mai lungi bărci de acest tip din România. Monoxile spectaculoase, dar incomplete, s-au mai descoperit la Berindan (Satu Mare), pe râul Someş, la Crasna, pe Valea Crişului sau Galu, pe Valea Bistriţei, cu lungimi de 8-10 metri. De altfel, acest tip de ambarcaţiuni sunt specifice Banatului şi Ardealului, zone care au râuri cu debit mare, ceea ce face ca descoperirea unei astfel de bărci în Prahova şi, în general, în zona Munteniei, să fie una extrem de rară şi cu atât mai valoroasă. Și totuși, ca un exemplu pentru tradiţia zonei prahovene, putem vorbi de o descoperire similară a unei monoxile în satul Tătărăi, dar din care nu s-au mai păstrat decât lungi fragmente şi care avea, la momentul construcţiei, o lungime aproximativă de cinci metri. Fragmentele acestei ambarcaţiuni sunt şi ele expuse la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, „peste drum“ de surata sa de peste zece metri.
„Descoperirea ambarcaţiunii a fost o întâmplare cu adevărat fericită. În august 1998, după câteva zile cu ploi abundente, o viitură a rupt malurile Teleajenului în dreptul satului Buda Palanca, din comuna Râfov. Din mal au ieşit la suprafaţă câţiva buşteni, iar sătenii au observat proptit în pământ un lemn care părea prelucrat. Au anunţat imediat la muzeu descoperirea“, povesteşte arheologul Bogdan Ciupercă, care a făcut parte din echipa care a „dezgropat“ monoxila. Arheologul abia terminase facultatea şi era angajat în primul său an la muzeu, având şansa să participe la una dintre cele mai spectaculoase descoperiri din Prahova. „La faţa locului ne-am dat seama că avem de-a face cu o ambarcaţiune. Era înfiptă în plan oblic şi, deşi am realizat mai târziu, atunci se vedea doar 30 la sută din monoxilă“, spune Bogdan Ciupercă. Cu ajutorul voluntarilor locali, dar şi un excavator, după două săptămâni de muncă, zădărnicită adesea de apa care strica digurile ridicate de arheologi, barca a fost extrasă din mal. La final, surpriza arheologilor a fost foarte mare. Deşi era desfăcută în trei bucăţi, barca, sculptată într-un singur trunchi de stejar, era într-o stare aproape perfectă, păstrată de condiţiile naturale şi umiditatea zonei în proporţie de 90 l asută. Încărcată pe un trailer, monoxila a ajuns la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova.
„Faptul că a stat în mediul umed a fost factorul decisiv de conservare, astfel că a trebuit să recreăm aceleaşi condiţii. Am ţinut-o înfăşurată în folii de plastic pline cu apă, iar din câteva în câteva ore, chiar şi pe timpul nopţii, primea tratamente speciale. Restaurarea a durat câteva luni şi inclusiv acum, la anumite perioade, restauratorii îi aplică tratamente speciale de conservare“, spune arheologul. În lipsa unor laboratoare performante, dar şi pentru că, prin scobire, centrul copacului a fost înlăturat şi, astfel, citirea „inelelor“ copacului a devenit imposibilă, datarea bărcii s-a făcut prin analogie cu alte piese descoperite pe teritoriul României. „Cu siguranţă vorbim de o piesă medievală, din secolele XV-XVI, care era folosită pentru navigaţie, fie pentru transportul mărfurilor pe râul Teleajen, fie ca pod umblător“, spune Bogdan Ciupercă. Un pod umblător era format, în perioada din care datează monoxila, din două astfel de ambarcaţiuni, puse una lângă alta şi legate între ele, peste care erau fixate scânduri şi pe care putea încăpea şi un întreg car cu boi. Pe un astfel de pod umblător treceau de pe un mal pe celălalt negustorii încărcaţi cu marfă. „Ambele teorii sunt susţinute, dar înclin să cred că monoxila a fost un pod umblător. Pe de o parte pentru că râul Teleajen a avut dintotdeauna, aşa cum o arată descoperirile, şi are şi acum, un curs meandric, pe care o ambarcaţiune cu o lungime de peste 10 metri ar fi făcut cu greu navigaţiei şi, pe de altă parte, pentru că monoxila a fost găsită la aproximativ un kilometru nord de vărsarea Teleajenului în Prahova, unde exista o importantă intersecţie de drumuri“, spune arheologul. De altfel, în apropiere, târgul domnesc de la Gherghiţa înregistra, în acea perioadă, vremuri cu un comerţ intens şi înfloritor.
Valea Teleajenului a fost, până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, un coridor comercial extrem de important, care făcea principala legătura între Muntenia şi Transilvania, dinspre Buzău, prin Prahova. Pe Valea Teleajenului era şi cea mai importantă vamă a zonei din acea perioadă, Tabla Buţii. Numele „Tabla Buţii“ venea de la „tablele ştanţate” aplicate în trecut pe butoaiele cu marfă, la trecerea prin vama de graniţa dintre Ţara Românească şi Transilvania. Contextul economic făcea, astfel, extrem de necesare podurile umblătoare de pe Teleajen pentru transportul greu, al mărfurilor. „Pe atunci încă mai aveam păduri, iar construcţia unor poduri umblătoare era mai rapidă şi mai puţin costisitoare ca a unor poduri fixe. Bănuiesc că monoxila găsită la Buda Palanca a fost luată de o viitură, iar posesorul acesteia nu s-a mai străduit să o recupereze. Era foarte simplu să-şi facă alta“, spune Bogdan Ciupercă. După munca migăloasă de restaurare, cele trei părţi ale monoxilei au fost lipite, iar barca a fost expusă pe un hol al Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, pe care îl ocupă aproape în întregime.
Arheologii consideră așadar că transporta mărfuri spre aval sau bunuri și oameni de pe un mal pe altul. Nu e greșit, pentru că din două trebuie să fie una. Cea de a treia părere este un pic diferită; astfel de ambarcatiuni nu erau destinate traversarii Teleajenului de pe un mal pe celălalt. Cel puțin chestia cu podul umblător pare cea mai puțin întemeiată. Mai degrabă, barca făcea parte alături de altele similare, dintr-o comandă executată la porunca unui domnitor sau a turcilor, fiind necesare în porturile de la Dunăre, la traversarea de pe un mal pe altul, a oamenilor și a unor mărfuri. Posibil să transporte și mărfuri spre Gherghița, dar nu părea rentabil să cioplești un copac, să bagi ceva în ambarcațiunea obținută și să nu mai vezi niciodată acea barcă. Nu era o afacere prea bună. Singura chestie logică în acest caz mi se pare următoarea: mai multe echipe realizau bărcile apoi le încărcau cu produse ale zonei, gen struguri și se coborau pe apă până la Dunare. Astfel, cei din porturi obțineau și strugurii și utilizau apoi pe o perioadă și lunga monoxilă. Un document din vremea lui Vlad Dracul (domn între 1436-1442 si 1443-1447) vorbește despre flota acestuia compusă din 200 de monoxile. Flota aceasta în niciun caz nu putea sta pe râurile interioare, ci în porturile de la Dunăre. Ambarcaţiunea din Ploiești, una dintre piesele de rezistenţă ale muzeului, îndelung admirată de vizitatori, este încadrată de foto tapete imense cu instantanee din perioada când a fost extrasă din malul Teleajenului. Aproape că îmi venea să mă urc în monoxilă și să vâslesc pe o apă curgătoare și liniștită, spre un orizont care se îndepărta cu fiecare lovitură de lopată pe care o dădeam. Un grup de copii zvăpăiați m-au extras din reverie mea, dar mi-am propus să scriu ceva – ceva despre acestă minunată monoxilă prahoveană ce merită văzută. (G.V.G.)
