Cu mulți ani în urmă, am mers la Bivolari, pe Prut, ca să văd paradisul construit de fermierul Vasile Lungu. Uluit de rigoarea livezilor încărcate de fructe, de aromele podgoriei, de luciul heleșteielor în soare, de diversitatea cromatică din ferma zootehnică, am zis fără rezerve: „În sfârșit, văd și eu un loc unde s-a muncit nemțește”. Și răspunsul a venit fără menajamente: „Nu, domnu Patrichi, aici se lucrează românește, nu nemțește!” Am rămas mut fiindcă nu primisem niciodată o asemenea replică. Mai ales că și crama purta numele „Domeniile Hermeziu”, care i-a aparținut mai întâi lui Dinu Negruț (tatăl scriitorului Costache Negruzzi), care a primit la căsătoria sa cu Sofia Hermeziu, ca zestre, moșia Trifeștii Vechi (localitate care apoi s-a numit Hermeziu, din 1967 se chema Lunca Prut, iar din 1996 din nou Hermeziu). (Cineva m-a bănuit că eu aș fi construit crama Hermeziu. Ce mare aș fi fost…). Cam în aceeași perioadă, se întâmpla prin Bacău o scenă asemănătoare, dar cu nuanțe comice. Vasile Hermeziu, supranumit de copiii din oraș Sensilică, era și administrator într-un bloc din buricul urbei. Și vin pe la el doi feciori de la o companie celebră de lifturi din București. Trebuia schimbat liftul și Sensilică putea pretinde pentru asociația lui de locatari niște servicii de excepție. Se uită el pe un catalog și zice: „Aș vrea cel mai bun lift pentru bloc. Ăsta!…” „Gata, șefu!” „Vreau să iasă o treabă românească.” „Da, șefu. Uite, îl montăm pe ăsta ieftin și facem formele pentru liftul cel mai scump. Compania plătește diferența și facem fifty-fifty…” „Cum adică? Bă băieți, eu v-am cerut o treabă românească, nu e clar? Îmi montați cel mai bun lift, cel mai scump. Altfel, plecați cu tot cu antenele voastre de pe bloc!” „Șefu, tocmai ai pierdut 10.000 de euro…”
Așa era Sensilică: mereu pregătit de glume, privea dramatismul cu umor, cu zâmbetul pe buze, găsea ieșire din orice situație absurdă, în care îl aduceau directorii de la Letea Bacău sau patronii pentru care a lucrat după 1990. Era hărăzit cu talente multiple – picta frumos, făcea sculptură în lemn, restaura sau construia case de la zero cu echipa lui, era croitor desăvârșit și, peste tot, se ghida după același principiu: „Haideți să facem o treabă românească!…”
Spirit justițiar înnăscut, Vasile Hermeziu nu suporta prefăcătoria, falsul, improvizația, superficialitatea, impostura. Era un autodidact, citea foarte mult. Avea cunoștințe vaste de istorie și nu te ierta dacă luai țara în derâdere.
Ajuns la maturitate deplină, a fondat Asociaţia Sportivă Club Karate Sfinx Bacău, „o treabă curat romnească”, așa cum îi plăcea lui să spună. Aici i-a cucerit rapid pe copiii și adolescenții care îi călcau pragul. Avea un excelent simț pedagogic intuitiv, încât profesorii se minunau cum de reușește Sensilică să stăpânească energiile debordante și inepuizabile ale cursanților. Îi cointeresa și îi fideliza, cum nu am văzut la alte cluburi sportive. „Eu nu vă învăț aici cum să vă bateți, nici cum să vă apărați. Eu vă învăț cum să evitați lupta. Autocontrolul este mai important, decât victoria în luptă”, le spunea Sensei copiilor. El a cusut toate kimonourile albe pentru toate promoțiile. Ce profesor mai face azi așa ceva pe banii lui? Pe toate centurile punea obligatoriu tricolorul. Toate sărbătorile naționale erau marcate la Clubul Sfinx prin demonstrații la care veneau părinții, bunicii și tot felul de oameni din Bacău. Și nu-i cerea nici directorul, nici partidul, nici Consiliul Județean, nici Ministerul Învățământului sau sindicatul AlmaMater să organizeze asemenea ceremonii solemne…
A rafinat luptele karate shotokan atât de subtil, încât le-a dat tentă românească. Dacă ar veni japonezii pe la Clubul Sfinx din Bacău, cu siguranță ar face ochii mari. Așa cum au rafinat ei artele marțiale sau ritualul ceaiului, preluate de la chinezi, la fel a croșetat Sensilică pe marginea acestei discipline sportive de origine niponă și i-a dat strălucire națională, fără pretenții competiționale, deși sportivii lui au luat cele mai multe premii și medalii. Ca să înțeleg mai bine această personalitate, am discutat cu maestrul Doru Botez, Sensei cu centură neagră 7 dan, care a fost instructorul lui Vasile Hermeziu. La 87 de ani, Doru Botez a rămas o felină fără vârstă. El este unul din fondatorii karate-ului din România. „Lică Hermeziu a fost un om deosebit, un filozof în sport, spune Doru Botez despre Sensilică. Era un om special. Am mai avut doi elevi la fel de buni: Dan Botezatu și doctorul Corneliu Botezatu. Toți aveau caractere frumoase. Te impresionau prin ceea ce făceau, te atrăgeau. A învățat la clubul „Seishin” („spirit”, în japoneză), pe care l-am fondat eu. Și fiicele lui au fost elevele mele. Lucrau împreună. Toți participau la competiții. Ulterior, el a înființat Clubul Sfinx. Acolo, el a făcut un altfel de karate, pornind de la grădinițe și școli. Sălile lui erau pline de cursanți. Concepea luptele karate shotokan sub formă de joc, nu de joacă. Așa îi atrăgea pe toți. A intrat în jocul copiilor și el, dar, prin acest joc, le dezvolta atenția, îndemânarea, puterea de concentrare, rigoarea și disciplina, toate fiind elemente foarte importante în artele marțiale. Copiii nu se plictiseau, învățau, se și jucau. Ei nu prea le au cu disciplina, dar el a reușit. Avea două săli și ambele erau pline toată săptămâna. A dat toate examenele de centuri negre cu mine, la fel și elevii lui. Pe 21 august 2025, i-am conferit centura neagră cu 5 dan pentru contribuția deosebită la dezvoltarea acestei discipline din artele marțiale. Din cauza unui accident de mașină, eu practic acum Tai Chi Chuan.”
L-am întrebat dacă Ambasada Japoniei știe ce au făcut românii din Bacău în artele marțiale. Și a început să râdă cu poftă și cu toată modestia. „Eiiii!… Noi îi spuneam Lică. Era un filozof și eu rezonam foarte bine cu el. Un tip spiritual, un căutător de idei și forme, avea un simț al umorului ieșit din comun, nu prea îl vedeai trist. Totdeauna avea o poantă pregătită. Un om foarte respectuos și un sufletist în tot ce făcea. Avea piciorul amputat și venea la sală printre cursanți. Dădea comenzile. I-am acordat centura neagră cu 5 dan pentru performanțe, pentru activitatea lui de sensei. Avea rezultate frumoase pentru un karate necompetițional și asta am apreciat mai mult la el. Pentru că esența artelor marțiale s-a diluat foarte mult în timp din cauza gladiatorilor care se bat prin cuști până la moarte. Nici eu nu am agreat asemenea stiluri de luptă. Nu mai este karate-ul din anii 1970, pe când am învățat eu. Trăim alte transformări astăzi. Se poate vorbi la superlativ despre el, fără exagerare. A fost un copil bun, un suflet generos. Lică Hermeziu a făcut parte din generația de aur de la clubul „Seishin”, pe care l-am fondat în 1990, dar eu practic karate din 1976”. Ce aș mai putea adăuga după maestrul Doru Botez? Am bănuiala „rezonabilă” că Dumnezeu îi va porunci Sfântului Petru să facă de urgență un club de karate shotokan pentru Sensilică. Așa cum poartă îngerii și sfinții straie albe, le-ar sta minunat cu niște centuri negre ca să exerseze comenzile lui Sensei în limba japoneză prin grădinile Raiului. Nu se mai plictisesc arhanghelii. Iar pe Pământ, visul lui Vasile Hermeziu continuă: ștafeta a fost preluată la Clubul Sfinx de fetele lui Sensilică – Mădălina, Raluca, Oana, Alina – iar comenzile se execută frumos, nu se discută…
