Ultima dată când am fost la Antim, in inima Bucureștiului, zgomotele orașului nu pătrundeau în curtea Mănăstirii. Zidurile, deloc atât de înalte, nu pot explica blocarea a tot ce înseamnă sunet pământesc, uman pentru a lăsa loc unei liniști în care nimic să nu deranjeze rugăciunile și pacea. Mănăstirea Antim e un piron înfipt în tot ce înseamnă urâtul contemporan din București. A rămas acolo ca un simbol al Credinței în Adevăr. Un adevărat far luminator, care poarta numele unui om ajuns pe aceste meleaguri din îndepărtata Georgie, pentru că Dumnezeu a rânduit ca el să fie un stâlp al sufletului românesc. Sfântul Antim Ivireanul, botezat Andrei, s-a născut în jurul anului 1650 în Iviria. Și a transformat suferința de a fi rob în copilărie într-o viață de slujire neobosită, ajungând în Țara Românească sub ocrotirea Sfântului Constantin Brâncoveanu. În inima georgiană a Sfântului Antim Ivireanul s-a născut dragostea de poporul nostru al cărui destin l-a marcat, lăsând o moștenire care a marcat limba, cultura și Ortodoxia poporului român pana în prezent. Pe 27 septembrie este ziua sa de prăznuire, în care ar trebui să ne amintim de jertfa sa. Antim Ivireanul este un martir al credinței, ucis în 1716 pentru refuzul de a trăda poporul și Biserica Ortodoxă. Dragosteaa lui pentru Biserica Ortodoxă și pentru popor a fost ca o flacără vie care a aprins și sufletele credincioșilor. Sfântul Antim Ivireanul a ajuns în Țara Românească în jurul anului 1689-1690, a învățat rapid româna și slavona și a devenit egumen al Mănăstirii Snagov, apoi episcop al Râmnicului în 1705 și mitropolit al Ungrovlahiei în 1708.
Vrednic păstor al turmei Lui Dumnezeu, Sfântul Antim a refuzat să-i lase de izbeliște în vremuri tulburi, așa că nu a tăcut și a criticat din toate puterile moravurile vremii, apărând drepturile Ortodoxiei față de influențele otomane și fanariote. Sfântul Antim a tipărit 63 de cărți liturgice în mai multe limbi (română, greacă, slavonă, arabă) transformând slujbele din limbi străine în graiul românesc familiar oamenilor, introducând definitiv limba noastră în Ortodoxie. Printre capodoperele sale se numără Liturghierul greco-arab din 1701, prima carte cu caractere arabe mobile, Antologhionul din 1697, Noul Testament din 1703 (prima ediție în Țara Românească) și Psaltirea din 1710. A înființat tipografii la București, Snagov, Govora, Râmnic și Târgoviște, crescând generatii de noi ucenici și trimițând tipografi chiar în Georgia natală, pentru a înființa prima tiparniță georgiană. Ca autor, celebrele sale Didahii (28 de predici și 7 cuvântări) pline de citate din Scriptură, de citate patristice și filosofice antice, vorbesc și acum oamenilor despre virtute, smerenie și dragoste, rămânând un tezaur al omileticii românești.
Ctitor al Mănăstirii Antim (1713-1715), Sfântul Antim Ivireanul a proiectat arhitectura, sculpturile și frescele și a creat un lăcaș unde credință și dragostea de Dumnezeu se arată ochiului și prin artă. Martiriul său, ( a fost asasinat pe drumul exilului pentru atitudinea antiotomană), l-a făcut sfânt. A fost canonizat în 1992, fiind un model adevărat de creștin care și-a dat viața pentru Biserică. Pentru neamul nostru, Antim a fost un adevărat patriot: un cărturar luminat, un ctitor al identității românești prin Credință, cultură și filantropie. Deși a venit ca străin, el a îmbrățișat poporul român, unificând limba literară prin traduceri și tipărituri, făcând cunoașterea accesibilă tuturor. Sfântul Antim Ivireanul a criticat în predicile sale nedreptățile sociale, promovând unitatea și dragostea de țară, devenind un adevărat om politic care apăra interesele românești împotriva asupririlor străine.
Contribuția sa culturală include manuscrisul „Chipurile Vechiului și Noului Testament” cu 503 portrete, un adevărat album istoric și artistic. Prin tipăriturile multilingve, el a legat România de culturile vecine, sprijinind slavi, greci și arabi, dar mereu cu accent pe ce era românesc. Munca sa filantropică, inspirată de Evanghelie, l-a făcut să-și cheltuiască mereu toată averea pentru cei nevoiași, transformând mănăstirea într-un centru de caritate. Unele dintre cele mai emoționante contribuții sunt legate de primul spital și prima bibliotecă înființate pe teritoriile românești, acte de milostenie și lumină. În testamentul său din 1715, „Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților”, Antim a rânduit ca veniturile mănăstirii să susțină un spital pentru 12 bolnavi săraci, oferindu-le îngrijire medicală, hrană și adăpost. Acesta a fost practic primul spital organizat. Tot în incinta mănăstirii, Sfântul Antim Ivireanul a înființat prima bibliotecă publică din Țara Românească, un loc unde cărțile tipărite de el însuși deveneau accesibile tuturor, promovând educația și cultura.
Moștenirea Sfântului Antim s-a văzut și prin mișcarea „Rugul Aprins”, care a transformat Mănăstirea Antim într-un centru de rezistență Ortodoxă în vremurile întunecate ale ateismului bolșevic, comunist. Inițiată în anii 1940 de poetul și jurnalistul Sandu Tudor (viitorul ieromonah Daniil), această grupare duhovnicească, denumită și „Grupul de la Mănăstirea Antim”, a reunit intelectuali, călugări, studenți și preoți în rugăciunea isihastă a lui Iisus Hristos, explicarea Liturghiei și promovarea unei viziuni Ortodoxe în cultură, inspirată de tradiția patristică și de simbolul biblic al rugului care arde fără a se mistui.
Mișcarea, care a continuat până în 1948 și a fost reluată sporadic, a fost un act de rezistență pașnică împotriva ateismului de stat, promovând unitatea spirituală și culturală în fața presiunii. Represaliile Securității din 1958 au dus la arestarea a peste 15 membri, inclusiv Sandu Tudor, care a murit în închisoare, transformând „Rugul Aprins” într-un simbol al martiriului ortodox modern.
Legată de ctitoria Sfântului Antim Ivireanul, această mișcare continuă spiritul său filantropic și luminător, amintindu-ne că mănăstirea sa nu este doar un monument istoric, ci un rug viu al credinței, care a ars în vremuri de prigoană pentru a păstra vie flacăra Ortodoxiei românești. Astăzi, pentru „Rugul Aprins” se țin conferințe, se scriu cărți și din el se nasc inițiative duhovnicești, prelungind moștenirea Sfântului Antim, ca un far al rezistenței prin rugăciune și cultură. Sfântul Antim ne strigă peste veacuri să slujim Biserica prin credință neclintită și neamul prin dragoste concretă, amintindu-ne că adevărata măreție stă în dăruirea fiecăruia dintre noi, după puteri. Să dea Dumnezeu ca moștenirea Sfântului Antim, de la predici la dragostea arătată aproapelui în nevoie și suferință, de la tipografii la biblioteci și până la flacăra „Rugului Aprins” – să ne ridice o Românie unită în Credință, o Românie dreaptă, vie, națională și suverană!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
