În fața bisericii orașului, sub o coroană de stejari bătuți de vânt, stătea o statuie de bronz, lucioasă în lumina zilei și solemnă în cea a lunii. Era imaginea unui mare poet, cu fruntea înaltă, ochii pierduți în depărtare. Locuitorii trecuseră de atâtea ori pe lângă ea, încât aproape uitaseră cine fusese acel om. Dar preotul nu uitase. El, păstorul sufletelor din oraș, știa că poetul nu fusese doar un scriitor de versuri, ci un călător al sufletului, unul care vorbise despre iubire, durere, Dumnezeu și pământ, cu o voce atât de pură, încât părea că vine din adâncul aceleiași pământ. În tinerețe, poetul locuise câteva zile în oraș, umblase pe aceleași poteci, se rugase în aceeași biserică și ascultase ploaia bătând în acoperișul de tablă. Apoi plecase, ca să creeze, să sufere, să scrie. Și când murise, într-un oraș îndepărtat, lumea îl declarase mare – dar orașul rămăsese tăcut. Preotul însă simțise că tăcerea era o nedreptate. Nu pentru poet – el fusese deja în a lui pace – ci pentru oameni. Pentru copiii care treceau pe lângă biserică fără să știe că, sub umbra acelui bronz, trecuse un suflet care le-ar fi putut vorbi despre frumusețea lumii și despre adâncul ei mister. Așa că, într-o dimineață de toamnă, când frunzele cădeau ca niște gânduri triste, preotul a adunat oamenii și le-a spus: „Trebuie să-i ridicăm o statuie. Nu ca un monument, ci ca o rugăciune de mulțumire.” Și așa s-a întâmplat. Enoriașii au contribuit – unii cu bani, alții cu muncă, alții cu amintiri. Un sculptor local a lucrat luni întregi, modelând fața poetului după o singură fotografie, dar și după cuvintele celor care-l cunoscuseră. Când statuia a fost ridicată, într-o zi senină de primăvară, preotul a ținut o scurtă cuvântare: „Această statuie nu este doar pentru el. Este pentru noi. Pentru că, în fiecare vers al său, a vorbit despre ceea ce credem, despre ceea ce iubim, despre ceea ce căutăm. Și dacă ne uităm la el, poate că și noi vom învăța să vorbim mai frumos despre suflet.” De atunci, statuia rămâne acolo – nu doar ca o amintire, ci ca o invitație. Copiii își fac selfie-uri lângă ea, dar uneori, când vântul suflă ușor printre frunze, se spune că poți auzi un vers șoptit, ca o rugăciune veche, rămasă în aer.
Mergând într-o Duminică la biserica Maica Precistă din Ploiești, „Maica Prea Cinstită”, am văzut zarvă mare. Preotul bisericii, Ștefan, se auzea din curtea bisericii, atunci mi-am dat seama că doar prin credință mai există speranță. Oameni tineri și vârstnici ascultau cu capul plecat rugăciunea. Acolo în pragul bisericii tronează statuia marelui nostru poet Mihai Eminescu, ca semn al amintirii că el a trecut și s-a rugat în această biserică. Când vorbim despre „adevăratul rol” al bisericii, presupunem că există un ideal, una sau mai multe funcții fundamentale care transcend contextul istoric sau abaterile umane. Biserica este un spațiu dedicat întâlnirii cu sacrul, cu Dumnezeu. Ea oferă o pauză de la profan la înalt și o oportunitate de a ne conecta cu ceva dincolo de sine și de imediat. Împărtășirea credinței este comunitatea care păstrează, trăiește și transmite mai departe învățătura, dogma și tradiția religioasă. Prin ritualuri (cum ar fi Botezul, Împărtășania, Spovedania), biserica oferă canale concrete prin care credincioșii își trăiesc relația cu divinitatea și primesc, conform credinței, har divin. Biserica este, în esență, o familie spirituală. Construiește legături bazate pe valori comune, iubire și sprijin reciproc, oferind un sentiment de apartenență într-o lume din ce în ce mai fragmentată. Biserica are misiunea de a servi pe cei sărmani, bolnavi, marginalizați și cei în nevoie. Consiliere și Sprijin Psihologic. Uneori am spus: de ce românul nu merge la psiholog. Apoi am răspuns: pentru că biserica Oferă sprijin moral și spiritual în momentele cheie ale vieții (naștere, căsătorie, moarte) și în momente de criză, depresie sau suferință. Este adevărat și este bine ca biserica să propună un cadru de valori și principii etice (de exemplu, Cele Zece Porunci, Evanghelia) care ghidează comportamentul uman. Ea promovează virtutea precum cinstea, compasiunea, iertarea și responsabilitatea. În rolul său profetic, biserica are datoria să vorbească împotriva nedreptății, corupției și opresiunii, să fie „conștiința societății”. Acest rol este adesea incomod, dar esențial pentru o societate sănătoasă. De-a lungul istoriei, bisericile au fost pilonii în păstrarea limbii, artei, muzicii și tradițiilor. În multe culturi, ele sunt custodele identității naționale. Bisericile au înființat primele școli, universități și biblioteci, contribuind la educarea maselor și la dezvoltarea științei și culturii. În dimineața aceea când am ajuns la biserică, mi-am dat seama că există speranță într-o lume din ce în ce mai tulbure.
Dar să fie pace și Doamne ajută!
