Nu întotdeauna dracul e așa de negru cum se zice, nu întotdeauna răul e așa de mare cum ni-l închipuim. Poate că dacă ne-am pune nădejdea în Dumnezeu și L-am chema în ajutor, altfel am întâmpina greutățile. Măcar le-am vedea în adevărata lor mărime, cu adevăratele lor dimensiuni. O întâmplare citită recent mi-a întărit această convingere. E vorba de un pasaj excepțional realizat de scriitorul mehedințean Vasile Gionea, originar din Gârbovăț, fost președinte al Curții Constituționale, profesor universitar și mare jurist al țării. Pasajul cu pricina se găsește în unul din cele cinci volume ale romanului său Lungul drum al Golgotei. Evenimentele se petrec în zona Corcovei. La castelul boierilor Goreanu lucrau mulți slujitori. Alții lucrau la câmp cu sătenii din satele de pe moșia boierească, alții erau cu turmele de oi departe, alții la pădure. Boierul avea o turmă imensă de oi, de care se îngrijeau câțiva ciobani. Săptămânal, un cioban venea la castel, aducea brânză și lua sare pentru oi și câte ceva de-ale gurii pentru ciobani.
Într-o zi, spre seară, a venit la castel un cioban tânăr și bățos nevoie-mare. Îi căzuse lui cu tronc o fată de la bucătărie și de aceea s-a dus acolo și a început să facă pe grozavul. A povestit cum se luptă el în pădure cu lupii și cu urșii, cum trântește la pământ mistreții numai cu mâinile goale. Femeile i-au pus să mănânce și au fost nevoite să-l asculte, căci n-aveau încotro. Între timp, i-au făcut bagajul. După ce a terminat cu masa, tânărul nostru a tras o dușcă bună de țuică, l-au ajutat să-și pună desaga pe umeri și a pornit spre stână. Aceasta era undeva, în pădure, pe un deal, departe de sate. Asfințise soarele. Tânărul a grăbit pasul, ca să nu-l prindă noaptea pe drum. Când a trecut pe lângă o baltă mare, amurgise deja. Atunci a auzit un mieunat. Un junghi dureros i-a trecut prin inimă și un val de sânge i-a inundat fața. Auzise încă din copilărie, că dracii locuiesc în special în bălți și în locuri pustii. Era sigur că el a auzit pe dracu. A rupt-o la fugă, ca să se depărteze cât mai mult de lac. A căzut la un moment dat fără vlagă, epuizat complet. Aproape se întunecase și umbrele nopții păreau mult mai înfricoșătoare. A început să rostească singura rugăciune pe care o știa din copilărie, Înger, îngerașul meu. La un moment dat a auzit iarăși mieunatul de pisică chiar deasupra lui. Ceva ca o gheară i s-a înfipt în grumaji o dată, de două ori, de trei ori. Îl strângea și durerile îi pătrundeau în întreaga ființă.
A uitat de oboseală. A răcnit înfricoșător, a țâșnit ca din praștie și până la stână nu s-a mai oprit. Când a ajuns acolo era de nerecunoscut. Scăldat tot de transpirație, cu fața congestionată, cu ochii bulbucați, cu gura căscată, s-a prăvălit în fața baciului. Abia a mai putut să spună: „-Îmi ieși dracul înainte! Mă luptai cu el. Îl lovii cu măciuca, îl doborâi la pământ, dar mă prinse de gât și era cât pe aci să mă omoare. Își înfipse doar ghearele în grumazul meu. Mieuna ca o pisică, răcnea ca un leu! Doamne, prin ce trecui!” Somnul l-a cuprins în același timp. Era un om terminat. Când s-a trezit dimineața, soarele era sus. Ciobanii mai tineri plecaseră cu oile la pășune, iar bătrânul baci ședea gânditor lângă ciobanul cel viteaz. Când s-a trezit acesta, bătrânul i-a spus: „- Măi, nepoate, vrei să vezi pe dracul cu care te-ai luptat aseară? Uite-l lângă piciorul tău! Era mâțul cel bătrân al boierului, nepoate! Ți l-au băgat în desagă deșucheatele ălea de muieri de la bucătăria boierului, ca să te sperie!”. Acesta era adevărul! Câți dintre noi nu suntem asemenea ciobanului cel tânăr în fața greutăților vieții!
