Sub această dramatică chemare s-a petrecut Conferința de la Biblioteca Academiei Române. Evenimentul – inițiat de domnul prof. ing. Nicolae Noica, directorul însemnatei instituții naționale – a adunat mai multe voci reprezentând felurite ministere care, așa cum nu s-au ostenit să zăgăzuiască prăbușirea faimoasei stațiuni, tot așa nu se vor opinti, de miercuri încoace, să-i redea strălucirea de altădată. Și încă ceva pe deasupra… Exceptându-i pe domnii Nicolae Noica, unul dintre cei mai importanți și responsabili miniștri postdecembriști, și pe acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ale căror intervenții s-au circumscris, cu toată căldura, ideii de recuperare și reconstrucției a unei inestimabile valori naționale și europene, cam toți ceilalți vorbitori păreau să fi venit la un fel de prohodire cu zâmbetul pe buze. Ceva de felul „mulțumim de invitație, suntem încântați să luăm parte, dar… mortul nu-i al nostru”. Cu ce idei s-au înfățoșat domniile lor la salvarea Băilor Herculane? Poftiți câteva exemple: „Salvarea unui simbol al culturii balneare europene: Băile Herculane – trecut glorios, prezent fragil, viitor posibil numai prin intervenție publică” (primarul orașului Băile Herculane); „Punct de vedere al autorității locale privind situația monumentelor din Băile Herculane” (președintele Consiliului județean Caraș-Severin); „Despre relevanța culturală a Băilor Herculane și posibilitățile de implicare ale Ministerului Culturii în protejarea identității acestora” (reprezentantul Ministerului Culturii). Dacă Ministerul Mediului a lipsit, și nu înțeleg de ce, reprezentantul Ministerului Economiei, Dezvoltării, Antreprenoriatului și Turismului a vorbit despre… „Băile Herculane în strategia MEDAT. Spre o stațiune de interes național”. Mai potrivit ar fi fost ca în loc de MEDAT să fie MEZAT… Râd și curcile de atâta impostură, mediocritate, prostie…
Până una-alta, Băile Herculane nu reprezintă o destinație culturală, ci un mega-pacient bolnav, care nu va putea fi pus niciodată pe picioare de „medici” nesănătoși. Nu-i un secret pentru nimeni, de multă vreme: stațiunea bănățeană – imperială, cum le place unora să spună – a fost vândută, pe 1,5 milioane de dolari, lui Iosif Armaș și Doru Ioan Tărăcilă. Oricât ar fi de învinovățit Dan Matei Agathon, ministrul Turismului de atunci, Băile Herculane au fost și au rămas o criminală afacere a PSD. Cel mai mare jaf care s-a făcut în România, cum spunea la Conferința de miercuri, 1 octombrie, d-l prof. ing. Nicolae Noica, care aducea ca reper și Combinatul siderurgic din Hunedoara, măritat contra a 40 milioane de dolari. Se sparie gândul, nu altceva…
Întâmplător sau nu, hotelul Roman – simbolul celei mai vechi stațiuni balneare din România (de circa 2.000 de ani) – este deținut de o familie tot de prin părțile Hunedoarei, evidențiindu-se prin servicii turistice absolut josnice; ne-am „bucurat” de ele toți cei 33 de membri ai AJTR, la sfârșitul lunii mai… Starea absolut tragică a Băilor Herculane – nu se poate, probabil, grației ei, o imagine mai fidelă pentru întreaga Românie – are făptași bine-cunoscuți, pe care nu-i scutură, nu-i ia nimeni la întrebări. Stațiunea – cândva o bijuterie a balneologiei românești și nu numai – se zbate între procese, hârtii și ruine. Va fi posibilă recuperarea acestui remarcabil patrimoniu național înstrăinat, în fel și chip, prin fraude de neimaginat? Cu actuala justiție, mira-m-aș… Este de-a dreptul chiar o iluzie deplorabilă. Bașca, totdeauna ruinele sunt pline de cucuvele mafiote. Ar fi păcat, pe de altă parte, ca hotelurile cu baze de tratament performant să fie preluate la pachet cu „stațiunea imperială”, cu imaginea ei de astăzi atât de împovărătoare. Neîndoielnic, este păcat să se întâmple ceea ce ne avertiza bătrânul cronicar Miron Costin: cu iarba uscată arde și iarba verde…
