Nu întotdeauna actele diplomatice importante au fost semnate în palate sau castele, ca simboluri ale puterilor implicate. Câteodată se alegea câte un loc mai popular și cunoscut. Așa s-a întâmplat și cu Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc) unde s-a semnat tratatul de la București dintre ruși și turci la 1812. Hanul acesta este unul dintre cele mai importante obiective turistice din București și astăzi, monument istoric, loc de petrecere a timpului liber în restaurantele, cafenelele și magazinele pe care le găzduiește în prezent. Se prevede ca, în viitor, prin eforturile moștenitorilor, să-și recapete și menirea de hotel. În afara faptului că am petrecut frumoase seri cu prietenii în incinta acestui han, aici a avut loc și Carnavalul „D ale Bucureștilor”, în organizarea lui Mircea Diaconu și a soției sale Diana Lupescu. Toți participanții erau îmbrăcați „ca pe vremea aceea” și se cânta melodii „la modă”, iar pe scene se „derulau” piesele lui schițele lui Caragiale, ale lui Alecsandri, Mușatescu și alți autori români de epocă. Aveam și o „bătaie cu flori” pe Calea Victoriei, cu alaiul costumelor de epocă, unde putea participa și cine mai avea pe acasă o ie, un frac, un joben, un baston. S-a mai încercat reluarea acestui eveniment, dar nu a mai avut strălucirea de atunci. Era un carnaval pe care Bucureștiul îl merita din plin. Trei zile în care ne întorceam în timp, cu adevărat. Dar să ne întoarcem la această bijuterie istorică din centrul Bucureștiului. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc (Ruse; Bulgaria). În vremea sultanului Mustafa al IV-lea a obținut demnitatea de dragoman. În anul 1808 a fost numit, simbolic, Bei al Moldovei.
În 1806, Manuc ajunge în capitala Țării Românești, și este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiași an începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreață a celor din secolul al XVIII-lea. Terenul pe care este construit a aparținut, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curții domnești. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără și alte moșii: Dragomireștii din Vale, Dragomireștii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodeț, Hagi-Gheorghe, Cuhnești, și altele, pomenite în testamentul său din 1815. Arhitectura exactă a hanului în configurația sa inițială nu se cunoaște, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Între fațada dinspre Dâmbovița și râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmbovița a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această fațadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.
Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la București din 1812 în urma căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus. Există o placă comemorativă ce amintește de acest eveniment istoric. În formă de răsplată pentru eforturile sale, sultanul Mustafa al IV-lea i-a oferit lui Manuc bei rangul de Mare Dragoman, iar țarul Alexandru I i-a oferit titlul de Cavaler al Ordinului Sfantul Vladimir. După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești (Republica Moldova). Distanța mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copiii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate proprietățile. În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu. La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii.
În data de 15 ianuarie, Faiser, arhitectul-șef al Bucureștiului, raportează Sfatului Orașului: „Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmbovița zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei țoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoștința cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să să îndatoreze chiriașii acei părți a eși din lăcuințele lor spre depărtarea primejdii ce-i amenință starea cea proastă a pomenitelor ziduri.”. Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea și reconstrucția unei mari părți a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moștenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluție, și timp de mai mulți ani, până în 1841, are loc un șir de jalbe, de cereri, de amenințări și expertize ce au ca obiect reparațiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparații erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată. Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-și averea prin testament, împărțită egal celor trei copii. Aceștia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, și avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864. Dintre clauzele acestui contract se remarcă una, destul de atipică pentru acele vremuri: „Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezență, atât către pasageri, cât și ceilalți chiriași anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească reputația hanului.”Pictorul francez Dieudonné Auguste Lancelot a vizitat pe la 1860 Bucureștiul și cu această ocazie a imortalizat imaginea unei zile obișnuite la Hanul Manuc. În însemnările sale, el nota: „Oamenii cu nervii delicați, cu pielea subțire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioșii, doritorii de a cunoaște trecutul, vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsă prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurățenie. Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case, scara cea mare care servește cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioșc cu acoperiș țuguiat și cu căpriori ieșeți afară sunt împodobite cu stâlpi și cu balustrade de un gust frumos și cu finețe lucrate. Am putea zice că e un palat de lemn; ar merita să fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, și să i se dea o destinație mai bună.[…] Galeriile în care se deschid odăile servesc de loc de plimbare și de săli comune. Sub ochii tuturor, fiecare face ca la el acasă.[…]”
În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investește în reparația clădirii și îi schimbă numele în „Marele Hotel Dacia” („Grand Hotel de la Dacie”). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei și pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susținut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulțime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, și ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra. Sala Dacia a găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile politicienilor care doreau intrarea în război și unirea României cu Transilvania și Bucovina (Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu ș.a.). Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în anii: 1848, 1863, 1966-1970, 1991–1992 si 2009. Unul dintre cele mai cunoscute localuri din București, cu o istorie veche de mai bine de 200 de ani, Hanul lui Manuc aflat în centrul capitalei a fost construit la începutul secolului al XIX-lea, de către boierul Emanoil Marzaian, zis și Manuc bei, unul dintre cei mai bogați moșieri ai Balcanilor, Hanul lui Manuc a fost gazda a numeroase evenimente politice importante din istoria neamului românesc. În această locație se adunau comercianți pentru a negocia afaceri avantajoase, dar și boieri sau oficiali de rang înalt care discutau chestiuni politice esențiale în saloanele hanului. Cei prezenți se bucurau de cafele turcești aromate și de sesiuni relaxante cu narghilea. „Manuc Bei a fost preferatul autorităţilor de la Istanbul multă vreme şi obiceiurile ocrotitorilor săi turci erau bine păstrate şi „folosite” la han. Se spune că după semnarea Acordului prin care s-a încheiat, în 1812, Războiul Ruso-Turc, diplomaţii celor două puteri au celebrat depunerea armelor în rastel pe superbul cerdac de lemn al Hanului lui Manuc. Astăzi, cerdacul este locul în care sunt expuse fotografii care înfăţişează stilul de viaţă şi de îmbrăcăminte al societăţii româneşti al începutului de secol XX”, au declarat noii proprietari ai localului. De-a lungul anilor, a devenit un centru de afaceri și un loc de întâlnire pentru personalități, atrăgând negustori, diplomați și călători. De-a lungul anilor, clădirea a suferit numeroase modificări, dar a reușit să-și păstreze farmecul arhitectural original. În prezent, hanul funcționează ca restaurant și loc turistic, fiind una dintre cele mai vizitate atracții din București. Atmosfera sa autentică, cu influențe orientale și arhitectura sa impunătoare, amintește de vremurile în care marile puteri ale Europei negociau viitorul continentului în această clădire istorică. Prin vizitarea Hanului lui Manuc, turiștii pot descoperi nu doar un restaurant de elită, ci și un colț de istorie vie, un spațiu care a fost martor la schimbări geopolitice esențiale. Hanul nu este doar un loc de legendă, ci o dovadă concretă a modului în care Bucureștiul a fost, pentru o perioadă, centrul negocierilor de pace în Europa de Est. Hanul lui Manuc este mai mult decât un simplu edificiu istoric – este un simbol al păcii și al diplomației europene din secolul al XIX-lea. Semnarea Tratatului de la București în 1812 a demonstrat că Bucureștiul a avut un rol crucial în negocierile dintre marile imperii ale vremii. Astăzi, hanul continuă să fie un loc de referință în cultura românească și un punct turistic fascinant pentru cei care doresc să pătrundă în tainele trecutului. În fiecare colț al acestui han, se simte ecoul istoriei, amintind de vremurile când aici se decidea viitorul unei regiuni întregi. Poate o reînviere a Carnavalului la 1900 ar revigora și imaginea Hanului lui Manuc, ce este o capsulă a timpului trecut veritabilă în acest secol al mediului virtual.
