Eu știu expresia din copilărie. Am auzit-o prima oară la mamaie. Am întrebat-o ce înseamnă și mi-a răspuns, simplu, că sunt oameni care nu cred în Dumnezeu și, de aceea, ei nu înțeleg rostul lumii, nu au dragoste de semeni. Că sunt oameni care chiar dacă se realizează material, tot calici rămân în inimă și tot săraci sunt sufletește. Vorbea despre ei cu milă. În cuvinte simple mi-a explicat ce o omenire întreagă știa din vechime. Ceea ce filozofii concentraseră în rânduri pline de miez. Ceea ce pretinsele vârfuri, care astăzi promovează un fals progres, sunt incapabile să înțeleagă. Din Africa cea neagră până în Țara Soarelui Răsare, de la Roma antică la amerindieni, de la înțelepciunea tribală la gândirea sofisticată un concept s-a dovedit a fi un adevăr. Peren. Axiomatic. Demonstrat de istorie. Dacă e să ne bazăm strict pe dovezi arheologice și izvoare, până în prezent cel puțin douăsprezece civilizații strălucite și-au găsit sfârșitul având aceiași numitori comuni. Imperii înfloritoare au dispărut ori s-au dizolvat complet, întregi civilizații s-au transformat în praf și pulbere! Civilizația asiatică a Văii Indului, Civilizația europeana Cucuteni-Trypillia, Imperiul asiatic Akkadian, Civilizația europeana Miceniană, Civilizația americana Olmecă, Regatul african Aksum, Civilizația americană Maya Clasică, Imperiul asiatic Khmer, Imperiul african Mali, Imperiul african Songhai, Imperiul american Incaș și Imperiul Roman de Apus au, toate, câteva lucruri în comun. Lucruri care le-au adus sfârșitul.
Toate aceste structuri sociale ajunse la un maxim de civilizație s-au fracturat și au căzut în ele însele ca într-o gaură neagră din pricina faptului că oamenii au încetat să mai aibă credință într-o divinitate sau alta. Lipsit de conștientizarea propriului loc în lume, când omul nu a mai avut frică de Dumnezeu, a început să se creadă pe sine un zeu și nu s-a mai înfrânat de la nimic și nimic nu a mai fost tabu pentru el. Imoralitatea, lipsa de compasiune pentru popor și corupția s-au împletit, s-au hrănit și crescut una pe alta, dar și din alta. Ca un uruborus care se mănâncă pe sine pentru a supraviețui. Și în final praful s-a ales de toate. Și la propriu, și la figurat. Din cele mai vechi timpuri, noile generații au fost avertizate de acest pericol al lipsei lui Dumnezeu din viețile lor. Ideea de ordine cosmică, în care omul este chemat să își recunoască locul e foarte veche. E precreștină. Iar avertismentele privind nerespectarea ei, la fel de vechi. De la proverbe antice, populare, până în modernitate, omul fără Dumnezeu, omul care nu acordă respectul cuvenit tradițiilor este atenționat de pericolul în care se află. I se spune direct că fiind lipsit de credință, va încerca să-și umple existența cu substitute efemere. I se spune că absența Lui Dumnezeu îl va duce la o criză morală, existențială. Omul este atenționat că fără un fundament etic absolut, se va complace în imoralitate, fapt care îi va aduce pieirea.
În absolut toate culturile, atât în înțelepciunea populară, cât și în reflecțiile marilor gânditori din diverse epoci există tema „omului fără Dumnezeu”. Omul fără Dumnezeu este cel care se expune pe sine însuși, întreaga ființă umană la pericole morale, spirituale și existențiale care duc, invariabil, la extincție. Romanii aveau un proverb, din perioada secolului întâi, care spune: „Homo sine deo, umbra sine luce” – „Omul fără Dumnezeu este o umbră fără lumină”. Un proverb hindus din tradiția vedică afirmă ca „Cel care trăiește fără dharma, (ordinea divină) este departe de cer”. Un proverb chinezesc din epoca confucianistă avertizează că „Omul care nu respectă Cerul își taie singur calea.”
În secolul al IV-lea, Augustin de Hipona scria în Confesiuni: „Inima omului este neliniștită până ce se odihnește în Tine, Doamne. Fără Tine, omul rătăcește în deșertul propriei sale mândrii.” Tot el afirma: „Fără Dumnezeu, omul se laudă cu libertatea sa, dar devine sclavul propriei mândrii.”. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilii, compară omul fără Dumnezeu cu „cel care se smulge din rădăcină: se usucă și piere”. Sfântul Grigorie de Nazians în Discursuri teologice, adaugă: „Omul fără Dumnezeu este ca un orb care crede că vede, dar se lovește de toate obstacolele vieții”. În secolul al XV-lea, Dante Alighieri, în Divina Comedie, scrie „Cei care trăiesc fără a-L sluji pe Dumnezeu rătăcesc în întuneric, căci lumina rațiunii lor nu e de ajuns pentru a găsi calea”. Michel de Montaigne, în Eseuri (1580), ne avertiza că „Fără frica de Dumnezeu, omul devine propriul său judecător, iar această judecată este adesea oarbă și crudă”. John Milton, în Paradise Lost (1667), îl descrie pe omul fără Dumnezeu ca prăbușindu-se „în propriul său întuneric, unde rațiunea devine sclava pasiunilor oarbe”. Blaise Pascal, în Pensées (1670), afirma că „Omul fără Dumnezeu este ca un vas gol, care caută să se umple cu orice, dar găsește doar vidul.” și adăuga: „Fără Dumnezeu, omul se pierde în divertismente, încercând să uite vidul din inima sa, dar acest vid îl devorează”. John Locke, în Eseu asupra intelectului uman (1690), observa ca: „Fără un principiu divin, morala omului devine o convenție fragilă, ușor zdrobită de pasiuni și interese.” Jonathan Swift, în Călătoriile lui Gulliver (1726): „Fără Dumnezeu, omul se coboară la nivelul fiarelor, dar cu o cruzime pe care nicio fiară nu o poate egala. Un proverb german din secolul al XVIII-lea declară că „Fără frica de Dumnezeu, omul devine lup.” Samuel Johnson, în Rasselas (1759), face o comparație strălucită: „Omul care trăiește fără Dumnezeu este ca un marinar fără busolă, sortit să se rătăcească în furtunile vieții”. Voltaire, în Dicționar filosofic (1764) spunea ca „Dacă omul renunță la ideea de Dumnezeu, el se va închina altor idoli, mai meschini, care îl vor înjosi mai rău decât orice tiranie”. William Blake, în The Marriage of Heaven and Hell (1790), ne transmite că „Fără viziunea lui Dumnezeu, mintea omului se închide într-o cușcă de fier, unde singurele sunete sunt lanțurile propriei sale disperări.” Edmund Burke, în Reflecții asupra Revoluției din Franța (1790) subliniază faptul că atunci „Când omul respinge providența divină, el se condamnă la o libertate sălbatică, care devine sclavia propriilor vicii”. François-René de Chateaubriand, în Geniu al creștinismului (1802), făcea următoarea comparație: „Omul fără Dumnezeu este ca un arbore smuls din rădăcini: poate părea viu o vreme, dar se veșteji în curând”. Johann Wolfgang von Goethe, în Faust, Partea I (1808), observa că „Omul care neagă divinul se condamnă să rătăcească în labirintul propriei sale minți, fără ieșire”. Thomas Carlyle, în Sartor Resartus (1834): „Fără credința în ceva mai mare decât el, omul devine un sclav al clipei, pierzând orice speranță de eternitate”.
Kierkegaard, în Frică și cutremur (1843), descrie omul fără Dumnezeu ca pe „un rătăcitor în pustiu, care confundă mirajul cu apa vieții” și în Boala de moarte (1843) completa ideea: „Fără Dumnezeu, omul se prăbușește în disperare, căci doar în relația cu divinul își găsește adevăratul eu”. Jonathan Edwards, în Păcătoșii în mâinile unui Dumnezeu mânios (1741), avertiza că „Fără harul lui Dumnezeu, omul este un vas al mâniei, sortit să se zdrobească sub greutatea propriilor păcate”. Immanuel Kant, în Critica rațiunii practice (1788), observa faptul că „Fără ideea unui scop divin, rațiunea omului se rătăcește în speculații goale, incapabilă să găsească un fundament moral stabil”. Un proverb francez din secolul al XIX-lea atrage atenția că „Omul fără cer se împiedică la fiecare pas”. Un proverb italian similar transmite că „Fără lumina cerului, omul merge prin întuneric”. Un proverb englezesc din aceeași perioadă afirma că „Omul fără credință este ca o corabie fără cârmă”. Friedrich Nietzsche, în Așa grăit-a Zarathustra (1883), proclama: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum ne vom consola, noi, ucigașii ucigașilor? Ce era mai sfânt și mai puternic pe lume a sângerat până la moarte sub cuțitele noastre. Cine ne va șterge acest sânge? Ce apă ne va spăla?” Fiodor Dostoievschi, în Idiotul (1869), spune că „Fără Dumnezeu, omul nu are niciun punct fix; el devine un haos ambulant, distrugându-se pe sine și pe ceilalți”, iar în Demonii (1872) adăuga ca „Fără Dumnezeu, omul devine un lup pentru om; lipsit de frica divină, el se scufundă în haosul propriilor dorințe”. În Frații Karamazov (1880), completează ideea: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Sfântul Ioan de Kronstadt (1908) spunea că „Fără Dumnezeu, inima omului devine un pustiu arid, unde cresc doar spinii patimilor și al deznădejdii”. G.K. Chesterton, în Orthodoxy (1908), observă: „Când omul încetează să creadă în Dumnezeu, nu înseamnă că nu mai crede în nimic; începe să creadă în orice”.
T.S. Eliot, în The Waste Land (1922), descrie: „Fără credință, oamenii trăiesc într-o pustie spirituală, unde singura lege este dorința, iar singura speranță este iluzia”. Martin Heidegger, în Ființă și timp (1927), ne spune că „Omul care își refuză transcendența devine prizonierul propriului său orizont limitat, pierzând calea spre Ființă”. Emil Cioran, în Pe culmile disperării (1934), scrie: „Omul fără Dumnezeu este un animal care a învățat să gândească, dar care a uitat să trăiască”, iar în Lacrimi și sfinți (1937) adaugă: „Fără Dumnezeu, omul este un naufragiat care se agață de propriile iluzii, doar pentru a se scufunda mai adânc în neant”. Dietrich Bonhoeffer, în Costul uceniciei (1937), trăgea și el un semnal de alarmă spunând că „Omul care Îl respinge pe Dumnezeu crede că se eliberează, dar devine sclavul propriei sale autonomii iluzorii”. Albert Camus, în Mitul lui Sisif (1942), observa că „Fără Dumnezeu, omul trăiește în absurd, dar această absurditate nu trebuie să ducă la disperare, ci la acceptarea luptei de a trăi fără un sens prestabilit”. Jean-Paul Sartre, în Existențialismul este un umanism (1946), afirmă: „Omul este condamnat să fie liber; pentru că, odată aruncat în lume, este responsabil pentru tot ce face. […] Fără Dumnezeu, omul trebuie să-și inventeze propriul sens”. Simone Weil, în Așteptarea lui Dumnezeu (1950): „Omul fără Dumnezeu este ca o navă fără cârmă, purtată de valuri spre naufragiu”. C.S. Lewis, în Mere Christianity (1952), spune că „Fără Dumnezeu, omul se închină sieși, iar această idolatrie a sinelui este calea sigură spre ruină”. Aldous Huxley, în Brave New World Revisited (1958), descria: „O lume fără Dumnezeu este o mașinărie oarbă, în care omul se transformă într-un mecanism fără suflet, alergând spre propria sa pierzanie”. Alexandr Soljenițîn, în Arhipelagul Gulag (1973), mai venea cu un avertisment: „Dacă omul Îl respinge pe Dumnezeu, el devine sclavul ideologiilor și al propriilor patimi, iar această sclavie naște monștri”.
Petre Țuțea, în 322 de vorbe memorabile (2009), afirmă: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. El rămâne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător”. Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii (1971), scria că „Fără Dumnezeu, omul se crede liber, dar e doar robul propriilor patimi și al hazardului”. Octavian Paler mărturisea că „Mai mult decât de Dumnezeu, mă tem de absența lui Dumnezeu”. Valeriu Gafencu, în Calea spre fericire (2006), compara: „Fără Dumnezeu, omul se risipește în lume ca un fir de praf purtat de vânt, fără țintă și fără odihnă”. Un proverb japonez shintoist spune: „Omul care nu cunoaște kami (spiritele) este ca un copac fără rădăcini. Un proverb yoruba din Nigeria avertizează că „Omul fără orisha (Dumnezeu) este ca o frunză purtată de vânt. Un alt proverb, arab declară că „Inima fără credință este ca un puț fără apă”.
V-am purtat un pic pe mai multe continente, prin mai multe epoci și prin mai multe credințe cu singurul scop de a vă arăta cât de vechi sunt avertizările acceptării a ce ni se propune astăzi: omul fără Dumnezeu. Astăzi ni se spune și ni se transmite pe toate canalele că omul nu mai are nevoie de Dumnezeu, fiindu-și sie suficient. Astăzi, tinerelor generații li se insuflă ideea ca Dumnezeu este o piedică în calea fericirii omului. Astăzi omul e îndemnat să se piardă pe sine în goana după plăceri efemere, astăzi omul este îndemnat să se pună doar pe sine pe primul plan, astăzi omului i se țin prelegeri care ridică la rang de artă hedonismul. Toate principiile progresismului au la bază hedonismul egoist. Omul care trebuie să își satisfacă orice plăcere ignorând morala, eutanasia ca mod de evitare a durerilor și dezamăgirilor din viață, lipsa de responsabilitate individuală care poate aduce nefericire și aruncarea vinelor pe societatea este responsabilă pentru tot, transumanismul pentru că „îmbunătățește” omul fără efort, îndreptățirea oricărui moft al individului pe baza simple lui existențe, lipsa compasiunii pentru cei care nu împărtășesc aceleași viziuni, dreptul la viață negat din egoism, alienarea omului de sensurile profunde ale vieții, ruperea definitivă de rădăcini, de tradiții și înlocuirea lor cu plăceri imediate și celebrarea nimicului efemer. Ce cere anularea întregii înțelepciuni a omenirii acumulate în milenii. Practic, lumea e împinsă în hău „spre binele ei”. Iar pentru aceasta, crearea unui om fără Dumnezeu este condiția esențială pentru ca haosul să se instaleze. Deși, până și Harari, progresist până în ultima celulă, spune în Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015), că „Odată ce omul renunță la credința în zei, el începe să creadă în propria sa putere de a deveni zeu, dar această ambiție duce la o lume în care datele și algoritmii îl reduc la un simplu nod într-o rețea, lipsit de sens interior”.
