Este ca și cum ai dărâma un muzeu peste rădăcinile pe care le reprezenta și le purta prin vremuri Patria Mamă ca identitate a noastră… Și nu doar un muzeu-sanctuar al Limbii Române, ci al întregii noastre civilizații… De la începuturile generând obârșii și pentru alții până la osatura de acum… Este ca și cum ai smulge coloana vertebrală a identității și prezenței tale în lume, desfăcând și strivind fiecare os de geneză lingvistică, fiecare cartilaj arhaic, dar și fiecare sevă de continuitate a limbii tale… Este ca și cum te-ai lăsa desființat din locul tău strămoșesc… Călcând tu, prin propria ta acceptare, și nu printr-o supunere impusă de vitregiile vremurilor, ci prin lașitate și nepăsare, trecând dară cu nepăsare peste izvorul limbii cea frumos curgătoare… Este o continuitate, dar nu a noastră, ci a falsurilor strecurate de venetici de peste trei decenii… Căci, tăcând când numele românești ne erau înlocuite, mai întâi cu „versiunile” maghiare, apoi cu runele nepăsării noastre puse în slujba secuimii, și, iarăși, cu noi maghiarizări, alte denumiri, alte nume, apoi nici măcar „ambalate” pe limba grofilor, ci direct cu ale ungurilor, maghiarilor, ale unor criminali de război, apoi ale altor și altor seminții, la fel de venetice, la fel de trădătoare în a smulge fâșie cu fâșie carnea de românism din trupul nostru încă viu (dar nu și zbătându-se), lăsându-i să ne cotropească manuale și cărțile de Istorie, să ne înlăture din ele, apoi, să ne risipească de-a dreptul în colțurile de absență ale iruperii vetrei noastre de neam și țară, mistuindu-ne tocmai vestigiile noastre, tocmai simbolurile istorice, arhetipale, arheologice, și istoric-civilizaționale, pentru a le face apoi rătăcite, pierdute, furate cu noi de față, și, totuși, la fel de absenți și nepăsători, tăcând complice, dară, drumul nu putea să ne ducă decât într-un singur sens… Cel al dezosării noastre de Istorie, de vestigii, de Eroi, de Martiri, de numele atât de înălțătoare prin ceea ce au clădit, de Sfinți chiar, pentru a lăsa totul, nu doar dărâmat, ci și batjocorit… Iar, astăzi, privind și sfâșierea cărnii noastre de limbă… De pe noi, dintre noi… Dintre noi, ca limba ce ne este pod… Și care este pe cale a ne fi furată, tot cu noi de față… Tot simbolic, tot ritualic…
Pentru că a permite desființarea unui pilon de fundație în jurul căruia s-a construit, nu doar un Departament, nu doar o Secție, nu doar o Facultate de Limbă Română, nu doar o Universitate, ci însăși o lume a civilizației, a reprezentării și transmiterii în viitor, înseamnă trădare de neam, de țară, de sine… Iar până nu vom îndrepta lucrurile la Facultatea de litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai de la Cluj-Napoca (și nu doar educațional, universitar, căci nu va mai ajunge pentru a opri rătăcirea de țară), acesta ar trebui să ne fie sloganul, clipă de clipă: „Cu toții, niște mișei…”. Niște trădători de Neam, de Țară, de Istorie, de Limbă, de Sine… Căci, până nu vom repara ceea ce am lăsat a ne fi stricat, dezmembrat, aruncat, „rătăcit”, furat, vom rămâne cu toții doar niște lăuze ale trecutului de vatră istorică, niște vânzători ai prezentului de (ne)continuitate, niște trădători ai viitorului nostru de (ne)prezență…
Și nu, nu este vorba doar de un departament pus în slujba existenței și continuității limbii române… Nu este vorba nici doar despre o facultate ori o universitate în sine… Este vorba de un loc special ales de venetici pentru a planta semințele buruienilor ce ne vor devora, da!, „prin noi înșine”… Este vorba de proiectul de țară program-pogrom contra noastră… Pentru că așa ne va fi scurtul prezent spre viitorul în care nu vom mai fi… Nu noi… Și în care tot ce era al nostru va fi al altora… Spre asta ne îndreaptă desființarea primei catedre de Limba Română din Țară… Spre asta ne duc de lesă toate programele de inserție a migranților conlocuitori… Impunerea altora cu drepturi peste neamul nostru majoritar, spre tratarea Sfintei Limbi Române la „și altele”… Pentru că, nu doar desființarea în sine a catedrei de limba română de la Cluj-Napoca este abominabilă, crimă de neam și țară cu noi încă aici, nu neapărat și vii, e drept, ci și felul în care s-a manevrat „curricula” de execuție… Tratarea vetrei acelei catedre prin transferarea ei tocmai într-un departament de la „și alții”, în „Catedra de limbă română pentru studenți străini”. Fără a conta că este vorba de filonul izvorâtor chiar al universității din Cluj-Napoca. Ori, poate, chiar de aceea, nu?!…
Asistăm la o colonizare lingvistică pus în slujba altora, nu doar prin înlăturarea noastră, ci și prin tăcerea, absența, nepăsarea noastră, practic cu noi tăcând, deja veșnic, deși încă părem vii…
