Evident, băgat până la cot în GURA Adevărului și a bunului-simț. Căci, încă începând din anii ’90, hidra „corectitudinii politice” a început să își arate colții în SUA. În neobolsevicii leftiști americani începuse să se umfle tărâța satanistă. Conservatorii observaseră și acuzau campusurile universitare de reprimare a opiniilor care se opuneau progresismului, iar cazuri izolate de pedepse (inclusiv concedieri) au început să apară, mai ales în educație și media. Se punea în practică directiva de marketing din „After The Ball”, a lui Kirk și Douglas: „Făceti-i irelevanți pe cei care vi se opun!”. La începutul anilor ’90, profesori si jurnaliști au început să fie fost sancționați pentru remarci care erau opinii personale, dar care au fost declarate „ofensatoare” de către minorități și de către Democrații care își doreau să impună o „pace morală” prin politica pumnului în gură. În nici cinci ani, „political correctness”-ul era pe buzele tuturor! Angajați din universități și școli, birouri de avocatura, medici, jurnaliști, companii media, ba chiar din cafenele sau companii de transport au fost demiși pentru pretinse „glume rasiste” sau „comentarii existe”, văzute ca „violări” ale noilor „coduri de conduită”. Nimeni nu mai era la adăpost de javrele care adulmecau gândirea critică și o puneau la pământ. S-a ajuns până acolo încât în anumite state din SUA trebuie să se respecte un anumit procentaj din personal care să aparțină minorităților. Practic, în locul competentei s-a pus culoarea pielii, orientarea sexuală, supunerea totală în fața discursului progresist.
Nici Europa nu a vrut sa rămână „înapoiată”, și aici statele au început sa impună corectitudinea politică într-un mod aberant. „Evoluția” lucrurilor a făcut ca multe dintre vocile oamenilor de cultură europeni, încă nesedusi de marxismul cultural visat de sa refuze să tacă. Pascal Bruckner, un remarcabil eseist și filozof francez, a criticat frecvent corectitudinea politică (political correctness) și a numit-o pe numele ei adevărat: cenzură, masochism occidental și instrument de reprimare a dezbaterilor libere. În „Un racisme imaginare” (2017), Brukner asemuiește corectitudinea politică unei „alergii la numirea lucrurilor, o matuire a dificultăților, imposibilitatea de a spune ceva fără a folosi metafore, deplasări, prostii”. Într-o Europa care se islamizeaza, Brukner vede corectitudinea politică ca pe o modalitate de a evita confruntarea cu realitatea, în special când vine vorba despre islam. Brukner vede în corectitudinea politică o „armă de distrugere în masă” care face imposibilă critica credințelor și practicilor islamice sub pretextul nediscriminării. În eseul „Enlightenment fundamentalism or racism of the anti-racists?” (2007), Bruckner argumenta că multiculturalismul promovat de corectitudinea politică echivalează cu un „apartheid legal”, care înlănțuie oamenii în rădăcinile lor etnice și religioase, reprimând critica rațională a ideologiilor opresive, cum ar fi cele islamiste. În The Tyranny of Guilt: An Essay on Western Masochism (2010), el leagă corectitudinea politică de un „masochism occidental” care generează vinovăție excesivă: „Războiul împotriva Occidentului se poartă în interiorul său, sub masca corectitudinii politice și a multiculturalismului, care erodează încrederea în valorile noastre democratice”. Bruckner a pus punctul pe o criticând ideea de „privilegiu al albilor” ca pe o acuză care ii face pe milioane de oameni să se simtă vinovați că s-au născut, transformând anti-rasismul într-un nou rasism. În 2019, el afirmă că Donald Trump este un „produs contrar al corectitudinii politice americane”, care răspunde direct și chiar „abject” la retorica sterilă a elitelor. Mai mult, subliniază că „semnul unei societăți civilizate este capacitatea de a fi în dezacord în mod civilizat”, criticând corectitudinea politică pentru că transformă dezacordul într-o anatemă emoțională. Iar Bruckner nu este singurul critic al „stângii morale” care, în numele toleranței, promovează intoleranța. O pleiadă întreagă de gânditori, scriitori, filozofi, jurnaliști, oameni de cultură contemporani au criticat și continuă să critice acest fenomen. Or, moartea lui Charlie Kirk marchează atentatul fizic al corectitudinii politice asupra ființei umane care discuta în subiect, în mod absolut firesc, normal, idei.
