Într-o țară normală, cu o democrație funcțională, ne-am fi așteptat să iasă președintele să țină un discurs pentru națiune. Nu l-ați avut. Într-o țară normală, discursul ar fi fost despre națiunea română. Nu a fost! Cum toți știm că Nicu Ușor (speriat de bombe), nu este președintele României decât în contractul de muncă (bănuiesc că există), el a fost spălat azi de doamna de la hazna. Nu aia mov, cu garnizoana din dotare. Sau invers. Ciudat, nu? Garnizoana e cu Bolojan! Astfel a rămas Mucului haznaua eternă a lui Radu Buze Moi, cel ce ne-a anunțat că nu-i plac chinezăriile și dictaturile. O glumă bună, aș zice eu. Astfel, concluzia celor 100 de zile de mandat impus, a fost despre nimic. Nicule, era bine dacă te adresai poporului ukri. Sau măcar moldovenilor Ma(f)iei. Că ei sunt națiunile tale. Și noi, chiar te înțelegeam. Și te lăsam în plata Domnului. Te ignoram cu totul. Dar tu nu și nu! Vrei cu orice preț să te băgăm în seamă. „100 de zile: anticamera iadului”. Cam asta e concluzia pe scurt. Ușile iadului s-au deschis pentru națiunea română care doarme. Bănuiesc că somnul de veci. Toată națiunea e pe năsălie și așteaptă inertă să fie dusă la groapă. Bolojean, Țoiu și restul hahalerelor care se numesc partide aflate la putere stau cu lopețile în mână să îngroape moarta. Zisă și țara. E moartă! Când tu ca neam taci, nu faci decât să fii parte la crimă. Crima nu înseamnă că prejudiciul trebuie să fie neaparat îngropat. Nu! Crima este de multe feluri. Ceea ce se întâmplă cu națiunea română este crimă la adresa Duhului acestei nații. Și mai ales viitorului acestui neam. Tăcerea acestei națiuni întrece orice larmă a cuvintelor. De oricine ar fi scrise. Tăcerea este crima făcută de noi, nouă! Putem spune că neamul românesc se sinucide în fiecare zi câte puțin. Cu fiecare zi care trece, Duhul Românesc se stinge în bocetele strămoșilor ce ne privesc de Sus. Nici o teorie, nici o strategie, nici o analiză, oricât de bine făcută, și au fost scrise câteva, nu prevăd dezastrul final.
Dezastru care sigur va veni peste noi toți, în cazul în care răspunsul la crima împotriva Neamului Românesc va fi tăcerea aceasta de moarte. Ce vă ține tăcuți? Nu mai e vremea să folosim cuvinte mari sau să facem artificii literare. Situația disperată în care ne aflăm toți, mai devreme sau mai târziu va cere imperativ soluția disperată. Și va veni. Pentru că altă cale nu există. Și noi toți știm asta. Noi toți trăim în fiecare zi amenințați, certați, umiliți de vremelnicii și ticăloșii din spatele incapabililor Muc și Bolojan. Să spunem lucrurilor pe nume. Să nu ne mai ascundem după cuvinte goale. Toți știm că cei doi sunt doar o interfață impusă de fiara uie, ca factori de decizie politică, economică, legislativă pentru dărâmarea totală a acestui stat numit România. Din păcate pentru ei, se pare că numărul suveraniștilor crește cu fiecare zi trăită în iadul servit de securitatea politică ce stăpânește dictatorial România. Cel puțin sper! România a devenit din 2020 o dictatură după definiție. Constituția e folosită de mai marii ticăloși din funcțiile publice în loc de hârtie igienică. Nu se mai ține cont de lege, de drepturi, de oameni. Neamul românesc are doar obligații. Imperative. De dat bani! Altora! De dat energie. Altora! De dat Apă. Altora! De dat hrană. Altora! Nimic pentru români. Totul pentru alții. Care alții? Celor ce au fost lăsați să penetreze serviciile de inteligență care se presupune că apără securitatea națională a României. Nu! Nu vă mai apără nimeni. Și asta cred că trebuie să înțelegeți în primul rând. Sunteți lăsați în voia sorții. Soartă care în mod normal ar trebui să fie în mâinile voastre. Chiar și goale! Dar dacă se adună două, trei milioane de oameni, unul lângă altul, veți înțelege ce înseamnă puterea. Reală! Nu cea din bulele de pe rețelele sociale.
Poate că într-o zi tăcerea aceasta care îneacă Duhul Neamului va prinde glas. Nu ne rămâne decât să nădăjduim. Și pentru că președintele Nic Ușor, zis și Muc cel Mic nu v-a oferit discursul către națiune, am să încerc eu să o fac. Ca exercițiu de imaginație pentru voi. România este o casă părăsită, așezată pe un câmp pustiu. Are acoperișul spart, geamurile sparte, ușa deschisă larg și pereții crăpați și scorojiți. Curtea casei nu mai are gard. Pe ici pe colo, au mai rămas câțiva stâlpi în picioare. Susțineau gardul. Acum sunt doar voci. Sau cuvinte scrise. Poarta a fost spartă și aruncată. De aceea, în casa părăsită, fără gard, poartă și ușă, intră oricine dorește și urinează pe unde poate și dorește. De preferință străinii de acest neam. Care atunci când pleacă mai scot și o bucată din zidurile deja crăpate. Cam asta este România în iadul ce va să vină. Peste noi toți! Cu „aleșii” ticăloși impuși de străini, pentru străini. Și cu toate haznalele media și ale lor instrumente care mai fac câte o gaură în acoperișul casei numită cândva România Liberă și Suverană. Lângă acest tablou imaginar, vă rog să priviți primirea făcută de Trump președintelui Poloniei, Karol Nawrocki! Vă vine să plângeți? Cred că da! E suficient! Restul e doar iad! Pentru că în locul domnului de mai sus, azi, ați fi putut să fiți mândri! Aveați cu cine! Și încă mai aveți! Tăcerea trebuie să prindă VOCE! Vocea unui Neam! VIU! Domnul să vă miluiască!
