Am ieșit din casă, ca de obicei, să mă plimb prin parc, prin Cișmigiul meu iubit. E o fericire să mă întâlnesc cu pruncii din cărucioare și cu cei mai măricei, de un an sau doi, care se aleargă nebunește la locurile de joacă, prevăzute cu tot felul de apararte ingenioase. Ieri m-am jucat cu două fetițe blonde, gemene, o minune. Când le spuneam poezia „An tan de / Dezi mani pe / Dezi mani compane / An tan de”, se stricau de râs și se prefăceau că se ascund de mine, se urcat pe cea mai înaltă instalație de acolo, ce imita turnul unui castel regal, și își dădeau drumul în jos printr-un tub enorm ca o gură de balaur. Eu mă făcem că le prind, cu același „An tan de”, iar ele se stricau de râs și iar fugeau la turn. Erau într-un delir de fericire, pe care mi-l transmiteau și mie. Aceste evadări sunt salvarea mea, soluția să uit de Chiolhania, să nu mai aud prostiile politice și să nu-i mai văd pe golanii de la putere. Întoarcerea la inocență, la copilărie, e calea ce duce la Civitas Innocentiae. Unde or fi acum cele două blonde gemene, să le cânt din nou „An tan de”, să le aud râsul cristalin?! Ieri. Dar azi? Ce se întâmplă azi, că nu mai văd nici un copil la leagăne, la nici un joc. Copil? Dar nici un om mare. NU mai era țipenie de om. Parcul meu minunat, cu droaia de copii geniali, cu tiribombe și arbori seculari, era pustiu. Am luat-o în mai mute direcții și nu am dat de nici un om. Parcă i-a înghițit pământul. Ce se întâmplă?
Când am trecut de Podul cel Mare, apoi de rondul cu flori albastre și m-am apropiat de Pavilionul central, unde cânta odinioară fanfara m7ilitară, și asista puzderie de lume, am văzut o sferă. Strălucea. Jucau razele pe ea. Arăta ca un bulgăre de foc. M-am retras speriat și m-am urcat pe movila din apropiere, să văd în plonje ce se întâmplă. Uua! Cine se apropia de sferă, îl topea. Am stat acolo, deoparte, încremenit, să văd ce-o fi, de ce se întâmplă așa ceva? Apărea în fața bulgărelui de foc câte un om care se apropia și apoi dispărea, se topea fără urmă, ca și cum Sfera îl înghițea. Era clar, de la distanță, îi citea gândurile omului care intra în parc, îl ademenea, el se apropia cu inocență de Paviloin și apoi dispărea. Dar de ce face asta? Dacă ea e superioară omului, de ce nu-i dă și lui lumină, de ce îl omoară?! Mi-a adus aminte de sfera pe care o găsiseră americanii în fundul oceanului Pacific, la 300 m adâncime. O echipă de savanți aleși de guvern, au cercetat-o și, când au atins-o, le-a încurcat mințile, vorbeau anapoda, nu mai comunicau nimic logic, da, dar de dipărut nu au dispărut. Un lucru era clar pentru ei că acea sfară era gânditoare și voia să le comunice ceva, dar nu se înțelegeau, cu oamenii cică nu se poate comunica.
Era adusă acolo de o navă lunguiață, extraterestră.
Și bulgărele de foc din Pavilionul central o fi o navă cosmică sau o sferă adusă de ființe extraterestre, dar cu ce scop, dacă îi mistuia pe oameni? Constataseră anterior, probabil, că nu pot comunica cu pământenii, că oamenii nu-s buni de nimic, decât de palavre, și că fac umbră degeaba universului, gata, enough!, ne-am săturat, de mii de ani îi privim cum se ceartă, e timpul să dispară în neant, acolo de unde au venit. Vestea cu bulgărele de foc din Cișmigiu s-a dus pe tot pământul. Savanți de pretutindeni și mai ales turiști, mulți americani, chinezi, groenlandezi, ruși, tailandezi, ucrainieni, dar și din Gaza (câți or mai fi rămas), Găgăuzia, Siria sau Arabia Saudia, veneau să vadă minunea. Degeaba însă jandarmii din fața intrărilor în parc le spunea că dacă nu vor să-și piardă viața, nu e recomandat să meargă acolo, să dea ochii cu sfera, ei însă îi mituiau, spuneau că vor să filmeze sfera, că sunt trimiși de postul CNN sau de Hahalera 3, își pierd pâinea dacă nu transmit cel puțin o știre de la fața locului.
Categoric, mi-am zis, planul extratereștrilor este clar, vor să extermine omenirea. Încetul cu încetul, om cu om, vor înghiți toată suflarea pământească. Eu vedem fenomenul de pe movila din spatele locului numit „La buturugă”, și stăteam ascuns într-o tufă de măceș. Unde Sfera nu mă putea vedea. Dar eu o vedeam pe ea. Deci frunzele sau frunctele de măceș au puterea… Oare? Așa o fi? Mi se revela clar ideea că noi, oamenii, suntem anormali, că istoria crește strâmb, iar sfera este perfecțiunea. Când papa Bonifaciu i-a cerut lui Giotto să definească perfecțiunea, el nu i-a spus nimic, doar a luat o foaie de hârtie și i-a desenat pe ea o sferă. Iată ce mi-a fost dat, să caut o soluție, să salvez omul. OMUL. Dar golanii sunt oare oameni? Sunt golani și golani. Poate că Sfera îi selectează. Nu-i înghite pe toți. Slabe speranțe. Păcatele oamenilor sunt atât de mari încât existența lor pe pământ a ajuns o chestiune de supraviețuire. Iar cu extratereștrii nu-i de glumit.
