Eram în clasa a XI-a când profesoara mea de Limbă Engleză, doamna Băicoianu, Dumnezeu să o ierte, ne-a spus mie și Gianinei, colega mea de bancă, că atunci când nu cunoaștem un cuvânt, să nu ne fie nici frică, nici rușine să apelăm cu încredere la dicționar. Iar dacă auzim un cuvânt folosit de o persoană și nu știm ce înseamnă acel cuvânt, să întrebăm direct care îi este înțelesul. Prin această metodă am aflat eu la 45 de ani ce înseamnă cuvântul „mij”. În sutele, poate chiar miile de cărți citite nu îl întâlnisem niciodată. Mi-am adus aminte de doamna Băicoianu astăzi când nu una, ci două persoane, m-au întrebat ce înseamnă un cuvânt, de fapt o abreviere. Deși ca să îmi scrie și să mă întrebe le-a luat mai mult timp decât le-ar fi luat sa deschidă o pagină de „google” și să caute definiția. Doar aveau telefoanele în mâini. Scriindu-mi au pierdut mai mult timp. Și m-au făcut și pe mine să pierd timp. Am fost tentată să le răspund, să le dau mură în gură. Mă apucasem chiar să o fac aproape terminasem răspunsul când mi-am spus în sinea mea „Nu!”. Așa cum eu stau ore întregi, uneori chiar de-a lungul câtorva zile la rând căutând informații pe care să le verific apoi din mai multe surse independente, coroborând, verificând și rasverificând pentru cei câțiva oameni care înțeleg cu adevărat despre ce vorbesc, mai bine de jumătate care înțeleg parțial și chiar pentru cei (prea mulți) care nu înțeleg absolut nimic, zic eu că ar fi fost de bun simț să caute singuri o biată definiție.
Așa consider eu, că e o dovadă de respect pentru ei să învețe singuri. Dar e și o dovadă de lipsă a unui minim respect față de mine. De ce spun asta? Pentru că, fără măcar să își dea seama, arată că se simt îndreptățiți, pentru că sunt de părere că eu le sunt un fel de secretară personală, ei fiind prea importanți pentru așa sarcini mărunte, sub demnitatea lor. Și mă mai gândeam la o doamna care acum câteva zile postase un text copiat de la altă doamnă, care doar îl tradusese, în care se spunea, printre altele, că de fiecare dată când un om caută ceva pe google, google încasează bani. Si s-a supărat teribil pe mine când i-am spus că doar linkurile sponsorizate, adwords, aduc bani lui google. Și a venit apoi sa îmi arate ce spusese ChatGPT ca pe dovada supremă că greșesc. Bine-nțeles, chatGPT ii spusese exact același lucru pe care i-l spusesem și eu, dar doamna a fost convinsa că ChatGPT mă contrazice… Eu având doar 21 de ani de experienta web, ca de atunci scriam despre google și despre cum să apari în primele rezultate fără să plătești nimic lui Google.
Și a mai apărut o doamnă „pricepută” în google, care râdea de mine, pentru că ea plătea reclamă la google și asta era dovada ei supremă că Google face bani din fiecare căutare! (Ca și cum dacă îți cumperi bilet de avion, înseamnă că știi și să pilotezi avionul. Și ca și cum piloții plătesc bilet pentru ca piloteaza avionul). În realitate, doar 16-18 la sută dintre căutări generează bani pentru google. Din peste 80 la sută dintre căutări Google nu scoate niciun ban. Dar doamnele, lovite de Dunning-Kruger, erau convinse că ele știu despre ce vorbesc. Una pentru că știa cum stă treaba cu copy/paste, alta pentru ca introduce datele unui card pentru plată.
Tot azi a mai apărut o doamna care m-a întrebat <<cine îți „șoptește” informațiile pe care le fac publice>>. I-am spus ca Google și că le poate găsi și ea. Să încerce, că Google nu mușcă! A continuat cu ideea că am „caiet de sarcini”… Nu i-am răspuns, era clar un cont fals al unei creaturi proaste, dar fericite că respirația nu necesită folosirea gândirii, că altfel și-ar fi dat duhul de mult. Eu nu înțeleg un lucru. Nu înțeleg cum unor oameni cu pretenții de intelectuali, de oameni deștepți, le lipsește cu desăvârșire orice curiozitate epistemică. Ori nu te poți numi intelectual dacă îți lipsește curiozitatea epistemică. Dorința de cunoaștere de dragul cunoașterii, nu pentru un beneficiu, de o utilitate imediată. Fără curiozitate epistemică, un individ care are o diplomă e doar un intelectual nominal. E intelectual doar cu numele! Si acei intelectuali numiți „IYI” („Intelectuals yet idiots”) sunt toți intelectuali nominali. Fără excepție! Oameni care sunt doar baze de date într-un anumit domeniu, dar care mai departe de domeniul lor nu sunt în stare să gândească. Uneori nici în domeniul lor nu pot gândi. Pur și simplu nu pot. Cum am mai arătat într-un material precedent, Intelectualul imbecil este un analfabet funcțional. Și în viața am întâlnit mult prea mulți intelectuali idioți, suferind într-un grad mai mare sau mai mic de analfabetism funcțional, dar toți loviți în cap de Dunning-Kruger. Și sunt și medici, și profesori, și economiști și din toate paturile sociale. De aceea vin și îmi comentează despre subiecte fără nicio legătură cu cel dezbătut de mine, de cele mai multe cu texte copiate de la alții, de cele mai multe ori cu tâmpenii care mă fac să mă întreb dacă în cap au creier sau tărâță, bieții de ei. Mai trist este faptul că nu există inteligență reală fără curiozitate epistemică. Fără dorință de cunoaștere de dragul cunoașterii. Oamenii care au un nivel ridicat de curiozitate epistemică au scoruri mari la teste cognitive (IQ, gândire critică, rezolvare de probleme).
Legătura dintre curiozitatea epistemică și inteligență este reală, dar mai subtilă decât pare la prima vedere. Curiozitatea epistemică e cea care ne face să acumulăm cunoștințe, iar cunoștințele ne îmbunătățesc performanțele în viața de zi cu zi. Inteligența fluidă este capacitatea noastră de a raționa și de a găsi soluții noi. Ea ne ajută să explorăm subiecte complexe care ne suscită curiozitatea. Curiozitatea epistemică e cea care ne face să căutăm mereu informații noi, iar asta ne dezvoltă inteligența cristalină. Inteligența cristalina înseamnă și cunoștințele acumulate, și un vocabular bogat, și un nivel de cultură generală ridicat. Că să fac o glumă legată de bagajul lexical, mă tem că dacă progresiștilor le-ar fi scos cuvântul „ură” din vocabular, ar rămâne toți muți instantaneu. Când m-am format eu ca om nu existau calculatoare la îndemână. Calculatoarele atunci erau cat dulapurile bunicilor. Când m-am format eu trebuia sa citești. Cărți! Zeci de cărți, sute de cărți. Sa bați bibliotecile, să ai pile la librărie. Să citești la lumină lumânării, a unei lămpi cu gaz sau a unui bec legat la o baterie de Dacie. Generația mea a fost lovita în plin de economia de electricitate făcută de Ceaușescu pe spezele noastre. De la economia aceea de curent și de la minim douăsprecze ore pe zi petrecute în fața calculatorului vreo două decenii ani port astăzi ochelari.
Și iar nu înțeleg, nu pot înțelege de ce o mulțime de oameni din România – poate chiar cei mai mulți – nu folosesc google decât pentru cumpărături, citit știri despre scandaluri sordide, teorii și idei stupide pe care le împrăștie apoi cu generozitate, „TikTok”, „Insta”, „Threads”, „Facebook”, „YouTube”, poze cu pisici și bancuri puerile… În timp ce restul planetei folosește Google ca să se destupe la minte. Și mă mai întreb de ce avem atâți bieți oameni care încă nu știu pe ce lume trăiesc în țara asta?! Și tot astăzi mi-am dat seama că pe lângă rugăciunile de mulțumire, pe lângă rugăciunile pentru cei dragi, pe lângă rugăciunile pentru a fi apărați de cei care ne vor și ne fac rău, ar trebui sa ne rugăm în mod special Lui Dumnezeu sa ne ferească și sa ne păzească de proști. Cu sau fără diplome. Din simplul motiv că proștii au făcut mai mult rău Neamului, Nației și Țării decât toți torționarii, criminalii, hoții, dușmanii, profitorii, străinii lacomi…
