Această frază a fost auzită la Călin Georgescu într-un interviu cu Marius Tucă. Este excepțională. Atunci mi-am amintit ce scrie în prezentarea dânsului: a lucrat la ONU, apoi a fost la Clubul de la Roma. În ce „haită” agresivă s-a format, mi-am spus. Viața nu îți alege locul de început. Unele suflete se trezesc în umbra clădirilor impozante de beton, alături de priviri obosite și cuvinte ascuțite ca geamul spart. Altele, în muzică și mângâiere. Dar ce învață un copil care crește printre lupi? Nu frica. Nu supunerea. Ci puterea tăcerii, greutatea responsabilității și arta supraviețuirii. Lupii nu știu să fie blânzi. Nu știu să îmbrace durerea în vorbe dulci. Îți spun adevărul cu colții. Și dacă trăiești printre ei, înveți să-l recunoști imediat, fără mască, fără compromis. Nu e o copilărie ușoară. E una care taie adânc, dar care sculptează caracterul ca un fluviu îndărătnic ce taie stânca. Cine crește între lupi învață să nu se teamă de întuneric. Știe că noaptea e doar o altă formă de lumină, una care te obligă să vezi cu inima. Nu are timp pentru plânsul inutil, pentru victimizare, sau pentru așteptarea salvării. Salvarea vine din el. Din fiecare pas, din fiecare decizie de a nu ceda. Și tocmai de aceea, nu poate deveni jigodie. Pentru că jigodia se adaptează prin josnicie, prin trădare, prin renunțare la sine. Dar cel care a învățat să meargă printre lupi fără să-și piardă umanitatea, acela nu se pleacă. Nu minte ca să supraviețuiască. Nu calcă pe suflete ca să urce. El știe că adevărata forță nu stă în putere, ci în integritate. Știe că a fi om într-o lume de lupi e cel mai mare act de curaj. Nu e vorba de violență, ci de rezistență. De a rămâne vertical, chiar când toți te împing în jos. Crescut printre lupi, omul nu devine unul dintre ei. Devine altceva: un stăpân al propriului destin. Nu se adaptează prin renunțare, ci prin transformare. Își păstrează sufletul curat, chiar dacă mâinile i-au fost murdărite de luptă. Așa că nu plânge pentru cel care a crescut în haos. Plânge pentru cel care, având totul, a ales să fie slab. Pentru că adevărata jigodie nu e cea marcată de viață, ci cea care trăiește fără onoare. Iar cel care a învățat să meargă printre lupi, știe prea bine ce înseamnă onoarea.
Dar a fost doar un vis de altceva, acum este altceva și urmează un ceva care ne poate fi fatal. Dar cui îi pasă, noi „suntem aici pe veci stăpâni” doar statuile ce ne aminteau de istoria noastră au căzut. Nu mai avem nevoie de istorie, avem nevoie de o canapea pe care să ne tolănim (fără aluzie la tolontani) cât e ziua de mare. Bani să iasă…! Am citit că Doamna Tulsi Gaddard, Director al Serviciilor Naționale de informații American că ar fi spus: „Din păcate, statul profund a existat întotdeauna în guvernul nostru și în comunitatea de informații… a existat înainte de președintele Obama, a existat înainte de Hillary Clinton… Sub conducerea președintelui Statelor Unite, îl combatem și facem tot ce putem pentru a-i elimina pe acești ticăloși.”
Oare cum a apărut cu atâta profunzime acest stat..? Aceste „Structuri de Putere” de dincolo de Democrație. Termenul „stat profund” în SUA nu se referă la o instituție oficială, ci mai degrabă la o rețea de actori influenți din cadrul serviciilor de informații, armatei, sistemului judiciar și agențiilor guvernamentale care operează independent de guvernele alese. Aceste structuri exercită puterea în culise, adesea în numele securității naționale, stabilității sau continuității. Deși SUA este considerată o democrație cu o separare clară a puterilor, statul profund dezvăluie limitele acestei ordini. Rădăcinile sale se află în secolul XX, în special după al Doilea Război Mondial, când aparatul de securitate al SUA a fost extins masiv. Fondarea CIA în 1947, rolul tot mai mare al Pentagonului și extinderea FBI-ului au creat o elită birocratică care a influențat politica timp de decenii, indiferent de președintele aflat în funcție. Aceste agenții posedă bugete vaste, puteri secrete și adesea mai multă putere operațională decât reprezentanții aleși. Și să nu uităm, statul profund a devenit deosebit de vizibil în timpul scandalului Watergate când oficiali și agenții de informații au investigat administrația Nixon, și în 2016, când directorul FBI, James Comey, a făcut publică ancheta asupra lui Hillary Clinton, o mișcare criticată ca o interferență în campania electorală. Intervențiile militare în curs de desfășurare în Orientul Mijlociu sunt, de asemenea, adesea văzute ca o expresie a intereselor statului profund care depășesc vicisitudinile conducerii politice. În cele din urmă, statul profund nu este o conspirație, ci un fenomen structural: un univers paralel al puterii care, deși nealeasă, decide viitorul națiunii. Într-o eră de polarizare politică crescândă, rolul său devine din ce în ce mai mult un punct de dispută și un test al democrației americane. Brațul lung al acestei „profunzimi” să fi ajuns și în Europa noastră, de nimic nu mai rodește? Și cum spuneam: Aceste structuri exercită puterea în culise, adesea în numele securității naționale, stabilității sau continuității.
Să fie pace! Nu știu cum fac, dar de câte ori oamenii politici mă întristează, mă gândesc la Stefan Zweig. El a spus într-o scrisoare: „De ce ați distrus Europa nostră?”
