De când eram copil mi-a plăcut să vizitez mănăstirile. Nu aveau părinții posibilitatea să mă ducă departe, dar până la Schitul Topolnița tot ajungeam, fie pe jos, fie cu căruța vreunui consătean. Parcă acolo erau slujbele mai altfel decât la mine în sat; parcă acolo mi se încărcau baterile sufletului cu o forță nevăzută, care-mi călăuzea pașii un an întreg. A trecut vremea, am ajuns la seminar. Acolo, la sfârșitul fiecărui an, câțiva profesori împreună cu o grupă de 20-30 elevi mergeam în excursie. Elevii erau aleși cu multă grijă, excursia să fie ca o recompensă pentru rezultatele de la învățătură și purtare din timpul anului școlar. Toate cheltuielile le suporta răposatul mitropolit Firmilian. Elevii achitau doar o sumă simbolică de 100 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. După două săptămâni de hoinărit prin țară, ne întorceam acasă, dar nu înainte de a ni se restitui suta de lei achitată la început, sau o parte din ea, în cazul în care se mai făcuseră niște plăți. Am avut fericirea să fiu selectat în fiecare an și astfel am văzut, în mare, cam toată țara. Și azi îmi amintesc cu bucurie de zilele acelea binecuvântate, când parcă ne rupeam de cele pământești, obișnuite și pluteam undeva între cer și pământ.
Cu prilejul unei asemenea excursii, prin 1970-1971, am ajuns și la Mănăstirea Putna. Cineva ne-a arătat mănăstirea, mormântul lui Ștefan cel Mare, bunurile de patrimoniu expuse ca la muzeu. Am intrat apoi într-o sală mare. Împreună cu grupul nostru au mai intrat vreo două grupuri de elevi și mulți adulți, profesori și vizitatori. Pe peretele din față era expusă harta României Mari, adică România cu Basarabia și Bucovina. Nu mai văzusem niciodată acea hartă. În cărțile noastre nu se făcea pomenire de acele provincii. Doar bunicul îndrăznea câteodată să aducă vorba că luptase sau că trecuse prin Basarabia. Un călugăr a început să ne vorbească. Mărturisesc că am trecut prin multe școli, am audiat mulți vorbitori de elită, profesori, preoți și alte categorii sociale. Nu mi-a fost dat niciodată să întâlnesc alt vorbitor cu mai mult har oratoric decât bătrânul acela. Ne-a predat cea mai frumoasă lecție de istorie din câte mi-a fost dat să aud vreodată. Mulți dintre cei de față plângeam. Poate nici nu știam de ce. Sufletul simțea nevoia să reverse din el lacrimile prisositoare. Pentru prima dată în viața mea am auzit pe cineva vorbind cu atâta patos despre Basarabia și Bucovina, ca pământ românesc, parte smulsă din trupul țării. Profesorii din spate făceau semne disperate călugărului să nu mai vorbească, dar el nu mai auzea, nu mai vedea. Parcă plutea în altă lume. Parcă toți morții neamului, pe care-i înghițise pământul de-a lungul vremii luptând pentru integritatea teritorială a gliei strămoșești, ne vorbeau prin glasul călugărului aceluia. Nu știu cât a durat lecția lui. Putea să fie și o zi și nu ne-am fi plictisit. Parcă timpul se oprise în loc ca să-l asculte și el pe acel dascăl al neamului românesc.
A trecut vremea. Am ajuns preot și unul dintre obiectivele mele a fost și acela de a organiza excursii la mânăstiri și în locuri de sfântă aducere aminte. Am avut necazuri cu autoritățile înainte de 1989, ne-au interzis să mai facem excursii. Sunteți încă mulți în viață, care vă amintiți de acea dimineață de iulie 1984, când ne-au fost întoarse din drum trei autocare cu peste 150 participanți la excursia din județul Gorj. Vă amintiți care era „indicația prețioasă” care ni s-a dat: „Campania agricolă durează de la 1 ianuarie la 31 decembrie. În afara campaniei agricole faceți câte excursii vreți!” Clar, nu? Și, totuși, excursii am făcut și înainte și după 1989. Astăzi participă, alături de enoriași ai parohiei noastre, credincioși din Tr. Severin, Colibași, Cocorova, Schela Cladovei, Izvorul Bârzii, ba chiar și din județul Gorj am avut de mai multe ori. Este o adevărată bucurie!
După zeci și zeci de excursii-pelerinaj organizate de-a lungul timpului, socotim că se cuvine să menționăm câteva concluzii, care s-ar putea să le folosească și altora, spre binele tuturora. Mănăstirile sunt, într-adevăr, sfinte locașuri, în care duhul sfințeniei reîmprospătează sufletul și credința. Ele ne aduc aminte de scurtimea vieții pământești, de rosturile noastre spirituale în această lume; ne aduc aminte de strămoșii noștri care au trudit la construcția lor, care au apărat pământul patriei cu prețul vieții lor. Ne aduc aminte de frumusețile și semnificațiile artei religioase, fie că e vorba de arhitectură, de pictură, de sculptură, de prelucrarea metalelor prețioase. Ne aduc aminte că în mănăstiri au funcționat primele școli, primele tiparnițe, primele spitale(bolnițe), acolo a fost loc de refugiu la vremuri de cumpănă, acolo au fost puncte de reazim pentru oaste. În mănăstiri s-au clădit caractere puternice, au evoluat oameni învățați și patrioți, care au avut rol însemnat în istoria nației. Și multe altele!
Am trecut de-a lungul anilor prin nenumărate mănăstiri, singur sau împreună cu enoriașii. Sunt renovate, reîmprospătate, împodobite cu flori și arbuști de toate felurile și frumusețile. Îți râde sufletul, când le admiri. Din păcate, un aspect lasă de dorit la aproape toate pe care le-am vizitat: indiferența față de vizitatori. Oamenii aceștia cheltuiesc bani mulți pentru plata drumului și pentru alte nevoi numai din dorința de a ajunge acolo. Simt ca o sete interioară să ajungă la o mănăstire. La cele mai multe mănăstiri însă nu găsești pe nimeni. Parcă tot personalul a fugit în pădure! Bisericile sunt deschise, intră în ele vizitatorii, se închină pe la icoane, pe la raclele cu moaște, dacă vreau pot să ia lumânări, pot să pună banii pentru ele sau nu, să-și pună pomelnicul și banii pentru el într-o cutie oarecare și apoi pot să plece. La câte o mănăstire mai găsești pe câte cineva care vinde lumânări, la altele nici atât. Singura mănăstire la care am găsit ghid de fiecare dată când am ajuns acolo a fost Curtea de Argeș. Ghidul vorbea frumos. Știa Religie, știa Istorie, știa limbi străine, știa multe! Era o plăcere să-l asculți. Și el nu pregeta, de dimineața până seara, să vorbească, să explice, să alimenteze sufletul și mintea ascultătorilor cu nestematele cunoștințelor sale. Îți dai seama imediat că face totul cu drag, cu dăruire, ca un apostol al neamului. De asemenea ghizi ar fi nevoie la fiecare mănăstire și astfel aceste vetre de spiritualitate și cultură ar deveni cu adevărat școli ale nației, creuzete în care sufletele ascultătorilor s-ar polei cu aurul învățăturilor ziditoare.
