Pe Părintele Petru Rezuș l-am văzut o singură dată la Institutul Teologic din București, prin 1974. Eram student acolo și l-am văzut într-un grup, pe coridorul facultății. Era un om de talie mijlocie. M-a impresionat atunci pălăria neagră, cu boruri mari, cum nu mai văzusem. Auzisem multe despre dânsul încă de la Craiova, de la seminar, ba chiar aveam cursul dumnealui de Teologie fundamentală, la care apelam de câte ori mi se părea prea grea o lecție la Dogmatică. Avea un tact deosebit de a prezenta lucrurile pe înțelesul tuturor. Părintele Prof. Petru Rezuș s-a născut la 22 iunie 1913 în Rădăuți. A studiat la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți (1924-1931), apoi la Facultățile de Teologie și, respectiv, de Litere și Filosofie din Cernăuți (1931-1935). În anul 1937 a obținut titlul de doctor în teologie la Cernăuți, beneficiind de studii de specializare la Oxford, Cambridge, Strasbourg și Viena (1935-1937). A activat ca profesor de Dogmatică și Apologetică la Academia Teologică din Caransebeș (1938-1947), apoi profesor de Teologie Fundamentală la Facultatea de Teologie din Suceava (1947-1948) și la Institutul Teologic din București (1948-1974). Este autorul a nenumărate cărți de teologie, literatură, istorie literară și folclor. A trecut la Domnul la 7 mai 1995 în București.
În 1982 a venit Mitropolitul Nestor Vornicescu în vizită pastorală la Malovăț și Bârda. Era împreună cu Prof. Univ. Nicolae Buzescu. La masă au vorbit, printre altele, și de Părintele Prof. Petru Rezuș. Am aflat atunci că „a ajuns „o epavă” și în teologie și în literatură. Domnul Prof. Dr. Nicolae Buzescu a povestit că-ntr-o zi Părintele Rezuș a urcat în tramvai. Era îmbrăcat preot. Niște tineri au început să râdă și să spună că „aici pute a popă!” Părintele Rezuș, cu voce tare de s-a auzit în tot vagonul, a spus: „- Nu, dom′le, aici pute a prost!” Ceilalți pasageri au luat imediat poziție față de tineri”. Mai târziu, la 19 oct. 1983, într-o discuție cu Părintele Arhim. Grigore Băbuș, directorul Bibliotecii Sf. Sinod, acesta l-a criticat pe Părintele Petru Rezuș pentru ultima sa carte, Mihai Eminescu: „- Această carte nu are nimic teologic, parcă ar fi fost scrisă de un ateu! Îl prezintă pe Eminescu drept un ateu convins, fără pic de religiozitate. Loviturile pe care i le dă Șerban Cioculescu în recenzia sa le merită cu prisosință!”.
La vremea aceea eu strângeam amintiri despre Nicolae Iorga de la oamenii care-l cunoscuseră personal. Întrebam în dreapta și în stânga de astfel de oameni și încercam să intru în contact cu ei și să le obțin câteva pagini. Din această strădanie a rezultat mai târziu o carte, Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut. De la secretariatul Facultății de Teologie din București am obținut adresa Părintelui Rezuș. I-am scris. Mi-a răspuns imediat și mi-a trimis niște pagini excepționale despre Nicolae Iorga. Acestea, împreună cu altele, au constituit miezul comunicării mele de la simpozionul din 19 noiembrie 1983 organizat de Muzeul din Botoșani. Amintirile Părintelui Rezuș au stârnit mare ecou în rândul ascultătorilor. Prof. Iosif E. Naghiu a făcut o a doua comunicare pe marginea celor spuse de mine, amintindu-și noi lucruri despre Nicolae Iorga. Despre Părintele Petru Rezuș a spus că și-a pus Sfântul Sinod în cap, fiindcă a afirmat, sus și tare, în monografia dedicată lui Ion Creangă, că soția acestuia s-a ținut cu un episcop.
Dincolo de amintirile despre Nicolae Iorga, între mine și Părintele Petru Rezuș s-a înfiripat o corespondență. Era omul care răspundea cu promptitudine la scrisori, dădea răspunsuri competente la diferite probleme pe care i le ridicam. Nu se simțea jenat că un oarecare dintr-un sat mehedințean îl deranjează. Dimpotrivă. Făcea parte din categoria marilor dascăli, care, cu tact și înțelepciune te ajută să te ridici, nu te afundă! La 18 iunie 1984 i-am trimis un articol despre Miorița și i-am cerut părerea. În acel an lucram intens la Bibliografia Revistei „Biserica Ortodoxă Română”(1874-1984). Dânsul m-a sfătuit să las bibliografiile și să mă apuc de „lucruri serioase”. Înaintasem prea mult și n-am mai putut renunța la lucrare. La 4 noiembrie mă îndemna să trec la nuvelă și la roman, că-mi merge condeiul. În noiembrie i-am trimis un set de poezii. Nu se supăra, ci dimpotrivă. Până la sfârșitul lunii mi-a trimis răspunsul: mă îndemna „spre versuri, spre proză, spre orice formă prin care pot să exprim cât mai bine câte ceva”. Într-o discuție cu Părintele Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, acesta mă îndemnase: „Tu ocupă-te numai de Teologie! Lasă-le pe celelalte să le abordeze alții!”
Foarte curând, Părintele Rezuș a ajuns un adevărat mentor al meu. Îi trimiteam cu încredere creații de-ale mele: poezii, povestiri, crâmpeie de roman. Când aveam momente de cumpănă, de încercare și aveam nevoie de un sfat competent, îi scriam și răspunsul nu întârzia să vină. Simțeam întotdeauna în scrisorile Părintelui Rezuș o inimă de părinte și un suflet generos. Tocmai în astfel de momente venea cu aprecieri pozitive și te făcea să înțelegi că nu e totul pierdut. La 8 ianuarie 1984, într-o astfel de împrejurare, dânsul mi-a scris. Aprecia în mod deosebit povestirea mea Arătarea. Spunea „Talent indiscutabil în descriere, stăpânire a prozei și creare de atmosferă”. Își trece în revistă mai multe lucrări ale sale de început. Mă încuraja: „Cine are pasiune pentru scris nu rămâne niciodată dator posterității, oricâte piedici i s-ar pune în cale”. La 2 februarie 1984 „îmi aprecia nuvela Jurământul. Spunea că „sunt surprins că până acum nu ți-ai dat seama că ești un veritabil scriitor!”. Vorbe mari, care dau, totuși, curaj tinerilor! Nu se sfia să menționeze și părțile slabe ale creațiilor mele, atunci când erau. Corespondența cu dânsul mă impulsiona. Mă bucuram că sunt în legătură cu un om talentat și competent, care este în măsură să-mi dea un sfat bun. La 22 februarie 1984 îmi scria entuziasmat, referindu-se la câteva povestiri pe care i le trimisesem: „Părintele Pr. Prof. Dr. Petru Rezuș îmi scrie elogios, așezându-mă în rândul marilor săi elevi și studenți: Nicolae Corneanu, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Alexandru Duțu ș. a. Îi plac materialele pe care i le-am trimis, dar caută să-mi mai tempereze elanul”. Dincolo de aprecieri, nu lipseau nici observațiile critice, obiective, competente.
În 1985, corespondența noastră a avut multe pauze. Părintele îmi scria mai rar. Înțelegeam că are necazuri, dar nu-mi dădea amănunte. Mă consola pe mine ca un părinte. Mă temeam atunci, fiindcă zvonurile privind demolarea satelor din jurul combinatului erau mai actuale ca oricând. Îmi aprecia povestirile, dar mă îndruma spre roman. În iunie 1985, cu acceptul Domnului Prof. Dr. Constantin Negreanu, l-am invitat la simpozionul de paremiologie de la Tr. Severin. A acceptat bucuros, înscriindu-se cu comunicarea Considerații despre geneza și culegerea proverbelor. N-a venit. În acel an, după ce i-am trimis fragmente din cartea Povestea vorbelor de duh, m-a încurajat s-o definitivez și s-o dau la tipar cât mai curând. Încurajările sale îmi dădeau aripi: „Nu intenționez să am nici o influență asupra ta. Considerând că această creație este originală, am hotărât să te las în vâltoarea inspirației, fără a impune norme, sfaturi indigeste, prezumțioase atitudini. Mergi pe o cale bună și altceva nu mai interesează, chiar dacă altora nu le place (…). Ești dăruit pentru lucrarea aceasta și te felicit. Nu mă înconjura cu viitoarele producții. Ești un scriitor, pe care eu l-aș publica în editură proprie”. După ce i-am trimis nuvela Popa Dric, mi-a răspuns cu generozitate vădită: „Dragul meu Stănciulescu, ceea ce scrii este, incontestabil, literatură și tu știi lucrul acesta, fiindcă știi doza desfășurarea epică, așa după cum se cuvine. Socot că nu instinctul, ceea ce n-ar fi de repudiat, ci din demersuri bine studiate la fiecare schiță și nuvelă. Observ intenția și planul, ceea ce nu este rău, ci îmi arată un scriitor tânăr, de reală valoare, care procedează pe linia marilor prozatori: Vasile Voiculescu(mai întâi), dar și pe-a altora, pentru a se însingura pe calea lui. Aceasta trebuie să rămână caracteristica ta. Individualizarea ta se întrevede destul de clar, deși tu încă nu o vezi. Ea stă în cele mai bune nuvele ale tale, la care trebuie să rămâi întreaga viață. Ai un vad specific și lui îi ești dator. Totul ce scrii aparține vadului tău epic. Nu încerca revărsare în altceva, fiindcă producțiile sunt fără valoare.” Mai departe mă îndeamnă: „Nu trăda expresia actuală a scrisului tău, numai dacă poți pune în locul ei alta! Te rog să te gândești și să clarifici felul tău de-a scrie până acum, ca să-l stăpânești mai departe. Toate lucrurile secundare n-au importanță pe lângă marea și unica încercare de a impune un stil nou și un prozator nou!”.
În 1986 corespondența noastră se rărește. Părintele Petru Rezuș face o pneumonie, care-l obosește și-l izolează. Îmi scrie tot mai rar. La 17 mai, după ce mi-a citit articolul din „Balkan Studies” de la Tesalonic privitor la cronografe, mi-a scris: „câți din preoții noștri pot să facă față unor exigențe științifice internaționale! Lucrarea este foarte importantă, având în vedere metoda și informația. Mi-ai dezvăluit o altă înfățișare a personalității tale. Într-adevăr, devii multilateral, ceea ce am urmărit eu să-ți trasez pentru viitor. Având talent deosebit și fiind informat în diferite discipline, întemeindu-te riguros pe documente, eu am o deosebită încredere în tine. Nimeni dintre teologi, până acum, nu mi-au atras atenția ca tine și, de aceea, insist ca să rămâi pe aceleași coordonate pe care ți le cunosc”. Simțeam din scrisorile lui că se bucură de fiecare succes al meu ca un părinte adevărat. În 1988 îmi răspunde tot mai greu la scrisori. Îi trimiteam materiale, dar cred că starea sănătății sale era foarte șubredă. După ce-mi apăruseră cele două volume din Coloana Infinitului, îmi scria la 15 iulie: „Desfășori o activitate care, de multă vreme, a atras atenția întregii lumi. Cititorii, cel puțin, sunt în admirație pentru puterea de muncă de a parcurge atâtea cărți și de a culege ceea ce este esențial!” Cu mare greutate mi-a trimis câteva pagini privind autobiobibliografia sa. Cred că a fost foarte mâhnit, când Domnul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, i-a citit amintirile despre marele savant și i-a contestat anumite afirmații. În anii următori scrisorile noastre s-au împuținat. Boala și vârsta i-au încetinit activitatea, dar cărțile au continuat să-i apară. Și corespondența noastră s-a rărit. Printre marii oameni pe care mi-a fost dat să-i cunosc în viață se numără Părintele Pr. Prof. Dr. Petru Rezuș. A fost pentru mine ca un părinte, care-și învață fiul să meargă! Dumnezeu să te ierte, Iubite Dascăl al tinereții mele!
