Câtă impertinență! Cu cât dispreț vorbesc despre profesori, medici și alți oameni de rând ai societății românești! Cât tupeu în capul acestor oameni, dacă li se mai poate spune oameni. Șefa CSM, sindicatul magistraților, trompetele sistemului. Ies în față și țipă că nu pot trăi cu peste 11.000 de lei pe lună. Ați citit bine: o sută șaptesprezece mii de lei lunar. Le e greu, vezi Doamne, să-și ducă zilele. Între timp, profesorii se descurcă cu firimituri, medicii cu promisiuni, iar restul țării, muncitorii, pensionarii, supraviețuiesc cum pot. Cu pensii mizerabile, salarii modeste și demnitate zdrobită de grija zilei de mâine. Dar magistrații sunt altceva. Ei nu trăiesc aici, printre noi. Ei sunt „mai cu moț”. O castă. O tagmă de aleși ai sorții, care nu mai judecă, ci domnesc. Cu robe în loc de mantii și cu salarii cât PIB-ul unui sat. Nu le pasă că în jurul lor se prăbușește tot: învățământul, sănătatea, demnitatea profesională. Ei sunt „elita”, iar restul, zgomot de fond. Au școli, doctorate, titluri și sporuri inventate. Se cred unici, irepetabili, indispensabili. Dar dacă te uiți mai atent… Ce fac, de fapt, acești oameni? Cât muncesc? Cât durează să „țină” un dosar? Câți ani de zile pot plimba o hârtie de la un birou la altul? Câte sentințe întârzie până la prescriere? Pe câți borfași i-au lăsat să zburde liniștiți, invocând virgule și excepții procedurale? Pe câți corupți i-au scăpat printre degete — sau poate chiar i-au ajutat să scape? Dar dacă o bătrână bate un țăruș cu un milimetru în afara liniei de hotar, o aruncă-n pușcărie cu o promptitudine feroce. Acolo, da, știu să fie eficienți. Acolo devin riguroși, neînduplecați. Pe ea o înhață repede – n-are avocat scump, n-are relații, n-are nimic. E victima perfectă. Cu ea își exersează autoritatea. Iar apoi, ca un gest suprem de dispreț față de bunul-simț, ies public și cer „respect”. Cer compasiune. Spun că „nu se poate trăi” cu mai puțin de 100.000 de lei lunar. Că au „muncă grea” și „risc”. Dar ce risc? Că-i doare spatele de la stat pe scaun? Că se pensionează la 48 de ani, cu 20.000 de lei pe lună, în timp ce restul lumii abia mai prinde o pensie de 2.000 de lei, după 40 de ani de trudă? Nu, nu e doar tupeu. E o insultă. O palmă peste obrazul unei țări care încă mai crede în ideea de justiție. O bătaie de joc sistematică. Și ce spune doamna șefă a CSM, în termeni „academici”, se cheamă pur și simplu: harneală. Harneală cu robă și cu nesimțire. O formă de aroganță oficializată, validată politic și hrănită din banii noștri. Nu mai avem un sistem de justiție. Avem un sistem de privilegii.
P.S: Întreb: care este legătura dintre faptul că ei nu au voie să comenteze deciziile, sentințele judecătorești și micșorarea la normal a veniturilor profesionale cât și cu ridicarea vârstei de pensionare la fel cu ale „proștilor” din educație, sănătate, armată, poliție, șantiere, restaurante, etc.? Niciuna! E doar o diversiune pentru distragerea atenției opiniei publice de la fondul problemei, fond reprezentat de nerezolvarea corupției, scăparea de sub control a criminalității sub toate formele ei, sumele veniturilor exorbitante comparativ cu restul societății. Nu au voie să facă afaceri? Foarte bine! Plimbarea de la Ana la Caiafa e o stratagemă. Restul să sufere, ei să huzurească prin locuri exotice și prin altele, dosarele sa aștepte, iar proștii sa-și caute dreptatea prin străinătăți la CEDO. Da, e bine să desființăm tot si să începem de la zero, astfel vom scapă din zona Evului Mediu și vom intra în lumea civilizata. Cine are chemare si face aceasta profesie din vocație să revină, cine o face doar pentru cașcaval fără număr să își aleagă alte profesii sau meserii: politică, afaceri, lopată și mistrie, ciobănie, etc. În concluzie, individa introduce teme false în discursul său înverșunat, teme ce duc discuția în altă parte.
Ăștia, supraoamenii, nu pățesc nimic nici când greșesc și nici când produc intenționat „greșeli”! Și profesorii muncesc și se perfecționează întreaga viață profesională, și medicii, și alte categorii profesionale și nu au grămezile de bani și privilegii ca ăștia- din contră, au salarii de subzistență după 40 și de ani. Indivizii ăștia nu vor să renunțe la nimic, ei umblă cu „șantajuri”, că, de, „sunt situații în care mulți ajung în tribunale”. Dar, dacă profesorii nu erau, nici celelalte categorii nu existau căci de la ei au învățat carte toți!
