XVII-b) Între herodoticul orizont al anului 450 î. H. şi orizontul anului 551 d. H., al lucrării «De origine actibusque Getarum», de Iordanes : Pelàsg(i)a > Pelàsg(hi)a > Plàc(hi)a / Plàk(i)a > Blàc(hi)a / Blàk(i)a, derivatul belagin (belagină) şi sintagma „legi belagine“. După cum s-a mai subliniat, între herodoticul orizont al anului 450 î. H. şi orizontul anului 551 d. H., al lucrării «De origine actibusque Getarum», de Iordanes, dar pe „curbura“ documentară ce trimite cert la regii Daciei, Burebista şi Deceneu (de pe segmentul temporal : 82 – 44 / 44 – 40 î. H.), se relevă o nouă lucrare a legilor fonetice pelasge > valàhe, concomitent, în toponimul Pelàsg(i)a > Pelàsc(hi)a > Pelàc(hi)a / Plàk(i)a > Blàc(hi)a şi în etnonimul Pelà[s]g[i] > Pelàc(hi) / > Plàc(hi) / Blàk(i), ori în derivatul pela[s]gin (pela[s]gină) / pelagini (pelagine), rezultat din apelativul pelasg + suf. -in (cu vectorizarea semantică : „tot ceea ce-i specific Pelasgilor > Valahilor“), lucrare constând în frecventa transformare a iniţialei oclusive bilabiale surde, P-, în oclusiva bilabială sonoră („din pereche“), B- : Belà[s]gia > Belàchia / Belàkia > Blàchia / Blàkia, ori Belà[s]g[i] > Belàc(hi) / Belàk(i) > Blàc(hi) / Blàk(i), sau bela[s]gin (bela[s]gină) / belagini (belagine).
XVII-b-1) Dintre „imperial-dirijatele confuzii“ : Geţi / Goţi. Istoricul „traco-moesiano-got“, Iordanes (aprox. 531 – 592), autorul lucrării «De origine actibusque Getarum» / „Despre originea şi faptele Geţilor“, din anul 551 (cf. Fontes, II, 407), scrie / „compilează“, cu „mare soldă bizantină“ şi din ordin greco-imperial de Constantinopol (ordin şi mare plocon, mai mult ca sigur, fără ştirea împăratului cu valàhe origini, Iustinian I : 527 – 565), ştergând numele de Dacia şi de Daci / Geţi şi înlocuindu-le cu Gothia (Goţia) şi, respectiv, cu Goţi ; dar n-a reuşit să falsifice totul încât să dea peste cap adevărul despre Dacia, ori elementara logică a istoriei ; căci „buturuga mică“ a derivatului pelasgo- > valaho-dac, belagin / belagină / belagini / belagine, desemnând „ceea ce este al Pela[s]gilor / Belagilor > Blachilor > Vlahilor“, fireşte, răstoarnă „teoria mancurtistă“, amendabila „confuzie Geţi – Goţi“, dirijată de imperialii bizantini din orizontul anului 551 d. H. ; în sintagma legi belagine, Iordanes, furat de peisajul, de relieful spiritual din Dacia, a uitat (ori n-a mai putut) să substituie determinativul pelasgo- > valaho-dac (belagine) cu „un corespondent semantic“ de tipul gotoine / goţaine (ceea ce nu poate fi exclus a se produce „neodirijat“ la „ediţia următoare“).
XVII-b-2) Marele preot / rege al Daciei, Deceneu, şi „Propriis Legibus […] Belagines“ / „Legi Proprii […] Belagine“ („Legile Pelasge / Pela[s]gine“ > „Valàhe / Valàhine“). Iordanes, abordând epoca de mare strălucire a Daciei din vremea regelui Burebista (82 – 44 î. H.) şi a lui Deceneu, marele preot / sfetnic burebistan, devenit (după moartea lui Burebista) rege al Daciei (aprox. 44 – 40 î. H.), atestă, „indirect“, între altele, şi derivatul belagin / belagine, de la etnonimul Pelasg > Belag (> V[a]lah) cu sufixul „specificităţii“ -in (în semantica vectorizare : „ceea ce este specific poporului Pelasgilor > Belagilor > Blàchilor > Vlahilor“) : (XI, 67 «Dehinc regnante Gothis [Dacis] Buruista [Burebista] Dicineus [Deceneus] venit in Gothiam [Daciam], quo tempore Romanorum Sylla potitus est principatum. […]». (XI, 69 «Quibus hoc erat salubre, hoc adcomodum, hoc votivum, ut, quidquid Dicineus [Deceneus] eorum consiliarius precepisset, hoc modis omnibus expetendum, hoc utile iudicantes, effectui manciparent. Qui cernens eorum animos sibi in omnibus oboedire et naturalem eos habere ingenium, omnem pene phylosofiam eos instruxit : erat namque huius rei magister peritus. Nam ethicam eos erudiens barbaricos mores compescuit ; fysicam tradens naturaliter propriis legibus vivere fecit, quas usque nunc conscriptas belagines nuncupant […]» (s. n.) // (XI, 67 «Apoi, în timpul domniei la Goţi [corect : Pelasgo- > Valaho-Daci / Geţi] a lui Buruista [corect : Burebista], a venit în Goţia [corect : Dacia] Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. […]». (XI, 69 «Pentru ei acest lucru era sănătos, atât de convenabil, atât de bun augur, că tot ce-i învăţa Dicineu [< Deceneu], sfătuitorul lor, aceştia se străduiau să-l atingă / realizeze prin toate mijloacele, considerându-l util. Şi [Deceneu] văzând că ai săi [Daco-Geți, nu Goți] aveau minte şi talent înnăscut, supunându-i-se în toate cele, i-a instruit în aproape toată filosofia : căci [Deceneu] era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a înfrânat obiceiurile barbare ; învăţându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc, după propriile-i legi, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise […]» (Fontes, II, 416 sq. / IorGet, 26; s. n.).
XVII-c) Între orizontul anului 551 d. H. şi 15 aprilie 1205, ziua marii victorii a Pelasgimii > Valahimii de sub împărăţirea lui Ioan cel Frumos împotriva Imperiului Latin şi a Imperiului Bizantin. Între secolele de dincoace de orizontul anului 551 d. H., ale ultimelor migraţii din Asia în Europa (de Avaro-Slavi, Unguri / Maghiari, Pecenegi, Cumani, Tătari şi alte „seminţii“), şi, îndeosebi, în secolele Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan (Petru al IV-lea, 1185 – 1197; Ioan Asan I, 1189 – 1196; Ioan cel Frumos, 1197 – 1207, căruia cronicarii greci – după „straniul lor obicei“ îndelung şi „păgubos pentru cei de alte naţii“ – i-au tălmăcit numele în „Caloioan“ ; Borilă, 1207 – 1218, poreclit şi „Asan Burul / Bourilă“ ; Ioan Asan al II-lea, 1218 – 1241 ; Căliman I Asan, 1241 – 1246 ; Mihai I Asan, 1246 – 1256 ; Căliman al II-lea Asan, 1256 ; Constantin Tic / Tych, 1257 – 1277 ; Ioan Asan al III-lea, 1279 – 1280 ş. a.), se cristalizează conştiinţa naţională a Pelasgimii > Valahimii, se afirmă „irepresibil“ dorinţa acesteia de re-Unire a sfârtecatului şi imensului său spaţiu de etnogeneză, spaţiul Pelasgo- > Valaho-Dac / Trac, dintre roţile dinţate ale imperiilor antice şi evmezice, măcar între hotarele Daciei lui Burebista (82 – 44 î. H.), ori ale Daciei lui Regalian (258 – 268 / 270 d. H.), impunând „istoriilor lumii“ un puternic stat evmezic (constituit atât din părţi ale Daciei Nord-Dunărene cât şi din Dacia Sud-Dunăreano-Anatoliană, din Thracia, din Macedonia şi din alte „Valàhii mari / mici“), stat cunoscut epocii respective sub numele firesc de Blàchia > Valàhia Mare, toponim / sintagmă cu tâlmăcire în limba franceză a documentelor evmezice drept La Grande Blàquie (după cum certifică Geoffroy de Villehardouin – «care luptase în persoană contra lui Ioniţă [Ioan cel Frumos] în armata nenorocitului Balduin» – şi Henri de Valenciennes, în Conquète de Constantinopole… – XIRD, II, 330 / XIRD-b, I, 466), nicidecum – ca în falsificatele istorii staliniste – Ţaratul Bulgar / Valàho-Bulgar.
XVII-c-1) Răscoala Pelasgimii > Valahimii împotriva Imperiului Bizantin. În orizontul anului 1170, pentru călătorul Veniamin din Tudela, una dintre Valàhiile ce persistau în fostul spaţiu al anticei Pelasgo-Daco-Thracii începea de la «râul Sperchios» şi cuprindea Munţii Pindului, Rodopi, Balcani etc. ; Valàhii aceştia din Tesalia – ca şi strămoşii lor din antichitate – erau «nedezlipiţi de munţi» ; «în iuţeală ei sunt asemenea căprioarelor […] ; nimeni nu cutează a-i înfrunta în războiu şi niciun rege nu i-a putut birui» ; cu obiectivitate academică, A. D. Xenopol relevă din „acest istoric-sens-giratoriu“ : «este îndestul de curios că descrierea rabinului Veniamin corespunde din punct în punct cu aceea pe care o face Nicetas Choniates, alt martor ocular despre caracterul şi obieciurile acestui popor : „împăratul găsi cetăţuile şi satele lor întărite prin noi metereze, iar apărătorii lor, acăţaţi pe înălţimi după chipul cerbilor, săreau ca şi caprele peste prăpăstii şi nu primeau nicio luptă făţiş» (XIRD, II, 301). În toamna anului 1185, Valahimea din Imperiul Bizantin se răscoală sub conducerea fraţilor valàhi Petru şi Asan. Cauzele au fost multiple şi profunde, după cum acelaşi istoric ne mai încredinţează : «această răscoală fusese precedată de alta, a Valàhilor din Tesalia, cu mai mulţi capi, între cari Verivoi (Berevoi) Valàhul, care răscoală căuta să atragă în partea ei pe însuşi […] Niculiţă, domnul Valàhior din Elada» (XIRD, II, 307)*.
_____________________
*Bibliografia de sub sigle : Fontes, II = «Fontes Historiae Dacoromanae, II ‒ Ab anno CCC usque ad annum M» // „Izvoarele istoriei României, II ‒ De la anul 300 până la anul 1000“ (publicate de : Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970 ; IorGet = Iordanes, «De origine actibusque Getarum» / „Despre originea şi faptele Geţilor“ (ediţie bilingvă, latină – română; traducere : David Popescu; îngrijirea ediţiei, studiul introductiv şi note: Gabriel Gheorghe), Bucureşti, Editura Fundaţiei Gândirea, 2001 ; XIRD, II = A. D. Xenopol, «Istoria Românilor din Dacia Traiană», vol. II, ediţia a II-a, «Năvălirile barbare, 270 – 1290», Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1914 ; XIRD-b, I = A. D. Xenopol, «Istoria Românilor din Dacia Traiană», vol. I, ediţia a IV-a «Dacia anteromană, Dacia romană şi năvălirile barbare – 513 înainte de Hristos – 1290», Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
