Există capitale care cresc organic. Există capitale care se dezvoltă firesc, odată cu poporul. Și apoi… există Washington. Un oraș care nu s-a născut, ci a fost desenat. Cu echerul. Pe hârtie milimetrică. De către un arhitect francez care visa, probabil, că va reconstrui Versailles-ul în mlaștinile Potomacului. Și a reușit. Numai că în loc de Ludovic al XIV-lea, la final a apărut… Donald Trump. Un fel de Louis Treișpe, dar fără perucă, cu un bronz portocaliu aplicat din spray și cu o înclinație filozofică pentru oglinzi aurii și superlative absolute. Washington Monument – acel toothpick imperial care înfige cerul în pământ – este poate singura construcție care rivalizează simbolic cu egoul domnului Trump. Are aproape 170 de metri, dar, sincer vorbind, dacă l-ai fi întrebat pe Donald, l-ar fi vrut cu încă zece – „just to beat the Eiffel Tower, folks!” Într-un oraș în care fiecare clădire vrea să fie o metaforă pentru eternitate, președintele Trump s-a simțit acasă. Când pășești pe National Mall, simți că ești într-un PowerPoint gigantic. Toți vor să spună ceva despre istorie, măreție și destin. Și exact acolo, în mijloc, vine Trump și spune:
„I am history. Possibly the greatest ever. Some people say Lincoln was great… I say – maybe!”
Capitolul, cu domul său grandilocvent, arată ca o combinație între un tort de nuntă și o biserică mormonă cu buget nelimitat. Adică exact genul de spațiu în care Trump ar fi dorit să-și organizeze inaugurarea… dacă n-ar fi fost ploaie. Sau presă. Sau democrație. E un loc perfect pentru cineva care crede că legile sunt „opționale sugestii” și că Constituția trebuie citită doar când ți se face somn. Sau când vrei s-o rescrii, în ALL CAPS, pe Twitter.
Washington e plin de muzee. Zeci. Sute. Fiecare îți explică de ce America e mare. De ce a fost, e și va fi. Fiecare exponat e o reverență istorică. Un cult al trecutului lustruit. Și Trump? El este… un muzeu ambulant. Un muzeu de sine. Expoziție permanentă cu titlul: „Cum ar fi arătat Roma dacă Nero avea cont de Instagram.” Când mergea prin capitală, simțeai că monumentele îi fac cu ochiul. Obeliscul parcă îl saluta discret. Lincoln își cobora privirea, jenat. Iar Roosevelt își strângea câinele de lesă, speriat de eventualele comparații. Washington e gândit ca o capitală fără cetățeni. Adică exact ca administrația Trump: zgomotoasă, populistă, dar lipsită de oameni reali în jur. Totul e marmură, simbol și PR. Aici, până și aerul are o aromă de briefing. Totul urlă: „Seriozitate!”. Asta până apare Trump, care transformă briefing-ul într-un roast, iar conferința într-un reality show cu decoruri senatoriale. House of Cards meets Apprentice. Dacă orașele ar putea vota, Washington ar fi votat Trump. Nu pentru idei. Ci pentru stil. Pentru coerența estetică între balustradele colosale și frazele sale hiperbolice.
Trump este Washington. Washington este Trump. Unul e construit din piatră, celălalt din vanitate. Dar se recunosc. Se plac. Se fotografiază reciproc. Într-o zi, poate vom construi și noi o capitală a noastră, inspirată de Washington. Cu o piață uriașă numită „Ego Central”, un monument dedicat „Celui Mai Mare Conducător Al Nostru” (ales prin sondaj pe Facebook) și o fântână arteziană în formă de… microfon. Până atunci, să admirăm America: țara în care și clădirile votează… și votează, invariabil, pentru cel care urlă cel mai tare.
