În viața scurtă care ne este dată să o trăim, nu sunt prea multe evenimente, fiecare și-o face cum vrea, dar comun la foarte mulți oameni este familia. Problema familiei se află în centrul vieții noastre. E tema laitmotiv, obsesia fiecărui om. Și la un moment dat, totul se concentrează pe relația părinți-copii. Acest lucru l-a înțeles foarte bine John Steinbeck, care în La East de Eden dezbate tocmai această problemă. După romanul lui s-a tras și un film clasic, realizat de faimosul Elia Kazan, cu James Dean în rolul lui Cal Trask, un tânăr derutat, care, în timp ce își caută propria identitate, se împotrivește afecțiunii tatălui său față de Aron, fratele său favorizat. Se spune că este o actualizare pe tărâm californian a poveștii biblice despre Cain și Abel. De altfel, grosul filmelor americane se ocupă de problema familiei, pe care o abordează în mii de feluri. Este copleșitoare producția de filme de actualitate care are în vizor noua generație, cu tineri dezorientați, în pragul de a-și găsi perechea, de a descoperi dragostea, de a-și înjgheba o familie sau, de-a dreptul, cu familii în destrămare, la limita existenței, cu echilibrul familial foarte fragil.
Într-un fel cu totul unic este prezentată această temă în filmul American Beauty (1999), o adevărată capodoperă, care a impesioant marile jurii ale filmului, regizorul lui, englezul Sam Mendes, obținând triada de aur, adică premiile Oscar, Globul de Aur și BAFTA pentru cel mai bun regizor! Premiul Oscar pentru rol principal l-a obținut și actorul Kevin Spacey, care este protagonist. Ce este unic în acest film? Faptul că absolut toate personajele sunt crazy, la fel și relațiile dintre ele, numai că adolescentul Ricky, care este și narator, se trezește din pumnii tatălui său și ne spune că dincolo de toate aceste nenorociri (tatăl lui îl va ucide pe tatăl prietenei sale), rămâne frumusețea vieții, simbolizată de o secvență etalon: o micuță pungă de plastic bătută de vânt, pe care o filmează timp de 15 minute, el fiind pasionat de filmări, dovedind că și lucrurile au viața lor. Momentul îmi aduce aminte de Forrest Gump, de pana purtată de vânt, zbor care deschide și închide filmul. Așa e viața, ușoară ca un fulg. Așa e viața, ca o pungă goală de plastic care se rostogolește pe asfalt. Și ce fac oamenii normali din film, care se comportă ca niște nebuni? Cum oare conviețuirea lor ca vecini, inițial plăcută, a ajuns la crimă? Personajul principal, Lester Burnham (jucat de Kevin Spacey), este un funcționar obișnuit care începe a nutri sentimente pentru cea mai bună prietenă a fiicei sale, Jane. Soția și fiica lui sunt interpretate de Annette Bening și respectiv Thora Birch. Lester, după ce o vede pe Angela, colega lui Jane, înnebunește. Își dă demisia de la slujbă și își caută altă slijbă, de bucătar. Totul ar fi cum ar fi, dar în scenă apare familia abia instalată în casa vecină, a colonelului Frank, cu soția și băiatul lor Ricky, coleg cu Jane, care are pasiunea filmării și, după ce se îndrăgostește de Jane, de la prima vedere, începe să o filmeze pe fereastra casei. Tot ce mișcă în casa vecină, el filmează. Îl filmează în detaliu și pe Lester când face exerciții.
E vorba de clasica poveste a doi vecini, ca în Caragiale, după care Geo Saizescu a făcut un film, numai că aici totul se termină într-o concordie generală. Dimpotrivă, frumusețea din filmul American Beauty e pătată de sânge. Comedia nebună se termină cu o tragedie. Singurul personaj din afara celor două familii este seducătoarea Angela, care se comportă exact ca Lolita lui Nabokov, seducăndu-l total pe Lester și destrămându-i familia. În timp ce Jane spune că e scârbită de cum se comport părinții ei, Angela vede în Lester un bărbat de neocolit. Pe Cimemagia, acest film e prezentat ca într-un delir. Sigur, Lester, când o vede prima oară pe Angela/Lolita, o dorește așa cum îi spune el în scena finală, când Angela i se dăruiește, dar el are un gest de moralitate și renunță să o posede atunci când află că Angela este fecioară, ea, care până atunci s-a comportat ca o vampă. Lester înnebunește. E suficient să audă o discuție între fiica lui și Angela, care spune că Lester ar fi și mai atrăgător dacă ar lucra la „fiare”, dacă ar face exerciții ca să-și întărească mușchii. Și imediat Lester se apucă de lucrat la greutăți, în timp ce soția lui îl înșeală în reprize de amor delirante cu cel mai bun pireten al lui Lester, Buddy. Lester descoperă relația lor atunci când devine bucătar la o firmă, de unde Buddy și Carolyn au vrut să cumpere mâncare.
Filmul este prima creație a regizorului Mendes și, de asemenea, prima reușită a scenaristului Alan Ball. Filmările au fost finanțate de studioul DreamWorks și au avut loc în Burbank, California și în Los Angeles. Succesul la presă și pubic a fost colosal: a avut un boxoffice de 350 milioane de dolari și foarte multe premii internaționale, majoritatea fiind cîștigate de Mendes și Spacey.
Filmul este magnific datorită detaliiilor, amănuntelor nesemnificative, precum filmarea obsesivă pe care o face Ricky pe fereastră, înregistrând tot ce se vede în casa vecinilor. El are un rol foarte rafinat. Deși a fost la o clinică timp de doi ani, internat de tatăl său, este cel mai normal dintre toți. Și el păcătuiește, face afaceri cu droguri, dar tatăl său îl bate continuu pentru alte lucruri, cum ar fi faptul că a adus-o pe prietena lui, Jane, în camera lui, care era plină de pistoale, el fiind colonel în armată. Frank, de o mare duritate, își bate fiul din nimica toată, cum e momentul când Ricky îi arată lui Jane farfuria de colecție cu zvastică pe ea, o farfurie aparținpnd staff-ului Celui de al Treilea Reich. Filmul este plin și de detalii semnificative. Este o operă unicat, pe care nu a mai atins-o nici Mendes, nici un alt regizor. Astfel de inspirații sunt revelații rare. Când este alungat de acasă de tatăl său, Ricky îl iartă, îi spune mamei lui să aibă grijă de el. Bunătarea lui Ricky seamănă cu aceea a lui Forrest Gump, doi retardați de geniu. E posibil ca în lumea aceasta strâmbă în care trăim, în care reacțiile și relațiile sunt imprevizibile, provocând și situații ciudate (cuvântul strange/ciudat se repetă cel mai mult în American Beauty), singurii oameni normali să fie retardații. Ceea ce pare anormal și ieșit din comun, cum se comportă Angela, să fie adevărata normalitate a lumii civilizate. Erotismul este dominant și peste tot plutește o senzualitate pe care numai arta o poate face vie. Erotismul nu este naturalist, ci estetic. Majoritatea filmelor erotice rezolvă scenele erotice la pielea goală și sunt vulgare, pe când aici metafora este cheia atrăgătoare. Aici nu numai nebunia are frumusețea ei, ci și crima. Lester mort, împușcat, arată fericit, vesel. El și-a împlinit visul. A mângâiat-o pe Angela. A început să o dezbrace… Mereu se sugerează, nu se arată. Aici se relevează definiția filmului, așa cum am aflat-o de la americani, prin Saron Stone: „The Film is the art of woman who undress”. Frumusețea nu se arată, nu e violentă, stă ascunsă, se lasă descoperită, ca trupul pe care îl citești, îl bănuiești sub un veștmânt larg bătut de vânt.
