Prin sintagma „limbă barbară“, utilizată de Herodot „în sinonimie“ cu „limba pelasgă > valàhă“, se înţelegea – dinspre Eleni / Greci – limba „poporală“, „rustică“, vorbită de seminţiile pelasgo- > valaho-thraco-dace în imediata lor vecinătate „nordică“ / „hiperboreană“, din Peninsula Balcanică, din Anatolia, din jurul Mării Negre, din bazinul Dunării şi din Italica Peninsulă – bineînţeles, limbă barbară fiind considerată inclusiv limba latină, cea vorbită în Imperiul Roman zi-de-zi, dar nu şi latina „scrisă“ / „cultă“, „cultivată prin şcoală“ (în acest sens, Nicolae Densuşianu aducea, între multe altele, şi un argument epistolar-papal din anul 865 d. H.: «De asemenea ne spune Papa Nicolae I într-o scrisoare adresată la a[nul] 865 împăratului bizantin Michail III, că grecii numeau limba latină o limbă barbară şi scită.» (DDp, 686; s. n.). Este bine să reamintim Distinsului nostru Receptor că Papa Nicolae I, prin «limba latină – o limbă barbară şi scită» −, se referea la următoarele realităţi lingvistice din orizontul anului 865: 1) limba latină – fosta limbă oficială a apusului Imperiu Roman – „se cam îmburuienase“, „se rusticizase“, „devenise deja o limbă moartă“; 2) limba latină vulgară din acest orizont temporal al Papei Nicolae I se prezenta cam ca limba pelasgă > valahă din Italica Peninsulă de dinainte de apariţia Imperiului Roman în istorii (în acest sens se relevă: (a) «în istoria lui Polybiu, Romanii figurează sub numele de „barbari“»; (b) «Dionysiu din Halicarnas numeşte pe sicilieni popor barbar, βάρβαροι Σικελοί, iar după Diodor Sicul, limba sicilienilor vechi era o limbă „barbară“» – DDp, 686; (c) limba pelasgo- > valaho-italică, inclusiv cea din Ţinutul Pelig[i]nilor > Pelignilor (> Belaginilor / Vlahinilor) unde s-a născut marele poet exilat la Tomis-Dacia, Ovidius Publius Naso (43 î. H. – 17 d. H.), era de dinainte de sosirea Etruscilor cu „primenitoarea“ lor limbă pelasgo-frigiano-troiană; (d) epitetul / atributul scită face trimitere – deopotrivă – la limba pelasgă > valàhă din provincia dunăreano-pontică a Daciei, Dynogaetia, devenită dincoace de anul 292 d. H., de la reîmpărţirea administrativă de sub împăratul Diocleţian, imperial-romana Scythia Minor / Sciţia Mică („bastion“ al Creştinismului), ori la limba pelasgă > valahă din Dacia situată în afara graniţelor imperiului, rebotezată Scythia [Magna] / Sciţia [Mare], în spiritul ordinului dat de împăratul Traian în orizontul anului 106 ca Dacia şi poporul ei eroic să dispară din istorii / documente. În capitolul de urmează celui despre limba pelasgă > valahă («Istorii», I, 58), carianul Herodot atrage atenţia cu multă obiectivitate nu numai asupra „elenizării / grecizării forţate“ a Pelasgilor > Valahilor, ci şi asupra procesului de etnogeneză a poporului Elen / Grec, unde aportul Pelasgilor > Valàhilor este fundamental (ceea ce, din păcate, nu se recunoaşte de către istoricii Greciei vreunui anotimp din antichitate până astăzi), ori asupra sporului demografic obţinut „prin amestecul“ dintre migratorii eleni / greci şi autohtonii Pelasgi > Vlahi, din acele timpuri: «LVIII Neamul Elenilor, după cât mi se pare mie, de când s-a ivit [în spaţiul Pelasgiei > Valahiei / Pelasgimii > Valahimii], s-a folosit necontenit de aceeaşi limbă. Pornind de la începuturi modeste, puţin numeros, s-a avântat spre locul cel mai înalt şi s-a înmulţit până a atins numărul neamurilor din zilele noastre, mulţumită mai ales amestecului ce s-a făcut cu numeroşi Pelasgi [Valahi] şi cu multe alte neamuri barbare. Faţă de această înflorire, am credinţa că nici un Neam Pelasgic [> Valah], barbar de tot soiul, n-ar fi putut vreodată să se înmulţească în aşa măsură» (HIst, I, 88; s. n.).
XVII) Pelasgii şi urmaşii lor de azi – lucrarea legilor lingvistice în etnonimul Pelasg relevă miraculos-contemporanul Valàh. Etnonimul Pelasg / Pelasgi, atestat încă din orizonturile homeric-troiene ale anilor 1194 şi 1184 î. H., dar şi din orizontul anului 450 î. H., al «Istoriilor», de Herodot, se înfăţişează – după lucrarea trimilenară a legilor lingvistice – în monosilabicul / bisilabicul din anotimpurile prezentului, V[a]làh / V[a]làhi. Etnonimul Pelasg / Pelasgi ca şi toponimul Pelasgia se prezintă „fixate“ în semnificanţi incontestabili / indiscutabili, cu un bun / mare circuit real şi mitic, atât în orizonturile războaielor de la Troia, cu petrecerea lor aproximată în deceniul 1194 – 1184 î. H., cât şi în anotimpurile vieţii celui mai mare poet-pelasg al antichităţii, Homer, al cărui fir bioexistenţial şi „epopeic“ (din «Iliada» / «Odisseea») s-a derulat cu aproximaţie, între anii 1135 şi 1060 î. H. Neschimbat apare etnonimul Pelasg > Valah, chiar prin numele eroului-întemeietor-de-neam / seminţie, în certificarea celui mai strălucit dramaturg al antichităţii, Aeschyl / Eschil (525 – 456 î. H.). Tot din vremea lui Eschil, etnonimul Pelasg (> Valah) / Pelasgi (>Valahi / Vlahi) este confirmat de părintele «Istoriilor», Herodot (484 – 425 î. H.). – atât pe „cale documentară“, cât şi în urma discuţiilor directe cu autentic-autohtonii Pelasgi > Vlahi, descinşi din „pământul de mit al Pelasgiei > Valahiei“ orizonturilor troian-homerice, Pelasgi > Valahi contemporani cu marele istoric din Caria-Anatolia, Pelasgi-întemeietori de cetăţi-oraşe – chiar în vremurile carian-istorice –, între care şi Plakia – un toponim al oglindrii numelui de adevăraţi locuitori-ctitori (bineînţeles, dinspre anticul nume al imensei lor ţări carpato-dunăreano-balcano-anatoliene, Pelasgia > Valahia).
XVII-a) Chiar în orizontul herodotic al anului 450 î. H.: Pelasgia / Plakia > Blachia. Se arată prima şi fireasca lucrare a legilor fonetice pelàsge > valàhe, concomitent, în toponimul Pelàsgia > Pelàghia > Pelàchia / Pelàkia > Plàchia / Plàkia şi în etnonimul Pelàsg(i) > Pelàg(hi) > Pelàc(hi) / Pelàk(i) > Plàc(hi) / Plàk(i), chiar în orizontul anului 450 î. H., an în care se consideră că Herodot şi-a încheiat redactarea «Istoriilor».
Constrictiva dental-surdă, -s-, dintre accentuata vocală a maximei aperturi, -à-, şi africata prepalatal-sonoră, -ğ-, e sincopată, fenomenul atrăgând după sine şi transformarea lui -ğ-, în prima etapă, în oclusiva palatal-sonoră, -g’-, semnificantul reducându-se în Pelàg(hi)a, unde acţionează din nou legea economiei de semnificant, prin aceeaşi accentuată vocală a maximei aperturi, ce atrage sincoparea vocalei nelabiale, anterioare, mijlocii, -e-, odată cu metamorfozarea lui -g’- în oclusiva palatal-surdă, -k’-, semnificantul transformându-se din Pelàc(hi)a / Pelàk(i)a în Plàc(hi)a / Plàk(i)a. «Istoriile» lui Herodot ne încredinţează şi un derivat cu -ot, un arhaic sufix pelasg > valah (împrumutat din limba pelasgă > valàhă şi de limba elină / greacă), de la etnonimul Pelasg: pelasgiot (< pelasgi + suf. -ot; în context elenizat / grecizat, bineînţeles: Pelasgiotis: «Thessalia se afla la nord de Ossa şi Olympos; în antichitate, regiunea se numea şi Pelasgiotis» – HIst, I, 400), cu vectorizarea semantică: „de-al Pelasgilor > Vlahilor“ / „ce ţine de Pelasgi > Vlahi“. Din păcate, Herodot nu ne-a transmis – aşa cum s-a întâmplat cu derivatul sigini (din pelasgul > valàh-arhaicul sîgă + suf. -in) – şi derivatul pela[s]gin (pela[s]gină) / pelagini (pelagine) < pelasg + suf. -in (cu vectorizarea semantică: „tot ceea ce-i specific Pelasgilor > Valahilor“), a cărui existenţă încă de-acum, de pe acest segment temporal, permite lucrarea aceleiaşi legi fonetice – sonorizarea oclusivei surde din pelasgă > valàhă – pe segmentul temporal următor, ca şi în etnonimul Pelàsg(i) > Vlah(i). Din nord-pontica arie laterală, tyrasgeto-masagetă, a limbii pelasge > valàhe, „istoriile“ lui Strabon (63 î. H. – 19 d. H.), din «Geografia» (VII, 3, 17: Roxolanii «au venit în ajutorul lui Palac» şi «au luptat împotriva generalilor lui Mitridate Eupator»; «şi ei se bucurau de faima unor oameni viteji»), semnalează un nume de rege pelasgo- > valaho-dac din Olbia (onomastic în care, -à-, din secunda silabă, „redă maximă apertură“ lui -e- din prima silabă), Pelàc > Palàc > Balac (aprox. 122 – 72 î. H.), fiul lui S[â]cilur < S[â]gilor (cu vectorizarea semantică de „omul sâgilor / stâncilor“, adică „muntean“ – v. infra, „opul“ / studiul «La început fost-au sâga…»), rege pelasgo- > valaho-dac ce se războieşte cu armata condusă de generalii lui Mitridate / Mitriade VI Eupator (cf. SKGA, 468 / Fontes, I, 243)*.
_________________
*Bibliografia de sub sigle: DDp = Nicolae Densuşianu, «Dacia preistorică» (text stabilit de Victorela Neagoe, studiu introductiv şi note de Manole Neagoe), Bucureşti, Editura Meridiane, 1986; Fontes, I = «Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I – Ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini» / „Izvoare privind istoria României, I – De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus“ (Ediderunt: / Comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gheorghe Ştefan), Bucureşti, In Aedibus Academiae Reipublicae Popularis Dacoromanae / Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964. HIst, I = Herodot, «Istorii», I (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l; SKGA = V. V. Struve, D. P. Kallistov, Grecia antică, (traducere din limba rusă de Maria Gornstein, după ediţia din anul 1956 a Academiei din Moscova), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958.
