Arhiva zilnică: 14 iunie 2025

O istorie a Holocaustului în Mezericiul românesc din Moravia, sub ocupația germană (Valašské Meziříčí) între anii 1939-1945

Data: 13 noiembrie 2025 by Ionuț Țene

În martie 1939, Cehia a devenit un protectorat german, controlat de Hitler din punct de vedere militar, polițienesc, administrativ și economic, într-un mod brutal. Controlul german în Moravia valahă, în perioada 1939-1945, a fost caracterizat printr-o combinație de administrație directă, supraveghere prin intermediul structurilor autonome cehe și represiune brutală. Politicile naziste vizau atât populația cehă în ansamblu, cât și, în mod specific, comunitățile evreiască și majoritar valahă din Moravia de Est, cu scopul de a elimina orice formă de opoziție și de a pregăti terenul pentru implementarea Soluției Finală. La nivel regional, Moravia era divizată în districte administrative conduse de Landrat (administratori de district) și Kreishauptmann (șefi de district). Acești oficiali germani supravegheau implementarea politicilor naziste la nivel local și coordonau activitățile poliției, ale SS-ului și ale altor agenții de securitate. Trupe regulate ale Wehrmacht-ului și unități ale SS-ului au fost staționate în Moravia valahă pentru a menține ordinea, a suprima rezistența și a intimida populația autohtonă. Gestapoul (poliția secretă germană) opera, de asemenea, în regiune, vizând opoziția politică, membrii rezistenței, valahii și, în special, evreii. Lucrarea „Židé v dějinách Valašského Meziříčí” (Evreii în istoria Valašského Meziříčí – Mezericiul românesc), publicată în 2004 de istoricul și arhivistul ceh Ladislav Baletka, reprezintă o sursă istoriografică fundamentală pentru oricine dorește să înțeleagă Holocaustul în contextul specific al orașului Mezericiul românesc (Valašské Meziříčí) din Cehia, în perioada ocupației germane din anii 1939–1945, când statul ceh devenise un protectorat german sub cizma lui Hitler. Mezericiul românesc era atunci un oraș de circa 20 de mii locuitori și capitala Moraviei valahe, care azi se mândrește cu un impresionant Muzeu de istorie a valahilor din Cehia.

Această lucrare științifică a lui Baletka este minuțios documentată și oferă o perspectivă detaliată asupra vieții evreilor în acest oraș de-a lungul secolelor, de la primele așezări până la exterminarea aproape completă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Baletka a fost un istoric clasic, specializat pe arhive, fiind de altfel și directorul arhivelor statului din Vsetín. Contribuția sa la istoria relațiilor interetnice în Moravia valahă a fost fundamentală. A fost un istoric apreciat în perioada comunistă, dar și după Revoluția de Catifea din 1989. El a deținut funcția de director al arhivelor statului din Vsetín până în 2008, când s-a pensionat; a decedat în 2011, lăsând o operă complexă ce cuprinde și viața valahilor din Cehia. Importanța lucrării lui Baletka constă în faptul că reprezintă o referință majoră pentru reconstrucția vieții evreiești pre-Holocaust în Moravia valahă. Baletka a reușit să reconstituie o imagine vie și detaliată a vieții evreilor din Mezericiul românesc (Valašské Meziříčí) înainte de Holocaust. El explorează aspecte precum activitățile economice, structurile sociale, viața religioasă, contribuțiile culturale și relațiile cu populația non-evreiască, în special cu cea românească. Baletka nu se limitează la prezentarea politicilor antisemite centrale, ci a analizat modul în care acestea au fost implementate și adaptate la nivel local. El identifică indivizii și instituțiile care au colaborat cu autoritățile naziste, fie din motive ideologice, fie pentru profit personal. Această autentică anchetă a colaborării locale este crucială pentru înțelegerea mecanismelor prin care Holocaustul a fost posibil. Baletka nu ezită să descrie în detaliu persecuțiile, deportările și exterminarea evreilor din Mezericiul românesc. Prezintă, cu rigoare, statistici, mărturii și relatări, creând o imagine cutremurătoare a crimelor comise și a suferințelor îndurate de victime. Totodată, acordă atenție și modului în care memoria Holocaustului a fost gestionată și reprimată în perioada comunistă. El examinează eforturile de recuperare a memoriei după 1989 și subliniază importanța onorării victimelor și a promovării toleranței. Astfel, lucrarea lui Baletka devine o sursă indispensabilă pentru orice cercetare ulterioară despre Holocaustul din Mezericiul românesc. Autorul explorează, cu acuratețe științifică, dimensiunile socio-economice ale Holocaustului în acest orășel considerat capitala Moraviei valahe. Prin analiza factorilor economici, a dinamicii locale și a memoriei colective, autorul dezvăluie complexitatea din spatele exterminării populației evreiești, precum și lecțiile importante pentru generațiile prezente. Susține că, deși ideologia rasială a fost forța motrice principală a Holocaustului, factorii economici și oportunismul au jucat un rol crucial în implementarea politicilor antisemite, conducând la suprimarea memoriei evreilor din zonă. După cum nota Timothy Snyder, „Europa se află în mijlocul câmpiei sângeroase naziste și sovietice. Nu este ușor să vedem, dar aceasta este adevărata istorie a Europei moderne. Holocaustul face parte din aceasta” (2010, p. 1). Studiul aruncă o lumină profundă asupra eforturilor din secolul al XX-lea de a suprima amintirea violenței și injustițiilor Holocaustului, precum și asupra cercetării lui Ladislav Baletka și a eforturilor sale de a păstra moștenirea culturală a evreilor din districtul său. Ladislav Baletka a fost un precursor al noii generații de istorici care abordează Holocaustul în Moravia valahă în timpul ocupației naziste.

După 2014, o pleiadă de tineri istorici cehi și-a afirmat poziția, abordând problema relațiilor dintre evreii persecutați și populația locală cehă și valahă în perioada războiului. Lucrarea lui Kristýna Rozsypalová, ”The Socioeconomic Motives behind the Holocaust in Valašské Meziříčí”, aduce o contribuție importantă la studiile Holocaustului, oferind o examinare detaliată a modului în care a fost implementat genocidul într-un mic oraș din Moravia. Majoritatea studiilor despre Holocaust abordează nivelul macroeconomic, lipsind însă o analiză a complexității motivelor la nivel local. Cercetătoarea nu intră însă în profunzimea relațiilor interetnice. Studiul lui Kristýna Rozsypalová reprezintă o modalitate puternică de a analiza Holocaustul ca un fenomen complex și stratificat, examinând cu atenție contextul, motivațiile și amintirile locuitorilor săi, pe stilul istoriografiei orale. Potrivit fostului politician cehoslovac Alexander Dubček, declarația sa „nu sunt proprietatea nimănui și sunt responsabil pentru propria mea conștiință” este mereu actuală. Cu această mentalitate, studiul prezintă o investigație asupra vieții evreiești în ținuturile valahe din Cehia înainte de al Doilea Război Mondial, concentrându-se în special pe Moravia. Din analiză se poate înțelege că în ambele societăți s-au format atitudini diverse – o istorie marcată de oportunități, persecuții și o coexistență uneori incomodă, dar care au pus bazele unei tragedii. Această prezentare generală, bazată în parte pe studiile scriitorului Tomás Pěkný, se concentrează pe așezările timpurii evreiești, pe funcțiile economice și pe diferitele grade de toleranță și excludere cu care s-au confruntat comunitățile evreiești de-a lungul secolelor. Dispozițiile juridice care au reglementat viața evreiască și nivelul de autonomie pe care l-au păstrat sunt evidențiate ca indicatori cruciali pentru înțelegerea poziției lor în societate și a vulnerabilităților ce au rezultat din eforturile anterioare ale societăților de a-i marginaliza. Este explorată emanciparea treptată și integrarea evreilor în secolul al XIX-lea, alături de ascensiunea mișcărilor naționaliste, care au contribuit la revigorarea antisemitismului. Această secțiune contextuală pregătește scena pentru o înțelegere mai nuanțată a vieții evreiești din Mezericiul românesc și din regiunea Zlín, precum și a factorilor specifici locali care au contribuit la Holocaust. De asemenea, analizează motivațiile socio-economice precise ce au ghidat implementarea politicilor naziste și reacțiile comunității din Mezericiul românesc în timpul Holocaustului, adăugând straturi de complexitate procesului genocidal. Rozsypalová și Baletka, prin examinarea politicilor concrete, evidențiază etapele prin care comunitatea evreiască locală a fost treptat expropriată, marginalizată și, în cele din urmă, înlăturată de către naziști, în ciuda opoziției valahilor și a sprijinului populației locale.

Studiul analizează modul în care proprietățile și întreprinderile deținute de evrei au fost confiscate și transferate către proprietari non-evrei, în baza Legilor de la Nürnberg. S-a evidențiat o discriminare economică agresivă. În plus, s-a demonstrat cum evreilor li s-a refuzat accesul la anumite ocupații, au fost excluși din organizațiile economice și împiedicați să își exercite profesiile, ceea ce a condus la mizerie economică și dependență. În ceea ce privește exploatarea muncii, s-a investigat modul în care autoritățile naziste au folosit forța de muncă a evreilor înainte de deportare, supunându-i unor condiții dificile în timp ce profitau de expertiza și abilitățile lor pentru atingerea propriilor scopuri. O analiză mai aprofundată a implicării actorilor locali este inclusă, oferind clarificări cu privire la motivațiile și acțiunile funcționarilor locali, ale vecinilor și ale altor persoane care au beneficiat de pe urma persecuției evreilor. În special în timpul exodului evreilor din economia formală, a avut loc o concurență comercială între evrei și vecinii lor? De asemenea, a existat o diferențiere financiară între cetățenii evrei locali și coloniștii de rang înalt (burghezi, potentați financiari), susținută de colaboratorii din administrația locală. Examinarea acestor elemente oferă o lumină semnificativă asupra dinamicii complexe a interacțiunilor din timpul Holocaustului în acest mic centru urban. În cadrul cercetării, sunt abordați factori suplimentari care au influențat atitudinile cehilor față de vecinii lor evrei, dincolo de interesele materiale și planificarea economică din perioada Holocaustului. Într-o epocă în care tensiunile etnice se intensificau, naționalismul ceh și propaganda pro-germană au contribuit la crearea unei atmosfere în care antisemitismul s-a dezvoltat. Cercetarea lui Rozsypalová explorează rolul presei, al organizațiilor politice și al instituțiilor religioase în cultivarea prejudecăților și stereotipurilor despre evrei. Se analizează modul în care tulburările culturale și sociale au alimentat climatul general de ostilitate. Existau povești sau percepții comune despre evrei, deja prezente, care au influențat modul în care populația a înțeles și a răspuns politicilor antisemite. Au fost puncte de inflexiune specifice, precum acuzațiile false de crimă ritualică, care au alimentat prejudecățile și violența locală. Examinarea acestor dinamici culturale a fost esențială pentru înțelegerea substratului ideologic ce a permis răspândirea Holocaustului în Mezericiul românesc. Rozsypalová analizează, de asemenea, rolul elitelor locale, al liderilor politici și al organizațiilor civice în facilitarea sau opoziția față de politicile antisemite. Investigarea gradului în care aceste figuri au susținut sau condamnat public discriminarea și persecuția evreilor oferă o perspectivă complexă asupra dinamicii de putere locale în timpul Holocaustului.

Autoarea menționează celebrul „Statuta Judaeorum”, o legislație din secolul al XIII-lea care reglementa statutul juridic al evreilor, precum și limitările impuse de-a lungul timpului, cum ar fi interdicția de a deține proprietăți funciare sau de a exercita anumite profesii. De asemenea, este analizată perioada emancipării evreilor în secolul al XIX-lea, atunci când aceștia au obținut drepturi civile și politice, dar s-au confruntat și cu o creștere a antisemitismului. Rozsypalová abordează, totodată, problema diviziunii dintre asimilare și sionism. Autoarea subliniază că faptul că mulți evrei din regiune s-au orientat către cultura germană i-a făcut mai puțin predispuși să reziste politicilor Germaniei naziste. Istoricul s-a concentrat pe etapele finale ale Holocaustului, precum izolarea, deportarea și uciderea evreilor din Mezericiul românesc. Bazându-se pe mărturii de arhivă, relatări orale și testimoniale, studiul descrie în mod viu greutățile cu care se confruntau evreii în timp ce erau forțați să-și părăsească casele, adunați în zone desemnate și, în cele din urmă, încărcați în trenuri de marfă cu destinația lagărelor de exterminare. Se evidențiază rolul liderilor evrei din comunitate, în special al Dr. Karel Heller, punând în lumină deciziile dificile și compromisurile cu care s-au confruntat, în încercarea de a proteja și de a sprijini membrii comunității în contextul restricțiilor și brutalităților crescânde. Autoarea analizează, de asemenea, rolul martorilor și modul în care aceștia au răspuns la dezumanizarea și deportarea vecinilor lor evrei. Unii cetățeni non-evrei au oferit rezistență sau ajutor activ evreilor, în timp ce alții au rămas tăcuți sau au profitat de situația disperată a acestora, fiind indiferenți sau oportuniști. În ultimele secțiuni ale studiului, autoarea examinează cu atenție procesul de reconstruire a memoriei postbelice, atât în ceea ce privește modul în care evenimentele au fost prezentate, cât și lecțiile relevante pentru societatea contemporană. Potrivit constatărilor lui Rozsypalová, regimul comunist a încurajat represiunea și deturnarea memoriei colective despre suferința evreiască în această zonă geografică. În schimb, accentul a fost pus pe rezistența mai amplă împotriva fascismului, ceea ce a diminuat rolul special al evreilor ca victime. Autoarea subliniază că în prezent se depun eforturi pentru a reînvia memoria comunității evreiești din oraș și pentru a evidenția modul în care aceasta a modelat moștenirea regiunii. Cercetarea evidențiază importanța luării în considerare a amintirii Holocaustului pentru cultivarea rezilienței civice, a valorilor morale și a unui angajament pentru dreptate și egalitate, analizând rolul instituțiilor educaționale, al memoriilor publice și al eforturilor comunității.

Autoarea analizează modul în care autoritățile germane au confiscat proprietățile evreilor, desființând afacerile și privându-i de mijloacele de existență. Ea explorează, de asemenea, rolul colaboratorilor locali, care au profitat de pe urma persecuției evreilor, preluând proprietăți sau denunțând vecini. Lucrarea menționează și „Lista lui Heller” (primarul din mezericiul românesc -Valašské Meziříčí – Dr. Karel Heller), lista celor care urmau să fie exterminați. Rozsypalová subliniază, de asemenea, modul în care propaganda nazistă a contribuit la crearea unui climat de ură și intoleranță față de evrei, facilitând implementarea politicilor discriminatorii și a deportărilor. Apoi, se analizează rolul Gestapoului și implicarea cetățenilor locali în procesul de exterminare. Gestapo a fost implicat direct în aceste operațiuni, iar unii cetățeni locali s-au oferit voluntar ca informatori pentru germani. Lucrarea subliniază că, deși motivațiile rasiale și ideologice au jucat un rol important în Holocaust, factorii economici, precum dorința de a confisca proprietățile evreiești și de a elimina concurența economică, au contribuit la implementarea acestei politici criminale. Autoarea oferă exemple de lideri evrei care au suferit din cauza acțiunilor poliției germane. Michael Honey, născut în Nový Jičín, și-a pierdut familia și a fost deportat în Theresienstadt și Auschwitz. Deși a supraviețuit, experiențele sale de război l-au marcat profund, iar memoria sa a fost un declanșator pentru comemorarea comunității evreiești din Mezericiul românesc. Karel Heller a fost președintele Comunității Religioase Evreiești din Valašské Meziříčí-Vsetín și a fost interogat de Gestapo de mai multe ori înainte de deportare. Mai târziu, a fost transportat la Theresienstadt împreună cu alți actori ai comunității evreiești. Familia lui Emil Otto Solomon (Robert, Julie, Rudolph, Marie, Olga) a fost evacuată la Ostrava, apoi transportată la Theresienstadt și deportată în lagărele de concentrare Malý Trosinec, Treblinka și Zamość, unde au fost uciși. Bruno Bača, proprietar de magazin de cărbune, lemn și materiale de construcție, a fost deportat la Theresienstadt în 1942, apoi la Malý Trosinec, unde a murit. Afacerea lui a fost arianizată în 1939, însă Bruno a continuat să lucreze în afacerea condusă de ariani până la deportare. Vítězslav Herz, rezident din Mezericiul, cu un apartament temporar în Nový Jičín, a fost jefuit de „persoane necunoscute” și a murit în oraș în 1942. Un alt exemplu este cel al familiei Zikmund London, proprietar al unei fabrici de mașini agricole, care a fost deportat în Treblinka și ucis împreună cu toată familia sa. Aceste exemple ilustrează modul în care naziștii au implementat sistematic legi și decrete pentru a izola, deposeda și ucide membrii comunității evreiești din Mezericiul românesc. Textul menționează că au existat „relații mai amicale strânse” între evrei și valahii din Mezericiul românesc pe timpul războiului. Există dovezi că valahii nu au participat la Holocaust și că mulți evrei au fost implicați în rezistența anti-nazistă. De asemenea, nu există niciun document care să ateste participarea localnicilor valahi din Moravia la crime împotriva evreilor în timpul ocupației germane.

Ultimul capitol al lucrării examinează soarta comunității evreiești din Mezericiul românesc după Holocaust. Rozsypalová subliniază că puțini evrei au supraviețuit războiului, iar cei care s-au întors în oraș s-au confruntat cu dificultăți în recuperarea proprietăților și în reconstrucția vieților lor. În plus, autoarea evidențiază faptul că memoria Holocaustului a fost ștearsă sistematic în perioada comunistă, când au fost promovate alte narațiuni istorice. Cu toate acestea, Rozsypalová observă că, după Revoluția de Catifea din 1989, s-au depus eforturi pentru a reînvia memoria comunității evreiești și pentru a comemora victimele Holocaustului. Construirea unui memorial și eforturile unor istorici locali, precum Ladislav Baletka, au contribuit la păstrarea memoriei victimelor. Lucrarea lui Kristýna Rozsypalová, care analizează motivele socio-economice ale Holocaustului în Mezericiul românesc, oferă astăzi perspective valoroase asupra istoriei, eticii și economiei locale. Prin analiza atentă a interacțiunii dintre dinamica socio-economică locală, implementarea politicilor naziste și răspunsurile individuale, lucrarea oferă informații semnificative și inedite despre complexitatea Holocaustului. Autoarea dezvăluie factorii care au condus la aceste crime, îmbogățind astfel istoriografia și subliniind importanța memoriei, empatiei și vigilenței în promovarea unui viitor mai just și mai echitabil, prin evidențierea semnificației memoriei, educației și reconcilierii. O altă lucrare „Viața în Mezericiul românesc sub ocupație: o privire asupra vieții cotidiene, 1939–1945” reprezintă un studiu semnat de Jaroslav Machýček, axat pe problematica Holocaustului din Moravia în perioada ocupației germane. Studiul a fost prezentat ca lucrare de licență în anul 2014 la Universitatea din Praga. Teza lui Jaroslav Machýček explorează realitățile sociale și economice ale acestui oraș morav în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când zona a devenit o regiune de frontieră a Protectoratului Boemia și Moravia. Războiul a modificat profund structura economică a orașului, iar influența și controlul german asupra afacerilor locale au crescut, adesea prin numirea unor administratori germani. Mobilizarea forței de muncă, mulți rezidenți fiind trimiși să lucreze în Germania, iar comunitatea evreiască s-a confruntat cu persecuții, inclusiv confiscarea proprietăților și deportarea ulterioară în lagărele de concentrare. Cei rămași au fost puși sub restricții drastice de către autorități. Studiul lui Machýček s-a bazat pe o multitudine de surse primare, inclusiv documente de arhivă de la Arhiva Districtuală de Stat din Vsetín și Arhiva Teritorială Moraviană din Opava, precum și pe publicații locale și analize istorice. Acestea arată simpatia valahilor față de comunitatea evreiască, supusă persecuțiilor dure ale autorităților colaboraționiste și germane. Activiștii cehi și valahi au sabotat infrastructura de transport germană, cum ar fi tăierea liniilor de comunicație și sabotarea garniturilor de tren. De asemenea, au participat la formarea de grupări de partizani în zonele montane izolate, precum Munții Beskydy, susținându-le activitatea prin acțiuni de gherilă și sabotaj. Valahii au refuzat cooperarea cu autoritățile germane, ignorând directivele și menținând identitatea culturală cehă și locală. Ei au sprijinit familiile celor arestați, condamnați sau executați de germani, precum și pe cei persecutați, oferindu-le ajutor. Colaborarea cu grupările de partizani formate în zonele montane a reprezentat o paradigmă generală pentru valahi. Ajutorul logistic constă în hrană, îmbrăcăminte și medicamente, fiind oferit partizanilor din partea locuitorilor satelor din regiunile apropiate. Studiul s-a axat pe rezistența anti-germană a vlahilor și salvarea evreilor.

Valahii s-au implicat activ în protejarea refugiaților și evadaților din transporturile feroviare de deportați, precum și în participarea la „Obrana národa” (Apărarea Națiunii), o organizație cehă de rezistență care opera în Moravia valahă. Este crucial de menționat că autoritățile germane au răspuns cu represalii severe, inclusiv execuții publice, arestări în masă și distrugerea satelor suspectate de a sprijini rezistența. Acțiunile de rezistență rămân o mărturie a curajului și determinării locuitorilor din Moravia valahă de a lupta pentru libertatea și independența țării lor. Cercetările viitoare din Moravia valahă ar putea explora experiențele individuale ale victimelor și ale făptuitorilor, precum și extinderea studiului pentru a include analiza comparativă cu alte așezări și regiuni, îmbogățind astfel înțelegerea mecanismelor complexe care conduc la genocid în istorie. Valahii au dovedit empatie față de evreii persecutați de regimul de ocupație german din Moravia, salvând numeroase familii de la trimiterea spre lagărele de exterminare naziste. Istoriografia cehă este încă la început în privința contribuției valahilor din Moravia la salvarea evreilor și a umanității în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Casa din Siliștea Snagovului cu acoperiș de stuf răcoritor a preotului Nicanor Lemne

Data: 13 noiembrie 2025 by George V. Grigore

Odinioară foarte obișnuite în toate așezările omenești, casele acoperite cu stuf au devenit astăzi o raritate în satele ilfovene. Chiar și așa, dar și cele care mai sunt, sunt fie case bătrânești, fie, dar foarte rar, clădiri noi cu concept de arhitectură tradițională. Regretatul Preot Nicanor Lemne de la Siliștea Snagovului/fostul schit Turbați povestea despre casa lui cu acoperiș de stuf, încă în picioare și spunea că dacă cineva s-ar oferi să-i schimbe acoperișul, el ar da jos stuful vechi și ar pune o acoperitoare nouă, tot din stuf. Răcoarea pe care o găsești în zilele toride de vară în casele acoperite cu stuf, e inegalabilă. Din păcate însă nu prea mai găsesc meșteri pentru asemenea lucrări… iar localnicii au început să prefere aerul condiționat, deși este contra cost. Preotul care a atins culmea celor 100 de ani, Nicanor Lemne, s-a născut pe 27 Decembrie 1915, la Drepcăuți, Gubernia Basarabiei, în Imperiul Rus și a decedat pe 15 Septembrie 2017, la Siliștea Snagovului, în județul Ilfov. A fost un preot, teolog și duhovnic cunoscut pentru credința sa și pentru longevitatea sa. A slujit la Biserica Nașterea Maicii Domnului, lăcaș de cult reparat și întreținut de către părinte și ridicat pe urmele fostului Schit Turbați din Siliștea Snagovului. Era un discipol al sfântului preot Arsenie Boca.

Născut într-o familie numeroasă cu tradiție preoțească, fiind unul dintre cei zece copii ai familiei preotului Nicon și ai preotesei Maria Lemne, acesta și-a dorit din copilărie să îmbrățișeze slujirea preoțească. A dobândit o solidă formație teologică la Seminarul Teologic din Dorohoi, până în anul 1933, apoi la Seminarul Telologic din Chișinău până în 1937 și în final la renumita Facultate de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, pe care a absolvit-o în anul 1941. În 1942, a fost hirotonit preot în județul Bălți, într-o parohie din comuna Mihăileni, unde a slujit până în data de 25 martie 1944, când armata sovietică a ocupat Basarabia. Din acel moment a început o perioadă grea pentru familia părintelui, care s-a retras în România, locuind, câteva luni, în municipiul Râmnicu Vâlcea, după care a fost numit preot la Parohia Turbați din Siliștea Snagovului, județul Ilfov, din Protoieria Ilfov Nord.

Aici și-a găsit „cuib” în celebra casă cu acoperiș de stuf în care a petrecut mulți, mulți ani „probându-i astfel avantajele și rezistența. Astăzi tineretul folosește alte căi de acoperire a caselor, rezistente peste 60 de ani. Dar poate vom găsi o utilitate acoperișuriloe de stuf pentru căsuțele turistice sau cele muzeale. Poate o inițiativă tinerească va reîncepe să colecteze stuful din bălți și să facă din acesta „plase” pentru acoperișuri, sau umbrele pentru terase de vară, sau materie primă pentru o fabrică de hârtie, salvând astfel copacii din pădure. Momentan, printr-o idée minunată de punere în valoare a vechilor case din Ilfov, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov a demarat un proiect de filmare a acestora, la care se adaugă „povestea umană” a proprietarilor lor și ridicare acestor informații pe siteul instituției noastre, dar și pe alte mijloace de popularizare. Prima casă este cea în care a locuit legendarul preot basarabean Nicanor Lemne din Siliștea Snagovului, care poate deveni și muzeu local al tradițiilor.

Tovarășa Costache își merită pensia specială!

Data: 13 noiembrie 2025 by Viorel Patrichi

Oana Gheorghiu a comis-o din nou: „Eu le-aş transmite magistraţilor un mesaj – le-aş spune că îi înţeleg. Este foarte greu să renunţi la un lucru care ţi s-a dat. (…) Este foarte greu să beneficiezi ani de zile, zeci de ani de asta şi dintr-o dată să ţi se spună că nu îl mai ai. Pentru oricine ar fi greu să facă asta. Dar cred că a fost un fel de Caritas acest lucru. Ei au fost prinşi într-un Caritas, care nu putea să dureze la nesfârşit şi oamenii care sunt pragmatici şi raţionali ar trebui să înţeleagă asta. România nu îşi permite să mai plătească aceşti bani, nu îşi permite să mai aibă pensionari speciali. Nu avem cum. Iar dacă banii aceia trebuie să se ducă la ei pentru că dau sentinţe îi iau de undeva şi îi pot lua de la gura unui copil care se culcă flămând”, a spus Oana Gheorghiu. Eu i-aș sugera lui Ilie Bolojan s-o lege. S-o lege ca să tacă pentru că e clar: asta nu tace, domne! Nu tace! Cum adică să-ți dai cu părerea despre lăcomia magistraților, despre venalitatea lor? Da unde te trezești tu, Oana Gheorghiu? Vrei să distrugem statul de drept? Nu vezi că totul devine lozincă de partid, ca în anii 1950? Consiliul Superior al Magistraturii – condus de Elena Costache – o acuză pe Oana Gheorghiu că a comis un „atac” la adresa puterii judecătorești, prin declarațiile despre pensiile magistraților. Într-un demers fără precedent, CSM spune că „a decis sesizarea organelor abilitate pentru efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de incitare la violenţă, ură sau discriminare”. Dai în mine? Dai în fabrici și uzine!…

Tovarășa Elena Costache are sagacitatea Annei Pauker, care a introdus pensiile speciale pentru ilegaliștii din Partidul Comunist din coloana a cincea. Românii au scăpat de plata pensiilor speciale pentru alde Gaston Marin abia când ilegaliștii au crăpat în mod natural. Asta ne așteaptă și pe noi acum: să plătim până dau ortul toți nemernicii plătiți fără să contribuie la fondul de pensii.

„Independența justiției, care include şi garanţia financiară, astfel cum statuează întreaga jurisprudenţă europeană, nu reprezintă un privilegiu acordat magistraţilor în detrimentul altor persoane, ci este garanția constituţională a societăţii democratice că drepturile fiecărui cetățean vor fi apărate de către profesionişti ai dreptului liberi de orice influenţe şi respectate în raport de orice încălcare, inclusiv cele săvârşite de stat”, se arată în comunicatul CSM. Este evident că Șefa le-a ordonat magistraților cum să se pronunțe, ce sentințe să dea. Oare chiar nu realizează intruziunea fără precedent? De la noi toți, statul a luat banii cu japca din prima zi, i-a pedepsit în plus pe cei care au învățat prea mult, care au lucrat prea mult, care nu au întins mâna la stat și nu au furat, care au gândit și au ridicat o afacere cu mintea lor, prin munca lor. De la Ei statul amână să ia, poate peste 10 ani, nu, poate peste 15 ani, ba nu, peste 12-13 ani, că poate nu mai trebuie și poate nu se prind gânditorii de la Bruxelles. Totul s-ar putea rezolva printr-o lege simplă, votată prin Parlament, cu un singur articol: pensia se constituie exclusiv pe baza contribuției la fondul de pensii. Și atât! Câți români au avut bucuria să vadă că judecătorii noștri aplică legile contra criminalilor și a spoliatorilor de tot felul? Câți? Eu am experiențe frumoase cu ei…

Numărul 750

Data: 12 noiembrie 2025 by Administrator

Descarcă PDF

Ce ați făcut din Europa? Ce vreți să faceți din copii noștri…?

Data: 12 noiembrie 2025 by Petru Jipa

Citeam într-un ziar că acei „oameni minunați” din ministerul învățământului vor să renunțăm la istoria noastră și să introducă istoria altei țări. Eu mă întrebam: de ce? Această practică se numește „reeducare ideologică prin manipulare istorică” sau, în termeni mai preciși, „imperialism cultural și epistemic”. Atunci când o instituție de învățământ elimină istoria autohtonă a unei țări și o înlocuiește cu istoria unei alte națiuni, se comite un act de „colonizare a minții” – nu prin forță militară, ci prin controlul cunoașterii. Acest proces distruge identitatea colectivă, slăbește conștiința națională și creează generații care se simt străine în propria țară. În istorie, astfel de practici au fost frecvente în timpul imperiilor coloniale. De exemplu, în perioada colonială, puterile europene au impus popoarelor colonizate o educație care glorifica metropola și desconsidera cultura locală. În India britanică, în Africa francă sau în America Latină- spaniolă, școlile au fost instrumente de asimilare, unde copiii erau pedepsiți pentru vorbirea limbii materne și învățau că civilizația lor tradițională era „primitivă”. Astăzi, în contexte post-imperiale sau în state cu tensiuni etnice, aceeași tactică poate apărea sub forma unei politici educaționale centraliste care neglijează sau marginalizează istoria unor grupuri etnice, regionale sau naționale. Dacă, de exemplu, într-o țară multietnică, școala națională promovează exclusiv istoria unui singur grup dominant și ignora contribuțiile și trăirile altora, acest lucru este o formă de „excludere simbolică” și ”viol istoric”. Consecințele sunt profunde: tinerii pierd legătura cu rădăcinile lor, dezvoltă o imagine distorsionată a lumii și devin mai ușor de manipulat politic. Mai mult, lipsa unei istorii naționale autentice slăbește coeziunea socială și poate alimenta resentimente care duc la divizare sau conflict. Rezistența la această formă de dominație trece prin „reafirmarea pedagogică a memoriei naționale”, prin recuperarea surselor istorice locale, prin diversificarea istorică și prin promovarea unei educații critice care să încurajeze întrebarea, nu doar memorarea. Doar o școală liberă poate forma cetățeni liberi.

Istorisirea propriei istorii este nu doar un drept, ci o condiție a suveranității culturale și a demnității umane. Fostul meu profesor de Educație fizică, domnul profesor Lucian Mihăiescu, căruia îi port foarte mult respect pentru faptul că nu am învățat să fac doar sport (cu dânsul am făcut gimnastică) de la dânsul am învățat să devin și om. Într-o zi îmi spune la telefon: „vor să înlocuiască în școală și orele de sport”. Iar mă întrebam: de ce…? Sportul este cel mai bun „medicament” pentru un copil, pentru un tânăr. Există o logică să scoți din programa școlară orele de sport? Răspunsul este categoric: nu. Eliminarea orelor de educație fizică din programa școlară contrazic principiile unei educații echilibrate și sănătoase. Într-o societate tot mai sedentară, în care copiii petrec ore întregi în fața ecranelor, sportul școlar devine mai important ca oricând. Orele de sport nu au doar rolul de a menține copiii activi fizic, ci contribuie semnificativ la dezvoltarea lor psihologică și socială. Prin jocuri și exerciții fizice, elevii învață cooperarea, disciplina, respectul față de reguli și capacitatea de a lucra în echipă. Aceste competențe sunt esențiale și în afara terenului de sport, influențând modul în care copiii interacționează în clasă și în societate. În plus, studiile arată că activitatea fizică regulată îmbunătățește concentrarea, memoria și performanța școlară. Corpul sănătos sprijină mintea sănătoasă. Prin urmare, reducerea orelor de sport nu doar că nu ajută la creșterea randamentului școlar, ci poate avea efecte negative asupra sănătății copiilor – obezitate, anxietate, tulburări de somn sau lipsa de motivație. Unele argumente în favoarea eliminării acestor ore se bazează pe necesitatea de a aloca mai mult timp disciplinelor „principale” precum matematica sau limba română.

Totuși, această abordare este reductivă. Educația nu trebuie să fie doar despre cunoștințe cognitive, ci despre formarea unui om integral. Ora de sport nu este o pierdere de timp, ci o investiție în sănătatea fizică și emoțională a viitoarei generații. În loc să eliminăm orele de sport, ar trebui să le valorificăm, să le facem mai atractive și mai inclusive. Școala nu trebuie să pregătească doar elevi buni la teste, ci oameni echilibrați, conștienți de importanța unei vieți active. Prin urmare, scoaterea orelor de educație fizică din programă este o decizie lipsită de logică, contraproductivă și dăunătoare pe termen lung. Sănătatea copiilor nu este un lux – este o prioritate. Dar cine mai știe în această lume „nouă”…? Prioritatea numărul unu este un război nedorit de nimeni și în care omul a devenit doar mașinăria de vot a organelor „competente”. Nu mai avem nevoie de oameni educați. Avem nevoie doar de cei care spun: Da, să trăiți…!

Dar să fie pace!

La ce folosea „cordonul sanitar” clasic? Poate fi China separată de Rusia?…

Data: 12 noiembrie 2025 by Cristi Pantelimon

O întrebare geopolitică simplă, aparent, care primește azi un răspuns simplificator, la nivelul simțului comun: deoarece URSS-ul era în anii 1920 în plină criză de bolșevizare, se înțelege că acest cordon sanitar teoretizat după Primul Război mondial ar fi fost util pentru împiedicarea răspândirii bolșevismului în vestul Europei. Și, într-adevăr, Ungaria lui Bela Kun sau Germania de la Weimar erau atinse de „microbul” bolșevic. În această perspectivă, România fusese utilă Vestului prin atacarea Ungariei bolșevice etc. O atare viziune se completează azi de minune cu propaganda anti-rusească, iar rezultatul este că, mental, avem azi senzația că celebrul „cordon sanitar” al lordului Curzon și al lui Clemenceau era o măsură de tip profilactic în fața Rusiei. Oamenii politici, însă, sunt ultimii la care trebuie să apelăm pentru a înțelege mișcările de profunzime de tip geopolitic. Un autor mult mai îndreptățit să fie ascultat în această chestiune este Halford Mackinder (1841-1867), celebru pentru viziunile sale novatoare din „The geographical pivot of history” (1904), dar și de mai târziu. Mackinder este cel care a apăsat mult pe termenii Heartland, World Island, Inner Crescent, Outer Crescent etc., toate aceste concepte geopolitice având legătură cu celebra dispută dintre puterile maritime anglo-saxone și puterile continentale.

Pe scurt, dacă privim mai îndeaproape argumentele sale din 1919, din lucrarea „Democratic Ideals and Realities”, care prefigura politica anglo-americană a păcii de la Paris, vom vedea că: 1. Divizarea Est-Vest a Europei este pusă la loc de cinste (a se urmări harta, în care ni se spune la legendă că aceasta este „Adevărata Europă” – nimic despre Europa Unită de azi). Mai mult, în harta lui Mackinder, Viena și Berlinul sunt trecute în Est, ceea ce este deja de la sine grăitor – reunificarea Germaniei de după 1989 este deja un pas spre unitatea europeană înțeleasă diferit decât interesele anglo-americane; 2. Cordonul sanitar format din cele șapte popoare (harta – în care se vede că granițele erau aproximative, iar România, ironic, părea mai mare decât Polonia) era, de fapt, un cordon de asigurare a Heartlandului rusesc împotriva expansiunii viitoare germane (cu accent pe pericolul prusac – berlinez). Rușii erau văzuți ca înapoiați, mai înapoiați decât polonezii și mult mai înapoiați decât cehii (lăudați pentru menținerea unei Boemii departe de spiritul prusac, în ciuda presiunii germane).

Așadar, accentul cade pe necesitatea de a separa Germania de Rusia, pentru a nu da Germaniei posibilitatea de a se extinde pe seama rușilor (sau împreună cu ei) spre resursele Eurasiei, Heartlandului etc. De adăugat că Mackinder a „văzut” și nașterea unei superputeri eurasiatice în Insula Lumii (World Island), cu aport din partea Inner Crescentului (știm acum, China, dar ar fi putut fi Japonia, fostul dușman asiatic până ieri al talasocrației anglo-saxone). Inner Crescentul înseamnă zona de coastă din jurul Heartlandului, adică India, China, Japonia etc. Așadar, cordonul sanitar nu ne apără „pe noi” de Rusia, nici pe vestici de Rusia, ci „apără” Rusia de Germania sau, măcar, separă cele două puteri continentale.

Nu e de mirare că, peste numai două decenii, Hitler a fost stimulat, pare-se, să atace Rusia, în vreme ce pactul Ribbentrop-Molotov a căzut ca un bolovan în curtea puterilor maritime. Războiul germano-rus a „rezolvat” pentru multă vreme problema Europei, din perspectivă anglo-americană. Această problemă a reînceput după ce Rusia și Germania au reînceput să se apropie. În concluzie, ori de câte ori în presă e lăudată Polonia sau România în dauna Germaniei (poate, Franței), avem de-a face cu interese anglo-americane. Apropos de Franța, deja Mackinder știa că ea, biata, este un „cap de pod” al anglo-saxonilor. La 1919. Macron… Pe scurt, celebrele fraze ale lui Mackinder („Who rules East Europe commands the Heartland/ Who rules the Heartland commands the World-Island/ Who rules the World-Island commands the World”), care, real, nu au aproape nicio însemnătate pentru noi, esticii, pentru că noi suntem simpli pioni ai puterilor anglo-saxone în acest caz, se traduc cam așa: dacă nu organizăm Estul Europei așa cum vrem noi, împotriva Germaniei care vrea resursele Rusiei, vom avea o Rusie supusă Germaniei și o putere eurasiatică ce ne va depăși de departe. Spaima de Germania și de legătura ei cu Rusia și nu grija pentru Polonia (azi, Ucraina) sau România au născut această strategie geopolitică.

Necesară aducere la zi: problema anglo-saxonilor azi nemaifiind în primul rând Germania și Rusia, ci China, tematica din strategia lui Mackinder se poate translata în Asia. Problema este că granița dintre China și Rusia este directă și nu există un posibil cordon sanitar care să poată fi trasat. Uigurii sunt o infimă problemă pentru China, deci cele două puteri asiatice își pot dezvolta împreună nucleul strategic nestingherite. Tocmai de aceea este nevoie de Rusia în strategia americană. Rusia va trebui ruptă de China „cu orice preț”, nefiind nicio cale indirectă, cum a fost cazul cordonului sanitar al micilor stătulețe șubrede ale Europei de Est. Dacă un cordon sanitar terestru e imposibil, SUA vor încerca, desigur, să folosească insulele din jurul Chinei, dar și coastele nordice ale Europei vecine cu Rusia pentru a „păzi” noua putere asiatică. Așa se explică integrarea Suediei și Finlandei în NATO sau încercarea acelui NATO asiatic, deocamdată eșuat, dar reluat, inclusiv prin intermediul seducerii/constrângerii Indiei…

O continuă joacă de copil labil…

Data: 12 noiembrie 2025 by Maria Diana Popescu

După atacul lui Trump asupra falsei agende globale a încălzirii climatice, „fenomenulˮ Greta Thunberg, finanțată de George Soros ca pion de imagine a mișcării Global Climate Strikes, a fost resetată și reactivată pe un nou palier. Deși Donald Trump o trimite pe Greta Thunberg să consulte un medic, pentru că, afirmă acesta, „e complet nebună, are o problemă de gestionare a furiei”, Greta a fost împinsă din nou în față ca purtătoarea de emoție pe flotila cu ajutor umanitar pentru Gaza. Cum problema încălzirii globale își va da duhul curînd, pentru că așa s-a ordonat la nivel de cancelarii secrete, unealta Greta e pusă din nou la joacă de copil labil. Specialiști în sănătate afirmă că adolescenta Greta Thunberg de acum, copilul de 12 ani de pe vremea propagandei climatice, plătit să fie împotriva poluării are sindromul Asperger. De ce această activista de mediu, făcută în laboratoarele manipulării, n-a protestat împotriva vaccinului Covid, care a trimis armate de suflete în țintirime sau împotriva măștilor, împotriva măsurilor restrictive din plandemie? A fost pitită în cămară la ordin! Tot la ordin a fost scoasă brusc de pe raft, violentă în discurs altfel, risca să n-o mai recunoască planeta. De ce unealta Greta nu protestează împotriva războiului, de ce nu spune că armatele lumii și industria militară globală poluează și periclitează siguranța planetei? Poate pentru că Suedia și Elvetia sînt în topul țărilor exportatoare de arme hightech.

Greta e o marionetă, cum la mitingurile naziste copiii erau împinși in fața ca activiști, pentru că nu puteau fi atacați. Cine ar persifla un copil care se face convingător din cauza handicapului mintal? A fost îndoctrinată, speriată și antrenată de soroșiști, de tatăl ei, activist învederat, actor și regizor, cel care a instrumentat sceneta de la ONU. Informațiile sînt la liber în secolul nostru, iar dacă nu sînt, uneori ele rup lanțul și scapă în libertate. Nebunia, analfabetismul, inconștiența, manipularea, prostia și lipsa de bun simț au ajuns bunuri internaționale, apărate de cancelarii secrete, care trebuie lăsate să facă dezordine și să încurajeze terorismul economic și panica mondială. Circărița s-a umflat toată în pene pe o flotilă cu o propagandă ieftină, dar periculoasă, alături de oportuniști duși cu pluta ca ea, activiști care trăiesc pe banii altora, obișnuiți să fie tratați ca persoane internaționale.

De la Greta să trecem la trotineta defectă marca Nicușor, pentru care președinția este o continuă joacă de copil labil. Cum se va mai descurca în călcăturile sale olimpicul cosmosului, expertul în pipăitul dronelor, pe deasupra și curios să vadă ce este în ele, dacă Macron va fi forțat să demisioneze? Părăsit și de aliați, tătucul lui Bolonicu are trei variante la dispoziție: demisia, dizolvarea Parlamentului sau desemnarea unui premier de stînga, pe care a evitat-o pînă acum. Mai bine de 70% dintre francezi cer demisia lui Macron și organizarea de alegeri prezidențiale anticipate. Numai la noi, de peste trei decenii viața e un reality în care își fac numărul și numerarul gros, manipulatori, trădători, vînzători, actori politici de înaltă impostură aserviți dinastiilor străine, președinți bolnavi cu capul, miniştri, ministrese și politicieni corupţi, care au dus ţara de rîpă. Împiedicatul șef se joacă în voie pe maidan, consiliat, printre alții și de coruptul resetat, Lucovid. Guvernul Bolojan, este, de fapt, în slujba Ucrainei, Bruxelessului, în slujba multinaționalelor, deloc, în slujba românilor. Cu puțin timp în urmă două companii gigant, Renault și Draexlmaier au primit de la statul român 32 milioane de euro. Vorbim de Renault, firmă franceză unde prima concubină a României figurează ca director angajat, firmă care în 2024 a avut o cifră de afaceri de 5,6 miliarde de euro și un profit de peste 100 de milioane euro. Cu toate acestea, Bolojan le-a mai dat un cadou consistent, iar românilor le spune cu orice prilej că nu sînt bani. Se poate numi fapta sa altfel decît trădare de țară?

La ordine externe, Bolojan a girat cea mai dură creștere fiscala din ultimii 35 de ani. Să iei mărunțișul tot din buzunarul săracilor și să dai unor multinaționale, care fac profituri uriașe și le externalizează, înseamnă condamnarea propriului popor. Sîntem țara în care dosarele penale reprezintă noul CV pentru fotoliile puterii. Nu mai are nimeni curaj să spună „nuˮ în fața unor programe care distrug complet economia, agricultura și aruncă cetățenii în sărăcie. România este una dintre cele mai rănite victime ale Uniunii Europene. Nu ni se mai permite să ne stabilim singuri taxele, nici politicile fiscale sau agricole, nici prețurile la gaze și energie. Slugile Bruxellesului din guvern au cedat gazele din Marea Neagră, aurul din Apuseni, pădurile, apele și deciziile. Am primit în schimb promisiuni, lipsă de respect internațional, împrumuturi și programe de austeritate care sufocă poporul. Acest președinte infantil și-a mințit electoratul că România va fi respectată în lume, dar, iată-l tras deoparte, ironizat și ignorat de partenerii externi. După numai cîteva luni, bilanțul BoloNicu arată ca un rechizitoriu cu zeci de capete de acuzare. Avea dreptate Putin cînd afirma că fără suveranitate politică nu există suveranitate economică. Dar și Orban al Ungariei, cînd afirma că „fiecare stat european trebuie să meargă pe propriul drum, deoarece Occidentul nu mai este un modelˮ.

Complexul cultural Cucuteni–Trypillia va fi inclus în patrimoniul UNESCO

Data: 11 noiembrie 2025 by Redacția

Prea mult așteptatul pas al unei recunoașteri importante internaționale a avut loc pe 8 septembrie 2025, la Chișinău – Republica Moldova, când România și Ucraina au făcut astăzi un pas istoric pentru protejarea moștenirii comune, prin lansarea unui demers trilateral ce vizează includerea complexului cultural Cucuteni–Trypillia în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Inițiativa a fost oficializată la Chișinău, în cadrul conferinței internaționale „Valoarea universală excepțională a complexului cultural Complexului cultural Precucuteni–Ariușd–Cucuteni–Trypillia”, prin semnarea unui Memorandum de Înțelegere de către reprezentanții guvernelor celor trei țări. Evenimentul, organizat în contextul Zilelor Europene ale Patrimoniului, a reunit la Chișinău miniștri, experți și diplomați, subliniind importanța acestei civilizații preistorice, considerată a fi prima mare civilizație a Europei. Complexul cultural Complexului cultural Precucuteni–Ariușd–Cucuteni–Trypillia, care s-a dezvoltat acum peste șapte milenii, pe un teritoriu vast ce cuprinde astăzi România, Republica Moldova și Ucraina, este renumit pentru așezările sale de mari dimensiuni (mega-situri), pentru ceramica pictată de o complexitate artistică remarcabilă și pentru tehnologiile avansate pentru acea perioadă. Sergiu Prodan, Ministrul Culturii al Republicii Moldova, a subliniat importanța momentului, afirmând că demersul reprezintă o datorie istorică și o șansă pentru viitor.

„S-a vorbit atât de mult despre necesitatea inițierii acestui dosar, încât ne-am spus la un moment dat: de ce să nu o facem? Inițierea acestui dosar comun vorbește despre o determinare a celor trei țări de a avea un parcurs și un viitor comun european, în pace, în respect reciproc și în demnitate. Această civilizație a fost una foarte pașnică, iar noi, prin acest gest, reafirmăm viața”, a declarat ministrul Prodan. Prezent la eveniment, Demeter András István, Ministrul Culturii din România, a reiterat sprijinul necondiționat al țării sale pentru această inițiativă comună. „Cultura Cucuteni-Tripolia reprezintă una din cele mai însemnate manifestări ale civilizației europene vechi. Faptul că ne-am reunit pentru a pune bazele unei colaborări pentru promovarea și protejarea acestei importante moșteniri vorbește despre rolul esențial al patrimoniului în afirmarea identității noastre. România este și va rămâne un susținător puternic al acestui proces”, a subliniat ministrul român. Într-o intervenție video, Tetiana Berezhna, Ministra interimară a Ministrul interimar al Culturii și Comunicarilor Strategice din Ucraina, a transmis un mesaj de unitate și speranță, accentuând relevanța demersului în contextul actual.

„Patrimoniul se referă nu doar la trecut, ci și la formarea viitorului nostru. Lucrând la această nominalizare, noi formăm poduri peste frontiere, bazate pe valorile noastre europene comune. Războiul rusesc împotriva Ucrainei a demonstrat cât de important este pentru securitatea națională să ne păstrăm identitatea și patrimoniul cultural. Suntem recunoscători partenerilor noștri pentru solidaritate și sprijin”, a afirmat oficialul ucrainean. Un moment central al evenimentului l-a constituit semnarea Memorandumului de Înțelegere, care stabilește cadrul formal de colaborare între cele trei state. Documentul prevede crearea unor grupuri de lucru comune, formate din experți, care vor elabora dosarul de nominalizare transfrontalieră. Acest dosar va argumenta valoarea universală excepțională a culturii Cucuteni–Trypillia, pe baza siturilor arheologice reprezentative de pe teritoriul celor trei țări. Conferința de la Chișinău marchează începutul unui proces complex, dar esențial pentru recunoașterea internațională a uneia dintre cele mai fascinante civilizații ale preistoriei. Prin eforturi comune, Republica Moldova, România și Ucraina își propun să asigure că moștenirea acestei civilizații remarcabile va fi protejată și celebrată de generațiile viitoare. Complexul cultural Precucuteni–Ariușd–Cucuteni–Trypillia (5050–3500 î.Hr.) este una dintre cele mai spectaculoase culturi preistorice europene, extinsă pe teritoriile României, Republicii Moldova și Ucrainei ce trebuie așezată în cărțile de istorie și în studiile de specialitate internaționale acolo unde îi este locul. (G.V.G.)

Refacerea și reînființarea Mănăstirii Bădeuți – una dintre cele mai vechi biserici ridicate de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare (jud. Suceava)

Data: 11 noiembrie 2025 by Redacția

Așa cum România mai este numită și „Grădina Maicii Domnului”, tot astfel comunitatea creștină de aici ține tradiția și obiceiurile strămoșești, trăind în echilibru cu natura și progresul tehnic de care avem parte. Dar, undeva în străfundurile sufletului nostru mai simțim câteodată că ne lipsește câte ceva și atunci încercăm să aducem acel ceva către noi, spre a împlini dorul ce cheamă. Un astfel de demers cu profunde implicații istorice, culturale și spirituale a fost aprobat recent de conducerea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților: reînființarea Mănăstirii Bădeuți, pe locul uneia dintre cele mai vechi biserici ridicate de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Decizia a fost luată de Permanența Consiliului Eparhial, în urma inițiativei Arhiepiscopului Calinic, și vine să repună în centrul atenției un simbol istoric pierdut în ruinele lăsate de război și uitare. Biserica, închinată Sfântului Procopie, a fost distrusă în timpul Primului Război Mondial, dar urmele sale încă pulsează sub pământul localității Bădeuți din orașul Milișăuți (jud.Suceava), unde vor începe lucrările de reconstituire. Conform procedurilor canonice și administrative, actele necesare pentru înființarea noii mănăstiri urmează să fie înaintate spre aprobare Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

În paralel, se definitivează organizarea vieții monahale a noii obști de la Bădeuți, ce va fi încredințată Protosinghelului Ioan Tofan, actualul Director al Biroului Fundațiilor și Asociațiilor din cadrul Departamentului de Asistență Socială și Medicală al Arhiepiscopiei. Acesta va coordona procesul de reconstituire a ctitoriei voievodale, punând în valoare atât vestigiile existente, cât și documentele istorice relevante. În ciuda distrugerii provocate de război, Biserica Sfântul Procopie a lăsat în urmă mărturii salvate cu grijă de generații trecute. Pisania originală a fost mutată mai întâi în biserica de lemn din cimitirul local, iar ulterior a ajuns la Muzeul Național de Istorie al României. Totodată, din vechiul lăcaș s-au mai păstrat fundațiile îngropate și un fragment din clopotnița adăugată în secolul al XVIII-lea. Toate acestea sunt astăzi clasate ca monumente istorice, iar eforturile de reconstrucție vor fi completate cu descrierea detaliată realizată în anul 1898 de către părintele Vasile Tomiuc, fost paroh al bisericii, care a documentat iconografia, așa cum se păstra în vremea sa. În context istoric, lăcașul de la Bădeuți are o semnificație aparte. A fost construit în 1487, în doar patru luni, la porunca Sfântului Voievod, în semn de mulțumire pentru victoria militară obținută la Râmnic în anul 1481.

După cum explică Arhimandritul Dosoftei Dijmărescu, Exarh cultural al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, „Cu ele a început o amplă campanie de ridicare de locașuri sfinte, care va dura până la trecerea la cele veșnice a Sfântului Voievod, în 2 iulie 1504”. Ecoul dispariției acestui monument voievodal s-a făcut simțit în epocă. În anul 1920, filologul Leca Morariu, cutremurat de ruina lăcașului, nota cu durere în suflet: „Avem și noi, bucovinenii, o catedrală de Rheims – pentru că urgiei războiului nostru de întregire a trebuit să aducem jertfă una din scumpele noastre moșteniri străbune: Biserica din Bădeuți, ctitorie a lui Ștefan, nu mai este!”. Și mai emoționantă este descrierea sentimentului trăit în fața ruinelor: „Îți dai tu seama cu ce sentiment plecarăm de aici? Cu acel gol ce ți se înfige în suflet de pe urma unei înmormântări… – și cu un strașnic dor, și cu o îndârjită mânie de ale striga tuturora ce am pierdut!… «Rămânem ca niște fărădelege» – ni se tânguiesc sătenii, în seama cărora lăsăm deocamdată mormântul bisericii din Bădeuți!”…

Reînființarea mănăstirii și reconstituirea bisericii reprezintă, după cum subliniază Arhimandritul Dosoftei Dijmărescu, o datorie morală și identitară: „Biserica din Bădeuți are nevoie să fie reconstruită, la 108 ani de la distrugerea ei. Această reparație morală, culturală, patriotică și duhovnicească se poate realiza prin încredințarea împlinirii ei unei comunități monahale, responsabile față de trecutul și, mai ales, de viitorul acestei sfinte ctitorii ștefaniene, rămase în uitare de peste un secol”. Fost lăcaș de slujire al unor figuri marcante ale Ortodoxiei bucovinene, precum Arcadie Ciupercovici – viitor stareț al Mănăstirii Putna și Mitropolit al Bucovinei și Dalmației – biserica din Bădeuți este un simbol al dăinuirii credinței românești și al memoriei istorice. Inițiativa de reconstituire vine nu doar ca o formă de recuperare arhitecturală, ci ca un gest de asumare a unei moșteniri ce merită readusă în lumină. Astfel salba de biserci ștefanine ale Moldovei se va reîntregii și va avea strălucirea de altădată, spre slava credinței și bucuria mirenilor. (G.V.G.)

Prințul Antioh Dimitrievici Cantemir – fiul lui Dimitrie Cantemir: poet rus de tip occidental, diplomat și scriitor…

Data: 11 noiembrie 2025 by George V. Grigore

Antioh Dimitrievici Cantemir a fost un poet de limbă rusă, scriitor și diplomat rus de origine română, fiul domnitorului român Dimitrie Cantemir. Era fiul mezin al domnului Dimitrie Cantemir și al doamnei Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino. S-a născut pe 10 septembrie 1709 la Constantinopol, primind numele unchiului său patern, Antioh, cel care a înființat, în timpul domniei sale, Academia domnească din Iași, în februarie 1707. Frați și surori i-au fost Smaranda Cantemir, Maria Cantemir și Șerban Cantemir. Primul dascăl al copilului a fost chiar tatăl său, apoi a fost instruit de Atanasie Condoidi, profesor de greacă, latină și italiană, germanul Johann G. Vockerodt și rusul Ivan I. Ilinski, care i-a predat limba și literatura rusă și latina, ajungând să cunoască foarte bine limbile greacă, turcă, latină, italiană, rusă, franceză și engleză. A studiat apoi matematica cu Daniel Bernoulli la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg și cu Georg Bernhard Bilfinger, Bayer și Gross la Academia de Științe din Rusia (Academia Slavo-Greco-Latină), iar mai târziu, când a ajuns la Paris, l-a cunoscut bine pe Voltaire. Prin anul 1731, fiind la Londra, a studiat operele lui Descartes, Newton, Leibniz și Maupertuis și a menținut strânse relații cu comunitatea științifică a epocii, corespondând cu savanți ca Bernoulli și Euler. Avea un nivel cultural înalt, cunoștea limbile: greacă, turcă, latină, italiană, rusă, franceză, română și engleză. Antioh Cantemir a fost ambasador al Imperiului Rus la Londra în 1732 și la Paris în 1738. Diplomatul a fost numit consilier secret al împărătesei Ana, titlu care îl deținuse și tatăl său, Dimitrie, care a fost consilier secret al lui țarului Petru cel Mare. Antioh a fost unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă și a militat pentru progresul științei și al culturii de pe pozițiile iluminismului. A fost unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă, a militat pentru progresul științei și al culturii de pe pozițiile iluminismului. A tradus din Horațiu, Anacreon, Montesquieu, Fontenelle. A început activitatea sa literară cu traducerea în proză, din l. latină a Istoriei sinoptice a lui Constantin Manasses (1725), un cronograf în versuri. Astfel, a tradus în rusă cartea filosofului francez Bernard le Bovier de Fontenelle intitulată Entretiens à une marquise sur la pluralité des mondes (Convorbiri cu o marchiză asupra pluralității lumilor), tipărită în 1740. A mai publicat diferite satire, epigrame și fabule. Astfel, a scris un poem epic encomiastic intitulat Petrida sau descrierea în stihuri a morții lui Petru cel Mare, împăratul întregii Rusii, rămas din nefericire neterminat, și a publicat un volum de Satire. Alecu Donici, în cooperare cu Constantin Negruzzi, traduce acest volum în limba română, cu titlul Satire și alte poetice compuneri, (Iași,1844, ed. II 1858) (printre satire: Către mintea sa [Satira I] sau Celor ce hulesc știința, 1729), fiind considerat un întemeietor al genului în literatura rusă. Satira a 4-a și a 8-a au un caracter mai mult sau mai puțin autobiografic, iar satira a 6-a și a 7-a sunt satire filosofice în care autorul își zugrăvește idealul vieții, părerile sale asupra fericirii omului. Prima ediție a Satirelor a fost publicată la Londra, în 1749, sub titlul Satyres de monsieur le prince Cantemir avec l’histoire de sa vie, traducere semnată de abatele Ottavio Guasco (editura Jean Nourse). O nouă ediție va apărea la Londra, în 1750, iar abia în 1762, odată cu înscăunarea Ecaterinei a II-a este tipărită prima ediție rusă. Modelele lui Antioh pentru Satire au fost Horațiu, Iuvenal, Ovidiu, Persius, iar dintre autorii contemporani, Regnier, Boileau, Pope, Locke și John Milton.

Imaginea zugrăvită de Antioh țarului, în poemul Petrida ține practic de panegiric. Poemul nu este chiar o realizare literară remarcabilă, prezintă un interes modest pe plan literar, însă are meritul de a marca începuturile versificației moderne în Rusia. Autorul pune în versuri lista realizărilor politice ale țarului: reorganizarea statului, lărgirea frontierelor spre Orient și Occident, afirmarea Rusiei ca putere maritimă etc. Poemul conține și una dintre primele descrieri literare ale Sankt Petersburgului, fiind evocate clădirile splendide de pe malurile Nevei. Poemul se încheie după primul cânt. A favorizat și publicarea în engleză și franceză a celebrei opere a tatălui său Istoria Imperiului Otoman, după manuscrisul pe care îl avea la sine. Traducerea engleză a apărut în două ediții (Londra, 1734 și 1736), urmată de cea franceză (Paris,1743) și de cea germană (Hamburg, 1745). Este considerat părintele clasicismului în literatura rusă. Geniu precoce, Antioh Cantemir a fost primul poet rus de stil occidental. În domeniul științei, a tradus în rusă o carte referitoare la Newton și a scris o algebră, tot în rusă, rămasă în manuscris. Antioh a murit pe 11 aprilie 1744, la vârsta de 35 de ani, de pleurezie (sau tuberculoză) la Paris. Osemintele prinţului ar fi trebuit să fie repatriate pe cheltuiala statului la Moscova, dar abia în toamna anului 1745, la insistenţele şi pe cheltuiala Mariei Cantemir, sora diplomatului, rămăşiţele lui pământeşti ajung în Rusia şi vor fi depuse în cripta familiei, la biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, ctitoria tatălui său, aflată în curtea mănăstirii grecești „Sfântul Nicolae” din Moscova, îndeplinindu-se ultima dorinţă a prinţului. La începutul anului 1935, biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” a fost demolată ca urmare a lucrărilor de construcție a metroului și cu această ocazie s-a aflat că acolo erau înmormântați Dimitrie Cantemir, Casandra Cantemir, prima soției a domnitorului, și Antioh Cantemir. În urma unor negocieri diplomatice, la mijlocul lunii iunie 1935, în portul Constanţa a sosit de la Odesa vasul „Prinţesa Maria”, care aducea sicriul de aramă cu rămăşiţele pământeşti ale lui Dimitrie Cantemir și piatra sa funerară, printre cei care au primit transportul aflându-se Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga. Rămășițele fiului domnitorului, Antioh Cantemir, nu au ajuns în România, dar nici nu se știe unde se află, explicația diplomaților ruși fiind la acel moment că osemintele acestuia aparțin patrimoniului istoric al Rusiei al cărui ambasador fusese.

La 110 ani după moartea sa, criticul rus Vissarion Belinski scria: „Cantemir a stat la baza începutului istoriei literaturii rusești seculare (…) În ciuda uzurii teribile a limbii în care a scris Cantemir, în pofida sărăciei elementului poetic din poemele sale, Cantemir cu satirele sale și-a înălțat un monument mic, modest, dar totuși neamurilor în literatura rusă.” Ca semn de recunoaștere a valorii sale și a implicării în viața culturală a Rusiei, organizatorii festivităților prilejuite de tricentenarul întemeierii orașului Sankt Petersburg, în 2003, au luat hotărârea să ridice un bust al lui Antioh Cantemir „părintele întemeietor al clasicismului rus și maestrul satirei literare.” Bustul de bronz al lui Antioh Cantemir, executat de sculptorii moldoveni Iurie Canașin și Ion Zderciuc a fost instalat la 13 februarie 2004 la Universitatea din Sankt Petersburg. De atunci monumentul poetului și diplomatului al cărui nume este înscris pentru pentru totdeauna în istoria Rusiei, împodobește scuarul Facultății de Filozofie. Bustul a fost oferit în dar orașului de pe Neva de către Guvernul Moldovei. Antioh Cantemir și opera sa pot fi puse alături de opera celui ce a fost Dimitrie Cantemir, tatăl său și domnul Moldovei în două rânduri (martie–aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat: enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.” Iar Voltaire spunea despre Dimitrie Cantemir că „unea talentele vechilor greci, știința literelor și aceea a armelor”.